1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Acum o sută de ani, Basarabia trăia un proces istoric singular de tranziție de la orânduirea autocrată rusă la modernizarea europeană și românească, care după toate aparențele a durat aproximativ un deceniu. Pe fundalul actual nefast al evoluției R. Moldova, care după trei decenii de democrație și europenizare rămâne un stat eșuat, fără evoluții spectaculoase în domeniile-cheie de dezvoltare, capacitățile statului român, răvășit de efectele Primului Război Mondial, de a moderniza Basarabia au fost de-a dreptul spectaculoase. Din mai multe puncte de vedere, această operă de modernizare întreprinsă de România în Basarabia interbelică rămâne necunoscută publicului larg. Fie pentru că regimul sovietic a catalogat această perioadă una „de ocupație și exploatare a poporului moldovenesc”, dorind ștergerea completă a memoriei legate de România interbelică, fie deoarece după anul 1991 autoritățile moldovenești, aflate într-o dispută continuă asupra perspectivelor de dezvoltare a statului, au privit trecutul românesc al Basarabiei cel puțin cu rezervă, dacă nu cu ostilitate. Dar nu mai puțin este adevărat faptul, că pe ambele maluri ale Prutului mai persistă o ignoranță față de cunoașterea acestei perioade din istoria României, pe care Basarabia a trăit-o plenar alături de restul românilor.

Angajamentul istoric la Radio Europa Liberă permite înlăturarea acestor obstacole de cunoaștere și percepție, prin urmare ne vom asuma sarcina unei introduceri în procesul de reîntregire a spațiului dintre Prut și Nistru în cadrul statului român între anii 1918 și 1940. Dată fiind natura nu doar cognitivă, dar și educativă a efortului nostru pe paginile acestui blog, vom începe printr-o problematică actuală, care stă pe buzele și în mintea tuturor, legată de reforma justiției. Diferențele de abordare în reformarea justiției din Basarabia anilor 1920 și din R. Moldova anului 2020 vor fi cât se poate de sugestive și instructive pentru cititorii noștri.

Reforma justiției în Basarabia după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 s-a realizat în trei etape: 1. martie-octombrie 1918, când s-a menținut autonomia legislativă a Basarabiei, inclusiv a legislației ruse; 2. octombrie 1918 – septembrie 1923, perioada lui Vespasian Erbiceanu, care a fost principalul reformator al sistemului de justiție după model românesc și european; 3. perioada 1923 – 1928, când are loc definitivarea încadrării justiției basarabene în cea românească, prin introducerea procedurii civile și restului codului civil.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, de un impact formativ decisiv asupra identității românești din Basarabiei, nu doar din punct de vedere juridic, vom explica câteva aspecte legate de statuarea sistemului legislativ rusesc și situația în domeniul justiției la momentul Unirii.

După anexarea Basarabiei în anul 1812, autoritățile ruse au menținut o anumită autonomie a sistemului judecătoresc local, întărită print-un act legislativ din 29 aprilie 1818, întitulat „Proiect pentru cele mai întâi temelii la Obrazovania ocârmuirii politicești din lăuntrul a Oblastei Basarabiei”. Prin acest regulament, întocmit în cea mai mare parte pe baza legilor și așezămintelor locale, s-a menținut aproape în întregime organizarea veche și rânduielile judecătorești, existente în Moldova la începutul sec. XIX, după cum urmează: a. „Ispravniciile de ocoale”, care cercetau micile dispute dintre țărani; b. „Judecătoriile ținutale”, compuse dintr-un președinte numit și doi judecători aleși, care judecau cauzele mai importante, în mod definitiv, până la 1 000 lei și cu drept de apel pentru sume mai mari; c. „Tribunalul criminalicesc și politicesc (civil)” cu reședința la Chișinău, alcătuit dintr-un președinte și patru sfetnici, care aveau competența de a judeca procesele civile, penale și fiscale, venite în apel de la judecătoriile ținutale; d. „Consiliul Suprem” (Verhovnîi Sovet), întocmit după modelul Divanului din Iași și compus din președinte, care era însuși guvernatorul Basarabiei, din patru membri numiți de împărat și alți șase aleși din rândul boierimii locale. Acest organ judeca apelurile și afacerile criminale și civile de mare însemnătate, servind în același timp și ca instanță de casare și de judecare în ultimul resort.

Normele legislative, după care, la acea epocă, se împărțea dreptatea în Basarabia, norme recunoscute formal și de guvernul rus, erau: Obiceiul pământului, consacrat prin anaforalele Divanului Moldovei, prin vechile cărți domnești și mai ales prin Sobornicescul Hrisov a lui Alexandru Mavrocordat din 1785; Colecția de legi romano-bizantine a lui Armenopol; Prescurtarea pravilelor împărătești a lui Andronache Donici, tipărită la Iași în 1814.

Regulamentul din 1818 a fost desființat și înlocuit prin „Așezământul cârmuirii Oblastei Basarabia” din 29 februarie 1818, care punea capăt autonomiei juridico-administrative de scurtă durată a Basarabiei, introducând rusificarea completă a tuturor instituțiilor ei. Invazia dreptului rusesc în domeniul dreptului local a avut o influență dezastruoasă în Basarabia, a cărei viață juridică a fost întotdeauna cârmuită de principiile dreptului romano-bizantin. Conviețuirea și funcționarea laolaltă a ambelor sisteme legislative era imposibilă, pentru că dispozițiile codului rus contraziceau și excludeau complet normele dreptului local moldovenesc. Spre exemplu, dreptul rusesc împărțea bunurile în patrimoniale și agonisite, fiecare având regim legal special, contrar dreptului roman; în dreptul rusesc bărbatul nu putea administra bunurile dotale și nici percepe veniturile, contrar dreptului local moldovenesc; prescripția romană de 40 de ani din dreptul moldovenesc a fost înlocuită cu prescripția de 10 ani din codul rus, făcând astfel să dispară din conștiința basarabenilor deosebirea între uzurpare (luare cu hapca) și prescripție propriu-zisă, prin stăpânire de bună credință, deoarece în dreptul rusesc și stăpânitorul de rea-credință poate după 10 ani deveni proprietar, etc.

În sudul Basarabiei această stare de lucruri a durat până la 1857, când județele Ismail, Bolgrad și Cahul au fost retrocedate României, prin tratatul de la Paris. Departamentul Dreptății din Iași, prin circulara din 22 mai 1857, referitoarea la „organizarea ramului judecătoresc” punea începuturile revenirii în sudul Basarabiei a justiției românești, reinstalată definitiv odată cu noile coduri de legi unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu reanexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus în 1878, erau introduse prin ucazul din 24 ianuarie 1879 instanțele și legislația rusă, dar formularea ambiguă a regulamentului a lăsat loc la mari nedumeriri și controverse, unele instanțe din sudul Basarabiei continuând aplicarea codului civil român, altele judecând procesele civile după codul rusesc. Această ambiguitate legislativă a durat în regiune până la Unirea din 1918.

În ceea ce privește Basarabia, atunci în ajunul evenimentelor din 1917-1918 avem următoarea organizare a instanțelor judecătorești:

1. Judecătoriile de voloste (Volostnoi Sud), care funcționau în fiecare voloste (plasă), alcătuite din opt membri, aleși de țărani, dintre care patru erau numiți de congresul județean al judecătorilor. Acestea se adunau de două ori pe lună și judecau disputele dintre țărani după obiceiul pământului;
2. Nacialnicii de Zemstvă (zemskie nacialniki), numiți de Ministerul de Interne, un fel de administratori-judecători, care activau în fiecare voloste și judecau afacerile dintre ceilalți locuitori ai volostei, în afară de țărani;
3. Judecătorii orășenești (Gorodskoi sudia), care funcționau în orașele de reședință ale fiecărui județ (afară de Chișinău), erau numiți direct de Ministerul de Justiție și aveau competența civilă în materie mobiliară până la suma de 500 ruble;
4. Judecătoriile de pace (Mirovoi sudia), care existau în Chișinău (având ca circumscripție o parte a orașului), precum și în județele Ismail și Cahul (în total 10), menținute, împreună cu codul civil român, ca o rămășiță din vechea organizare judecătorească românească;
5. Congresele judecătorilor de pace (Siezd mirovîh sudei), câte unul în fiecare capitală de județ, plus unul pentru orașul Chișinău și care alcătuiau instanța de judecare a apelurilor contra hotărârilor judecătorilor de voloste, a administratorilor-judecători, a judecătoriilor orășenești și a judecătoriilor de pace;
6. Tribunalul regional (Okrujnoi sud) funcționa unul singur pentru toată gubernia Basarabiei, cu reședința în Chișinău (actualmente sediul CFM, strada Vlaicu Pârcălab), având șase secțiuni (trei civilo-comerciale, două penale și una de contencios administrativ). Pe lângă Tribunalul din Chișinău funcționa un număr de 36 judecătorii de instrucție, dintre care șase pentru orașul și județul Chișinău, restul în celelalte județe ale regiunii. Parchetul Tribunalului era compus dintr-un procuror șef de parchet și 14 viceprocurori, parte cu reședința în Chișinău, parte în județe. Magistrații Tribunalului erau numiți de împărat, la propunerea Ministerului de Justiție. În Basarabia nu exista Curtea de Apel, iar apelurile contra sentințelor Tribunalului se îndreptau la Curtea de Apel din Odesa. Senatul din Petrograd era singura instanță de casare pentru întregul Imperiu Rus;
7. Curțile de Jurați, adică tribunalul penal, în număr de 12 persoane, care judecau infracțiuni ce atrăgeau pedeapsa muncii silnice, a recluziunii sau chiar a închisorii corecționale;
8. Instituțiunile tutelare și tribunalele orfanicești. În Basarabia veche erau cinci categorii de instituții tutelare – a nobililor, a orășenilor nenobili, a mazililor, a țăranilor și a clericilor.

În Basarabia erau 58 de notari, care își aveau reședința lor fie în orașele reședință de județ, fie prin târgușoare mai importante. Aceștia erau numiți de președintele Curții de Apel, după recomandarea președintelui Tribunalului, pe baza unui examen ținut înaintea acestuia și a procurorului.

Evident că întreaga ierarhie de foruri, menționate mai sus, funcționa numai în limba rusă, iar singurul mijloc de a obține dreptatea în Basarabia era cunoașterea limbii și legiuirilor rusești. Prin urmare, ea nu putea fi accesibilă decât acelor ce posedau acest mijloc, adică cunoscătorilor limbii și legilor ruse. Drept rezultat, marea masă a populației românești (peste 50% din populația provinciei), care nu vorbea limba rusă, nu se putea bucura de binefacerile justiției, trăind din acest punct de vedere într-o adevărată denegare de dreptate.

Această situație explică fenomenul epocii, cunoscut sub numele de „setea de justiție”, observat la populația băștinașă de funcționarii români trecuți în Basarabia imediat după Unire, care accentuau nevoia urgentării organizării justiției basarabene pe baze naționale.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Lagărul Bârlad

Despre lagărul Bârlad avem la dispoziție surse românești privind îndeosebi funcționarea sa în toamna anului 1916. Informațiile dintr-un raport al elvețienilor René Guillermin și Walther v. Stockar, care au ajuns la Bârlad în ziua de 7 martie 1918, ne permit să reconstituim activitatea din lagăr cu puțin timp înainte de plecarea prizonierilor Centrali.

La sfârșitul lunii august 1916, în vederea primirii prizonierilor de război a fost eliberată cazarma Regimentului 2 Roșiori, situată în partea de sud a orașului Bârlad. Se prevedea internarea în acest lagăr a 80 de ofițeri și 2.500 trupă. La 4 septembrie 1916, se găseau deja în lagăr cinci ofițeri și 943 trupă prizonieri, iar la 17 septembrie 1916 erau doi ofițeri și 3.383 trupă prizonieri.

Potrivit regulilor adoptate chiar în 1916, după ce ajungeau în lagăr, prizonierii erau introduși în manejul închis, iar ofițerii în camere separate. Erau percheziționați cu toții și li se confiscau obiectele de tăiat. Cei care făceau perchezițiile corporale erau doar medicul și agenții sanitari, de față fiind un ofițer și garda. Prizonierii erau împărțiți nominal pe camere și pavilioane. Urma operațiunea legată de igienă, tunderea și dezinfectarea. A doua zi se făcea vizita medicală individuală, starea sănătății și afecțiunile fiecărui prizonier fiind trecute în tabele. Captivii care sufereau de boli infecțioase erau izolați imediat, pentru protejarea celorlalți și a trupei care asigura paza.

Ofițerii prizonieri erau cazați în camere din pavilionul principal al cazărmii. Se acorda o atenție specială ofițerilor de origine etnică română, care erau cazați separat. Și trupa de origine etnică română avea parte de o atenție specială. Nu le era permis prizonierilor să dețină bani, aceștia fiind depuși la administrația lagărului, pe baza unei liste nominale.

Un subofițer român – ajutat de trei soldați dintr-un regiment local – comanda efectivul de prizonieri dintr-un pavilion sau grajd. În interiorul fiecărui pavilion, captivii erau împărțiți pe camere, de care răspundea un prizonier etnic român, iar în lipsa acestuia erau numiți responsabili prizonieri de origine etnică sârbă, italiană, cehă, boemă sau croată; maghiarii și germanii erau excluși de la o asemenea funcție.

Regimentele de infanterie 12 și 52, din Bârlad, păzeau prizonierii în mod alternativ. Cele 40 de posturi de pază erau asigurate de un ofițer, doi sergenți, doi caporali, un trompet și 120 de soldați. Apelul se făcea de trei ori pe zi, la 6:00 dimineața, la 11:00, la 16:00, la 19:00-20:00 era apelul în cameră, iar în cursul nopții se făcea apelul numeric – fără trezirea prizonierilor – de două ori, la orele 23:00 și 3:00. Deșteptarea avea loc la orele 5:00-5:30, urmau igiena personală și ceaiul, apelul, corvezile, întrerupte de pauze scurte, prânzul la 12:00-13:00, alte activități de după amiază, stingerea la ora 21:00.

Prizonierii erau obligați să se supună ordinelor. Păstrarea liniștii și a curățeniei erau obligatorii, localul și mobilierul nu trebuiau stricate. Se pedepsea nesupunerea. Încercarea de evadare, răzvrătire sau tăinuire erau pedepsite cu împușcarea. În caz de rebeliune se putea deschide focul imediat. Dacă un soldat român dispunea, toți prizonierii erau obligați să se culce cu fața la pământ, cei rămași în picioare putând fi împușcați. Reclamațiile prizonierilor direct către comandantul lagărului erau permise atunci când acesta vizita pavilioanele.

Potrivit unor evaluări târzii, cazarma de cavalerie oferea bune condiții pentru prizonieri. Într-un raport al Corpului 3 Armată, de la 5 noiembrie 1916, se aprecia că situația și tratamentul din lagărul de la Bârlad erau „foarte mulțumitoare”. În acel moment, comandant al lagărului era maiorul Ulic. Unii dintre prizonieri aveau însă nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, mai ales de mantale, aproape toți aveau nevoie de rufărie și pentru toți erau necesare pături de învelit, fără care nu puteau rămâne acolo în anotimpul rece.

Lagărul din cazarma de cavalerie a fost înlocuit în ianuarie 1918 cu un an altul, complet nou, amplasat în partea cealaltă a orașului, la circa un kilometru de acesta, în marginea unei coline, lângă drumul principal Vaslui-Bârlad; în apropiere era un teren de aviație. Observatorii îl considerau un lagăr modern, care oferea condiții excelente, era bine organizat, curat și întreținut. Prizonierii erau bine tratați.

Din iunie 1917, comandantul lagărului Bârlad era locotenent-colonelul (în rezervă) Nicolae Constantinescu. El încă deținea comanda în martie 1918. În același timp, medicul maior (în rezervă) Vasile Petrescu răspundea de situația sanitară. Efectivele aflate în scriptele lagărului la 7 martie 1918 erau de 2.973 de prizonieri, împărțiți astfel pe cetățenii: 2.402 austro-ungari, 497 germani, șase bulgari și un turc. În lagăr erau efectiv 961 de prizonieri, dintre care 708 austro-ungari, 246 germani, șase bulgari și un turc. Ceilalți prizonieri erau în diferite detașamente de muncă, cele mai importante aflându-se la Băcești, Zorleni, Albița și Scopoceni.

Noul lagăr era compus din vreo 20 de barăci, făcute din scânduri duble, acoperite cu pânză gudronată, cu o pantă de pământ bătătorit în partea inferioară. Ferestrele erau în număr suficient. Existau câte două sobe din pământ refractar în fiecare baracă. De o parte și de alta a unui culoar central se aflau paturile, formate din două rânduri de scânduri, aflate la 60 de centimetri înălțime; așternuturile erau din paie. Subofițerii și aspiranții stăteau într-o baracă separată, unde existau saltele de paie. Tot într-o baracă separată erau grupați cizmarii și croitorii. Nu existau pături, în schimb hainele și rufăria erau în cantități suficiente, mai ales că în februarie-început de martie 1918 se primise un transport de la Crucea Roșie suedeză.

O baracă adăpostea 60 de prizonieri, care erau grupați pe naționalități. Curți largi înconjurau barăcile. Mai multe fântâni existau chiar în lagăr, apa fiind foarte bună. Spre deosebire de alte lagăre, în cel din Bârlad existau WC-uri acoperite.

Prizonierii primeau hrană suficientă în martie 1918, dovadă și mina lor bună. Li se dădeau 700 grame de pâine pe zi, care era de bună calitate, plus fasole, mazăre etc. Mâncarea era bine preparată în trei bucătării adăpostite, fiecare dintre acestea dispunând de patru oale mari.

Delegații elvețieni au constat la începutul lunii martie 1918 că starea de sănătate a prizonierilor era bună. În acel moment era aproape finalizat un cuptor de deparazitare. De trei săptămâni funcționau deja o etuvă de dezinfecție cu aburi, o instalație de dușuri, cu vestiare la intrare și la ieșire, cu o sală pentru tuns și o alta pentru baie, în care puteau intra 15 oameni odată. Exista și o sală pentru spălarea rufelor. În lagăr nu erau paraziți.

Infirmeria era instalată într-o baracă, în care se afla o sală pentru consultații, văruită integral. La 7 martie 1918 erau internați 38 de bolnavi, dintre care 24 de austrieci și 14 germani, care sufereau de pleurezii, pneumonii și bronșite. Personalul medical era bun, alături de români aflându-se și un sanitar german. Foile de observații erau bine completate, existau medicamente și lapte pentru bolnavi. Nu existau bolnavi contagioși, cu excepția a șase oameni reveniți de la muncă și care aveau râie. Prizonierii erau vaccinați periodic împotriva tifosului și variolei. Erau în schimb șapte prizonieri cașectici sau atinși de nefrită, pleurezie, pneumonie, enterită și anemie, propuși pentru repatriere chiar de medicului lagărului, maiorul Petrescu.

Și la spitalul din Brâlad tratamentul prizonierilor era bun. În schimb, prizonierii spuneau, în martie 1918, că în lagărul de la Bumbăta – sat pe malul Prutului, azi în comuna Vetrișoaia, județul Vaslui – , care depindea de lagărul din Bârlad, spațiile de locuit erau inadecvate, hainele erau insuficiente și se înregistraseră multe decese. Plângeri erau consemnate și cu privire la detașamentul de muncă de la Corni, unde munciseră 800-900 de prizonieri. De asemenea, serviciul medical din spitalul Roșiești lăsa de dorit.

Munca pe care o depuneau prizonierii în lagăr era moderată. Fusese ridicată o capelă catolică, care arăta bine. Preotul român Ulivi venea în fiecare zi pentru a-i vizita pe bolnavi. El le oferise captivilor un armoniu și îi susținea financiar pe cadeți. Prizonierii îl apreciau în mod deosebit pe acest preot.

La începutul lunii aprilie 1918, lagărul Bârlad înregistra 3.090 de prizonieri. Se aflau atunci în lagărul propriu-zis 1.176 captivi, iar 1.914 erau detașați pentru muncă la exploatările forestiere de la Bârnova și Băcești, în agricultură, la Comandamentul Etapelor de la Albița, la Atelierul Militar de Confecții, la Corpul de automobile, într-un detașament de muncă pe lângă Armata a IV-a rusă etc.

Din situațiile numerice românești întocmite în 1918, după plecarea prizonierilor Centrali, reiese că în lagărul de la Bârlad ajunseseră de-a lungul funcționării acestuia 3.320 de prizonieri austro-ungari, dintre care 709 au murit, 1.867 au fost repatriați, 421 eliberați, iar 323 evadaseră. În privința germanilor, aceștia au fost în număr de 1.041, dintre care 177 au murit, 421 au fost repatriați, 411 eliberați, iar 32 evadaseră. Bulgarii fuseseră în număr mic, doar opt, care de altfel reușiseră să evadeze. Ceea ce se remarcă în cazul situațiilor numerice românești privind lagărul de la Bârlad este lipsa categoriei „dispăruților”. În total, din cei 4.369 de prizonieri Centrali aflați în evidențele lagărului de la Bârlad, 886 au murit, ceea ce înseamnă o rată incomparabil mai mică decât în lagărele din centrul Moldovei.

După aprilie 1918, așadar cu puțin timp înaintea semnării păcii cu Puterile Centrale, în lagărul de la Bârlad aveau să fie adunați „prizonierii rămași de la ruși și dezertorii”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.