1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Contextul tragediei din lagărul Șipote

Cei care au vizitat lagărul Șipote în 1917-1918 au menționat, în mod repetat, că acolo se întâmplase o tragedie. În privința supraviețuitorilor, unii dintre ei aveau să se refere la experiența lor și a camarazilor ca la iadul de la Șipote.

La sfârșitul anului 1916, prizonierii Centrali au ajuns în număr mare la Șipote. Întrucât barăcile erau insuficiente pentru a-i caza pe toți, unii dintre ei au fost depuși în adăposturi deschise, care înainte de război fuseseră utilizate drept grajduri pentru tabăra de instrucție a Armatei Române.

Colonelul Victor Lupu, comandantul lagărului între 1 iulie 1916-18 ianuarie 1917, s-a ocupat foarte puțin de prizonieri. Registrele erau prost ținute, dezertorii ruși fuseseră favorizați în detrimentul prizonierilor de război Centrali. Tot rușii ar fi controlat farmacia și infirmeria, iar medicamentele erau speculate.

La jumătatea lunii octombrie 1916 s-a început construirea barăcilor, prizonierii lucrând câte nouă ore pe zi. Erau tratați foarte rău, loviți de jandarmi și gardieni, uneori din ordinul ofițerilor. Li se aplicau lovituri de baston sau de curea pe fesele descoperite, până la sânge sau până când leșinau. Unii erau ținuți legați cu sfoară de latrine, vreme de patru-cinci ore.

Un mare transport de prizonieri, pornit de la Tecuci și format din 8.000 de oameni, a sosit la Șipote în ziua de 24 decembrie 1916. Drumul fusese făcut pe jos, vreme de 10 zile, în condițiile unei ierni timpurii, a drumurilor desfundate, prizonierii fiind loviți, inclusiv cu biciul, și hrăniți prost.

În privința hranei, prizonierii primeau dimineața ceai, iar la prânz și seara supă de varză sau de cartofi. Până la 1 decembrie 1916 primeau zilnic 1,2 kg de pâine. Rațiile s-au redus de la jumătatea lunii decembrie, fiecare captiv primind 100 de grame de fasole, 350 de grame de mămăligă, iar duminica - 150 de grame de carne. Mai mulți ofițeri din administrația lagărului Șipote, inclusiv câțiva veniți de la Tecuci, au fost responsabili pentru faptul că alimentele prevăzute de statul român pentru prizonieri, oricum reduse, nu ajungeau la aceștia integral. Cei care făceau reclamații își asumau riscul de a fi pedepsiți.

Prizonierii au ajuns să fie îmbrăcați în zdrențe. Mantalele și banii le erau luați militarilor Centrali de regulă în momentul capturării, dar se întâmpla frecvent și în lagăr.

Infrastructură sanitară precară, mizerie și epidemii

Starea sanitară a lagărului Șipote era marcată de mari deficiențe la sfârșitul anului 1916. Infirmeria a dispărut în urma unui incendiu, iar o alta avea să fie aranjată într-un spațiu de 50m/5m, ceea ce avea să se dovedească insuficient în timpul unor epidemii de o amploare neanticipată. Paturile erau dispuse pe trei rânduri, lipsea rufăria, astfel încât oamenii stăteau direct pe scânduri, îmbrăcați și încălțați. În perioada de iarnă, bolnavii nu puteau fi transportați către spitalele exterioare, de aceea se încerca tratarea lor în lagăr.

Nu exista o etuvă, deși comandantul lagărului ceruse una. Instalații de deparazitare nu au existat nici în perioada epidemiilor. Pentru deparazitare se recurgea la metoda călcării rufelor opărite cu fierul încins. Pentru îmbăierea prizonierilor era destinată o clădire cu 15 dușuri, mult prea puține pentru un număr enorm de prizonieri. Nu exista săpun deloc. Apă caldă a existat abia din martie 1917.

Un medic român, inspector sanitar al lagărului, era ajutat de doi medici prizonieri. Ulterior, numărul doctorilor – români și prizonieri – avea să crească. Căpitanul medic Pasztor, prizonier austriac, a fost detașat de la Dobrovăț la Șipote în 1917, în timpul epidemiilor, și avea să rămână acolo până în primăvara anului 1918. Pasztor era un om cu tact, care a reușit să câștige încrederea conducerii lagărului, prezența sa în lagăr dovedindu-se benefică prizonierilor. Tot de la Dobrovăț a sosit la Șipote, ca voluntar, locotenentul sanitar Carl Waltner. Medicamente nu existau în lagăr, ceea ce avea să fie fatal pentru mulți captivi, cu atât mai mult în perioada epidemiilor.

Mortalitatea a fost deosebit de mare în rândul prizonierilor internați în lagărul de la Șipote. La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, înainte de începutul epidemiilor, mureau 20 de oameni pe zi, din cauza frigului, subnutriției și oboselii.

Epidemiile – îndeosebi tifosul exantematic – i-au lovit puternic pe prizonierii de la Șipote, începând din ianuarie 1917 numărul morților crescând într-un ritm înspăimântător. La sfârșitul lunii ianuarie 1917 s-a ajuns la 40 de morți/zi, pentru ca la mijlocul lunii februarie numărul deceselor să se ridice la 100 în fiecare zi. Epidemia de tifos exantematic nu ierta pe nimeni, astfel încât și militarii români din gardă mureau în număr mare. Cadavrele erau prezente peste tot și ajunseseră să nu mai impresioneze pe nimeni. Serviciul sanitar era depășit.

Un nou comandant – generalul Grigore Simionescu (20 februarie-10 iulie 1917) – a fost numit la Șipote. Potrivit unor relatări, acesta ar fi fost un om capabil. Existența epidemiei de tifos exantematic a fost recunoscută oficial la scurt timp după instalarea noului comandant, deși bântuia din ianuarie. Bolnavii au fost izolați de medici în două barăci, dar încălzirea era insuficientă. Celor bolnavi nu li se luau numele, iar cadavrele nu erau identificate.

La un kilometru de lagăr, pe versantul unei văi se afla cimitirul pentru prizonierii morți. Era vorba de gropi comune, de 10-15 m/6 m. Se punea câte o cruce sau stea de lemn, în funcție de religia celui decedat, dar fără inscripții, ceea ce făcea imposibilă identificarea celor îngropați acolo. Zăpada mare a împiedicat înhumarea corespunzătoare a cadavrelor, astfel încât mulți morți au fost reînhumați ulterior.

Până în aprilie 1917, numărul morților a ajuns la 4.500. Numărul victimelor avea să crească, potrivit unor surse românești. Epidemia de tifos exantematic a provocat decese inclusiv între medicii din lagăr. Din cei opt medici trimiși la Șipote, șase au murit, alături de 19 infirmieri.

Intervenția autorităților a fost târzie, dar măsurile luate aveau să ducă la limitarea și în cele din urmă la eliminarea epidemiei. A fost construită o instalație de dezinfecție, prizonierii sănătoși au fost despăducheați și evacuați din lagăr, operațiune care s-a încheiat la începutul lunii mai 1917. Pâinea și sarea aveau să reapară în lagăr la începutul lunii martie. În aprilie 1917, autoritățile române au trimis la Șipote alimente (făină de grâu și porumb, orez, arpacaș, zahăr etc.). După oprirea epidemiei, mortalitatea s-a diminuat considerabil. De-a lungul verii anului 1917, la Șipote au murit 316 prizonieri.

Numărul mare al prizonieri de la Șipote care sufereau de boli infecțioase a fost considerat de medicul elvețian L. Bacilieri, în iulie 1917, „o excepție regretabilă”. Comparația se făcea cu celelalte lagăre românești, unde bolnavii atinși de bolile infecțioase ar fi fost „puțin numeroși”. Problema era că la Șipote ajunseseră mai mult de jumătate dintre prizonierii Centrali deținuți de români de-a lungul anilor 1916-1918. Cu alte cuvinte mortalitatea fusese extrem de ridicată în rândurile captivilor aflați în acest lagăr. (Despre evoluția numărului de prizonieri de la Șipote, inclusiv despre totalul morților, voi scrie în articolul următor.)

Dacă în toamna anului 1917 curățenia era vizibilă în barăci și latrine, curățenia individuală a prizonierilor din acest lagăr lăsa de dorit. Explicația era simplă, și anume lipsa rufăriei și a hainelor de schimb, precum și a săpunului, la fel ca în anul precedent. Baia funcționa bine, la fel și deparazitarea.

În toamna anului 1917, potrivit elvețienilor care au vizitat lagărul, starea de sănătate a prizonierilor era bună în general. Cele mai întâlnite boli în rândurile lor erau malaria și unele forme de enterită, însă se înregistrau și cazuri de icter. La prizonierii care lucrau într-o pădure în apropiere de Șipote se întâlneau cazuri de dizenterie. Există și situații detaliate cu bolile de care sufereau captivii. Dintre cei 318 prizonieri bolnavi aflați la Șipote la 18 octombrie 1917, trei sufereau de febră tifoidă, 78 de dizenterie acută (erau incluși și convalescenții), 92 de enterită, 39 de boală chirurgicală, 115 de boli interne.

După doar jumătate de an de la marile epidemii care îi decimaseră pe prizonieri de la Șipote, dar și pe soldații din trupele de pază, infirmeria se prezenta bine, cu paturi și scânduri separate pentru bolnavi. Tot atunci, prizonierii grav bolnavi erau ținuți într-un local separat, unde aveau saltele, rufe și pături. Pentru cei care sufereau de boli contagioase – febră tifoidă, dizenterie – exista o altă infirmerie, situată departe de celelalte barăci, latrinele de acolo fiind dezinfectate cu var în fiecare zi. Medicamentele continuau să lipsească în lagăr.

Starea de sănătate a prizonierilor de la Șipote era apreciată, în februarie 1918, drept satisfăcătoare de către doctorul Guillermin. Atunci se găseau la infirmerie 55 de bolnavi, dintre care patru cu reumatism, iar patru erau tuberculoși netransportabili. Nu mai existau paraziți, însă instalația de deparazitare era bine instalată, la fel și băile.

Cu toate rezervele sovietice la semnarea celor două tratate, atât pactul Briand-Kellogg cât şi Protocolul de la Moscova au pus perspectiva tratativelor sovieto-române pe alt fundament. Uniunea Sovietică, recunoscând că este în stare de pace cu România, renunţa astfel la a pretinde că aceasta comitea un act de război prin faptul că deţine Basarabia. Dar mai important era că Moscova renunţa la ideea de război în cazul Basarabiei, iar prin noile angajamente de neagresiune făcea posibilă calea diplomatică în soluţionarea relaţiilor dintre cele două state. Necesitatea imperioasă a unor relaţii de prietenie cu statul vecin era o convingere exprimată de cercurile politice şi diplomatice de la Bucureşti. Guvernul român dispunea de date sigure în privinţa dezvoltării potenţialului militar al U.R.S.S. şi avea certitudinea că, în afara intenţiilor de apărare, orice acţiune ofensivă a acestei puteri ar lovi în primul rând România, atât timp cât lipseau condiţiile juridice ale unor raporturi bazate pe recunoaşterea reciprocă a celor două ţări semnatare. Un tratat de neagresiune, care ar fi creat premise pentru reluarea raporturilor diplomatice între România şi Uniunea Sovietică, devenea o idee tot mai frecvent vehiculată la Bucureşti. Această posibilitate i s-a ivit României când la începutul anului 1931, Franţa şi Polonia s-au angajat cu U.R.S.S. în tratative vizând semnarea unor tratate bilaterale de neagresiune.

Uniunea Sovietică a oferit încheierea unui pact de neagresiune în primul rând Franţei, dorind astfel reînnoirea vechii relaţii franco - ruse dinaintea Primului Război Mondial, ce asigura statul sovietic în eventualitatea unei agresiuni germane. Dificultatea principală pentru diplomaţia sovietică consta în spiritul şi litera alianţelor franco-polone şi franco-române. Franţa, legată prin tratate de alianţă cu Polonia şi România, a condiţionat semnarea tratatului de neagresiune cu Uniunea Sovietică de încheierea unui pact de neagresiune a Moscovei cu cele două aliate răsăritene ale Franţei. În absenţa legăturilor diplomatice cu România, guvernul sovietic s-a angajat în tratative iniţial cu Polonia. La începutul lunii decembrie 1931, ministrul Poloniei şi al Franţei aduceau la cunoştinţă Bucureştilor că au început tratative între guvernul sovietic şi cel polon în vederea încheierii unui pact de neagresiune prin care s-ar preciza şi lărgi angajamentele luate prin pactul Briand-Kellogg, completat cu un tratat de arbitraj şi conciliaţiune. Ministrul polon a precizat că Polonia a condiţionat semnarea unui asemenea pact de încheierea unui pact similar între România şi U.R.S.S., oferind, în acelaşi timp, medierea guvernului său în această privinţă.

Ministrul de externe D. Ghica a arătat care erau condiţiile esenţiale de care depindea încheierea unui astfel de pact din partea României. În primul rând, noul proiect nu trebuia să minimalizeze prevederile pactului Briand-Kellogg şi ale protocolului Litvinov, care, prin angajamentele lor, constituiau tratate de neagresiune. În acelaşi timp, din textul pactului trebuia să rezulte că orice atingere a integrităţii teritoriale ar fi considerată ca o agresiune, excluzând dintre chestiunile care ar putea fi supuse unei proceduri arbitrare sau de conciliaţiune, chestiunea frontierei de est a României. Nu în ultimul rând, partea română a insistat asupra interdependenţei absolute între intrarea în vigoare a pactului sovieto-român şi intrarea în vigoare a pactului dintre U.R.S.S. şi Polonia spre a nu aduce prejudiciu alianţei dintre cele două ţări.

Întrebarea zilei în mediile politice şi guvernamentale de la Bucureşti era dacă avea nevoie România de un tratat de neagresiune cu Sovietele sau erau suficiente asigurările primite prin Pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova. Deşi existau voci, în special din partea extremei drepte, care nu vedeau cu ochi buni ideea unor tratative cu Sovietele, marile partide politice din România socoteau prioritară semnarea unui tratat de neagresiune cu aceasta. Punctul de vedere naţional-ţărănesc era cunoscut încă din 1929, când a fost formulat de Gh. Mironescu, pe atunci ministru de externe: „Din punct de vedere românesc, un pact de neagresiune cu Rusia Sovietică nu poate fi privit decât pe baza status-quo-lui teritorial”. La rândul său, Partidul Național Liberal, prin oficiosul său „Viitorul”, s-a pronunţat în favoarea tratatului, însă ţinea să precizeze că pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică nu poate fi acceptat şi nu va fi acceptat decât pe baza status-quo-ului teritorial.

Optimismul României în ceea ce priveşte succesul tratativelor era însă extrem de temperat. Obţinerea adeziunii U.R.S.S. la un tratat care să încadreze pretenţiile româneşti era mult mai dificilă decât în cazul Poloniei sau al statelor baltice, ale căror frontiere erau definitiv stabilite prin tratatele lor cu statul sovietic. Poziţia intransigentă a U.R.S.S. în problema Basarabiei era cunoscută la Bucureşti. Ea a fost reactualizată de M. Litvinov şi în discuţia cu Patek, ministrul polonez la Moscova, privind tratatul sovieto-polon şi relaţiile cu România. Comisarul sovietic de externe s-a dovedit extrem de sceptic în privinţa tratativelor cu Bucureştii, menţionând că problema cu România este mai complicată, deoarece între cele două ţări nu existau relaţii normale, ci o dispută teritorială. „Cât de mult am aprecia pactul cu Polonia, noi nu putem din cauza lui să renunţăm la Basarabia’’ a încheiat M. Litvinov.

În aceste condiţii este firesc să ne întrebăm la ce trebuia României un tratat de neagresiune în condiţiile când guvernul de la Moscova înţelegea să lase deschisă problema Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată? Pe ce raţionament a mers diplomaţia română la tratative de a căror rezultat favorabil nu era sigură. Aflat la acel moment în fruntea guvernului român, N. Iorga a declarat că problema tratativelor cu Sovietele nu a fost pusă nici din interesul şi nici din dorinţa României, ci a fost pusă de aliaţii săi, pe care, era indicat, dar nu şi util să-i urmeze. Raţionamentul pentru care România a acceptat să trateze cu Sovietele consta în faptul că fost asigurată de aliaţii săi, în special de Franţa, că M. Litvinov, la insistenţele guvernului român, se angajase formal să limiteze discuţiile la problema neagresiunii şi să nu aducă în dezbatere problema Basarabiei. În afara de aceasta, la Bucureşti exista o anume siguranţă, confirmată ulterior de desfăşurarea tratativelor, ca prin sprijinul Franţei şi Poloniei, România va reuşi soluţionarea problemei Basarabiei. În acest mod s-a pus problema la Consiliul Regal, care urma să discute planul delegaţiei române la tratativele de la Riga. Participanţii la Consiliu: regele Carol II, primul- ministru N. Iorga şi ministrul de externe D. Ghica au elaborat pentru semnarea pactului o astfel de formulare care ar fi exclus orice discuţie asupra problemei Basarabiei.

În expunerea ministrului român de externe D. Ghica, prezentată în faţa Consiliului de Miniştri la 5 ianuarie 1932, este arătat modul cum s-a ajuns la negocierile privind tratatul de neagresiune cu U.R.S.S. D. Ghica a declarat că faţă de intervenţiile stăruitoare ale Franţei şi Poloniei, pentru a nu rămâne izolată, România a fost nevoită să accepte ideea tratativelor, dând instrucţiuni reprezentanţilor săi la Varşovia, Riga şi Ancara să ia contact cu reprezentanţa sovietică în vederea unor sondaje preliminare. Uniunea Sovietică a refuzat să invite România la tratative, insistând ca iniţiativa să vină de la Bucureşti.

Tratativele româno-sovietice privind tratatul de neagresiune s-au desfăşurat în câteva etape. Iniţial, ele au început la Riga, unde delegatul român Mihai Sturdza urma să se întâlnească cu reprezentantul sovietic B. S. Stomoniakov.

În ajunul tratativelor de la Riga, ministrul român de externe D. Ghica a efectuat o vizită la Varşovia, ceea ce trebuia să demonstreze intenţia României şi a Poloniei de a acţiona în comun la tratativele pe care le duceau concomitent cu U.R.S.S. Presa polonă a accentuat importanţa tratatului româno-polonez din 1921, iar diplomaţia poloneză a insistat asupra „proclamării principiului integrităţii teritoriale” la viitoarele tratative. În acelaşi spirit a fost alcătuit şi comunicatul oficial privind tratativele româno-poloneze de la Varşovia, în care se menţiona acordul deplin al părţilor în problemele ce urmau a fi discutate la viitoarele negocieri.

Primul contact sovieto - român urma să aibă loc la Riga la 6 ianuarie 1932. România venea la Riga cu proiectul de tratat alcătuit dintr-un preambul şi şase articole, având la bază proiectul polonez modificat potrivit situaţiei speciale a României faţă de U.R.S.S. Această modificare a constat în formularea alineatului doi din articolul unu prin care erau considerate ca acte contrare angajamentelor prevăzute în aliniatul precedent, orice acte de violenţă ce ar aduce prejudicii integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului, ce se afla la acel moment sub suveranitatea celeilalte părţi contractante. Redactarea era conformă definiţiei date de dreptul internaţional noţiunii de teritoriu asupra căruia urma să se extindă neagresiunea, iar aceasta cuprindea Basarabia care se afla sub suzeranitate românească. Tocmai din această cauză, în instrucţiunile date lui M. Sturdza (delegatul român de la negocieri) la 31 decembrie 1931, D. Ghica nu ascundea pesimismul şi resemnarea cu care guvernul român a intrat în negocieri. „Contactul de la Riga, declara ministrul român de externe, va fi pozitiv cel puţin prin faptul că va avea un rezultat negativ, ceea ce va aduce limpezime în situaţie”.

Modul cum a formulat guvernul sovietic conţinutul tratatului de neagresiune nu lăsa nici o îndoială în acest sens. Preambulul proiectului sovietic arăta că „stabilirea relaţiilor nu diminuează disputa teritorială existentă între părţile contractante privind Basarabia şi care nu este soluţionată prin acest pact”.