1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Șipote: memoria supraviețuitorilor, a locurilor și localnicilor

Unii dintre supraviețuitorii lagărului de la Șipote și-au relatat experiențele în rapoarte adresate autorităților politice și militare din țările lor, în 1918, sau în memorii publicate după încheierea conflictului. Prizonierii germani s-au simțit abandonați și apoi înșelați de către autoritățile imperiale. Au existat inclusiv polemici publice între acești supraviețuitori, pe de o parte, și Ministerul de Externe, respectiv Ministerul de Război al Germaniei. În vreme ce autoritățile Reichului pretindeau, în vara anului 1918, că pierderile între prizonierii germani din România se ridicau la cifre mai mici, supraviețuitorii susțineau că numărul morților fusese mult mai mare. Iar cazul lagărului de la Șipote era des invocat. Nu întâmplător, unele dintre lucrările memorialistice conțin formule tari, precum iadul de la Șipote, sau se referă la crime în masă.

În opinia memorialiștilor germani, ar fi fost vorba mai mult decât o simplă acțiune de retorsiune din partea autorităților române. Cei dintâi păreau să adopte un gen de explicație intenționalistă, să susțină intenția autorităților militare române de a-i ucide pe prizonierii germani dintr-o nedisimulată dorință de răzbunare. Gardienii români, inclusiv ofițerii, ar fi fost deosebit de brutali și la începutul lui 1917 și în vara aceluiași an, inclusiv cu militarii germani capturați în luptele din sudul Moldovei.

Sursele românești cunoscute în acest moment – și dispunem exclusiv de documente militare – nu confirmă această teorie a intenției de a-i distruge pe prizonieri. În schimb, și sursele românești și relatările neutre confirmă proasta administrație românească, în special în prima fază de funcționare a lagărului de la Șipote, cea mai critică, atunci când s-a înregistrat un număr uriaș de morți în rândul prizonierilor.

Cazul Șipote a fost mediatizat în presa din Germania, la începutul anului 1918, pornind tocmai de la scrisoarea lui Mackensen către Prezan. Faptul a fost sesizat și de ofițerii români prizonieri în Reich. În același timp, captivii români aflaseră și opiniile elvețiene, cu referire la situația de la Șipote în iarna 1917/1918, care era incomparabilă cu cea de la începutul anului 1917. Pentru românii aflați în captivitate părea de necrezut ca în România să se fi întâmplat cu prizonierii Centrali ceea ce ei considerau că se petrecuse doar cu prizonierii români în Germania.

La mai bine de un veac de la închiderea lagărului de la Șipote, localnicii nu știu prea multe despre ce s-a întâmplat atunci în apropierea localității lor. Faptul este de înțeles. Memoria oficială nu avusese niciun interes să insiste asupra existenței lagărului românesc, cu atât mai mult cu cât nu fusese nimic eroic acolo. Dimpotrivă, era vorba de un loc al suferinței adversarilor din Primul Război Mondial, așadar nu era un trecut „util” pentru comunitatea etno-națională românească. Comunitatea locală reține vag existența lagărului. Chiar și ceea ce știu unii localnici cel mai probabil reprezintă un import recent, o „reîmprospătare” a memoriei, rezultatul eforturilor făcute de câțiva oameni. Interesați de istoria locurilor, aceștia au dobândit despre acest trecut uitat anumite cunoștințe, prin eforturi personale, pe baza unor informații disparate, disponibile mai ales ca urmare a facilităților oferite de internet.

Monumentul de la Rediu-Răuseni

Istoricii care se ocupă de perioadele în care sursele scrise abundă le folosesc în primul rând pe acestea. Însă nu o fac exclusiv, altfel spus nu ignoră alte surse, vestigii ș.a.m.d. În cazul lagărului de la Șipote, sursele accesibile au fost preponderent cele scrise, documente oficiale și memorii. O investigație pe teren ne-a ajutat să înțelegem mai bine și să întregim istoria a ceea ce s-a întâmplat acolo în urmă cu un veac, iar măcar în mică parte și după aceea.

În ziua de 3 decembrie 2019, împreună cu doi colegi, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor, am făcut o vizită de documentare în comuna Șipote, județul Iași, și în comuna Răuseni, județul Botoșani. Cele două comune sunt vecine și acum, la fel cum erau și în urmă cu veac (când cea din urmă se nume Comândărești). Câțiva localnici ne-au furnizat informații utile pentru orientarea din teren. În mod special domnul Cristian Rotaru, interesat de trecutul zonei, s-a dovedit un neprețuit ghid. Era o zi destul de friguroasă, mohorâtă, pe câmpuri se așternuse un strat de zăpadă, vântul își făcea simțită prezența pe colinele din zonă. Gândul ne-a fugit la situația din prima iarnă petrecută de prizonierii Centrali ajunși la Șipote.

Locul în care s-a aflat fostul lagăr de la Șipote este ocupat astăzi în parte de Secția exterioară de psihiatrie a Institutului de Psihiatrie Socola, din Iași. Pe hărțile online, locul apare și sub numele de Spitalul Tabăra. În această zonă situată în nord-vestul comunei Șipote se ajunge pe un drum pietruit. Nu există nimic vizibil care să amintească de faptul că acolo s-a aflat cândva o tabără a Armatei Române, că mai apoi a fost un lagăr pentru prizonierii Centrali, cu atât mai puțin că atât de mulți dintre ei și-au găsit sfârșitul pe acele dealuri domoale. Toponimia ne-a spus însă ceva. De partea cealaltă a drumului se află un loc întins numit La morminte, acoperit în acel început de decembrie de un lan de porumb necules, parțial albit de zăpadă. Din raportarea la fostul loc al lagărului, din descrierile regăsite în diverse documente, plus din numele rămas în memoria localnicilor ne-a fost clar că acolo fuseseră îngropați prizonierii de război Centrali morți în anii 1916-1918. Locul din care se aducea apa pentru nevoile prizonierilor și pădurea din care se aprovizionau cu lemne erau în apropiere, de o parte și de alta a drumului spre Răuseni.

La câțiva kilometri distanță de locul fostului lagăr, de această dată în comuna Răuseni, am făcut o „descoperire”. Pe partea stângă a căii ferate Iași-Dângeni-Dorohoi, pe un deal din marginea satului Rediu, la aproximativ un kilometru de stația de cale ferată cu același nume și de râul Jijia, se află un monument vizibil din orice parte ai privi, și dinspre drumul județean care face legătura între Șipote și Răuseni, și dinspre calea ferată. În lipsa unui drum amenajat dinspre direcția noastră de mers, am fost nevoiți să urcăm o pantă abruptă, pentru a ajunge pe dealul pe care se află monumentul.

Potrivit unor surse, monumentul din satul Rediu, comuna Răuseni, a fost ridicat în perioada interbelică de către germani. Practic monumentul era în centrul unui cimitir, înconjurat cu un gard de beton. Exista aici și un osuar, care adăpostea, potrivit unor informații, osemintele câtorva mii de militari decedați, nu doar germani. Chiar dacă nu cunoșteau detalii în această privință, unii localnici au dedus că monumentul a fost construit de germani, cel puțin după soliditatea vizibilă încă la aproape un secol de la ridicare.

Partea inferioară a construcției este din beton, afectat de vreme și intemperii în apropierea solului, iar în partea superioară de piatră. După câteva simboluri – crucile sculptate pe cele patru laturi, precum și pictura de tip bisericesc-eroic din interior – monumentul pare să ofere probe solide că monumentul de la Rediu a fost ridicat de germani, cândva în perioada interbelică.

Ceea ce fusese inițial în vârful monumentului – probabil o cruce „germană” – căzuse cândva, iar în loc fusese pusă o cruce de tip local. Acum aceasta din urmă zăcea și ea prăbușită în zăpadă, în partea din spate a monumentului. Înăuntru era o coroană din flori de plastic, pe care scria „Onoare, recunoștință, respect/Omagiu eroilor neamului”. Cineva greșise locul de depunere a coroanei. Cel puțin dacă avem în vedere de către cine și pentru cine a fost conceput acest loc de aducere aminte.

După cum nota un jurnalist într-un cotidian ieșean, în urmă cu aproape două decenii copiii satului jucau fotbal cu țestele foștilor prizonieri. Un localnic ne-a spus că multă vreme studenții mediciniști din Iași au luat rămășițe din osuarul aflat sub monument, în vedere utilizării drept material didactic. Știința pășea triumfală peste o istorie uitată și peste o memorie care nu avea susținători în zonă. Poate tocmai pentru a nu mai putea intra nimeni în cripta aflată sub monument, cineva a turnat deasupra capacului de fier o placă subțire de beton. Vegetația sălbatică prosperă de o parte și de alta a monumentului. Gardul ridicat pentru a marca perimetrul cimitirului este și el o ruină. Recent, cineva a pus, de jur-împrejurul monumentului, la câțiva metri de acesta, o sfoară sprijinită în pari subțiri de lemn. Un fel de zid imaginar.

Nu există nicio inscripție care să menționeze ce este cu această construcție. Practic este vorba de un monument abandonat, de care nu se îngrijește nimeni. În acest moment nu se cunosc detalii despre modul în care s-a construit monumentul și care a fost statutul lui în România interbelică și în cea comunistă. Pe website-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, care se îngrijește de monumentele celor dispăruți în războaie, se menționează doar că în satul Rediu, comuna Răuseni, județul Botoșani, se află un „obelisc”. Nu sunt alte precizări publice, cum de altfel nu sunt nici în cazul celorlalte monumente amintite în listele întocmite cu monumentele de război din județele României. De asemenea, nu știm dacă autoritățile germane mai au în evidență acest monument ridicat cu resurse germane în urmă cu aproape un secol.

Cu siguranță monumentul de la Rediu-Răuseni ar merita o cercetare extinsă. Și pentru a acoperi golurile informaționale existente în acest moment, și pentru că monumentul se află acolo, pe un deal, vizibil pentru oricine trece prin zonă, și pentru că ar merita restaurat. La fel cum ar merita să fie restaurate, cum ar merita să fie îngrijite atâtea monumente care ne vorbesc despre oameni – români și germani, austrieci și turci, maghiari și ruși, bulgari și bosniaci – care și-au găsit sfârșitul în vremuri de violență politică extremă.

* Le mulțumesc pentru ajutorul oferit în documentare, inclusiv pe teren, la Șipote și Rediu-Răuseni, doamnei Monica Baba și domnilor Cristian Rotaru, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor.

În instrucţiunile date împuternicitului sovietic pentru negocierile de la Riga, B. S. Stomoniakov, comisarul de externe M. Litvinov arăta că Uniunea Sovietică nu va recunoaşte în tratatul cu România referirile la tratatele internaţionale semnate anterior, sub care se insinua protocolul basarabean. El găsea inacceptabilă orice menţiune privind integritatea teritorială cerând să se evite formulările care vor presupune, chiar şi indirect, recunoaşterea Basarabiei ca românească. Partea sovietică, se arăta în directiva lui Litvinov din 8 ianuarie 1932, nu dorea semnarea unui document care să lase deschisă problema basarabeană, proiectul sovietic urmând a constata doar că problema existentă nu trebuie să intimideze politica de pace. „Noi nu putem înfăptui un act care ar putea fi interpretat ca o recunoaştere tacită şi indirectă a situaţiei existente din Basarabia şi, de aceea, nesoluţionarea disputei trebuie fixată obligatoriu. Dacă vom reuşi să ne înţelegem asupra conţinutului pactului suntem gata să găsim, în acest sens, o formulare acceptabilă pentru ambele părţi”, arată M. Litvinov.

În timpul întâlnirii din ianuarie 1932, luând cunoştinţă de proiectul sovietic, Mihail Sturdza, ministrul plenipotențiar al României în Letonia, Estonia și Finlanda, care urma să poarte negocierile, a declarat că România doreşte să excludă din texte şi discuţii menţionarea directă sau indirectă a Basarabiei, arătând că numai astfel pot avea succes discuţiile. Delegatul român a refuzat să semneze protocolul care menţiona disputa, propunând discuţia proiectului pe articole după care să se revină la preambul. În legătură cu propunerea română, Litvinov telegrafia lui B. Stomoniankov că partea sovietică este de acord cu discuţia pactului pe articole, dar insista să nu se cedeze în problema litigioasă.

În conformitate cu instrucţiunile lui Litvinov, B. Stomoniakov i-a declarat lui Sturdza, în şedinţa din 14 ianuarie, că guvernului sovietic îi este imposibil să se supună dorinţei guvernului român de a încheia pactul de neagresiune între U.R.S.S. şi România, fără ca în el să nu fie consemnată poziţia Sovietelor în problema Basarabiei. „Rusia sovietică, menţiona delegatul sovietic, nu va semna niciodată un pact de neagresiune cu România, care să conţină cuvintele integritate, inviolabilitate şi suveranitate”. Din relatarea lui B. Stomoniakov către Comisariatul de externe reiese că M. Sturdza a insistat asupra discuţiei pactului pe articole. După negocieri, s-a ajuns la un consens asupra tuturor articolelor pactului, în afară de primul şi de preambul. În legătură cu aceasta, delegatul sovietelor a ţinut să declare, conform instrucţiunilor primite, că U.R.S.S. se obligă să nu agreseze Basarabia, dar nu va recunoaşte integritatea şi suveranitatea României. Ca rezultat, M. Sturdza a arătat că declaraţia creează o nouă situaţie şi el crede inutilă continuarea tratativelor, până la adoptarea de către Uniunea Sovietică a unui angajament loial şi sigur că nu va introduce problema Basarabiei în pact.

În aceste condiţii, tratativele de la Riga au intrat în impas. Ministrul de externe al României a făcut o declaraţie în legătură cu această situaţie. În ea se menţiona că guvernul român a fost obligat să constate de la primele alineate ale proiectului sovietic că Uniunea Sovietică nu a văzut în pactul de neagresiune româno-sovietic decât un prilej pentru a micşora valoarea angajamentelor anterioare existente între cele două ţări, precum pactul Briand-Kellogg şi protocolul Litvinov. Guvernul român, se arată în comunicat, a cerut în zadar guvernului de la Moscova să pună în acord proiectul sovietic cu promisiunile formale pe baza cărora România a pornit negocierile şi cu caracteristicile esenţiale ale unui pact de neagresiune. „În aceste împrejurări şi până la schimbarea atitudinii guvernului sovietic, România preferă să se menţină în situaţia de drept creată prin pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova”.

Referindu-se la eşecul tratativelor sovieto-române de la Riga, M. Litvinov a declarat agenţiei TASS că ambele părţi au acceptat tratativele, cu intenţia de a nu discuta problema Basarabiei. Era însă evident că un pact bilateral între două state, care nu au relaţii oficiale, dar au serioase probleme teritoriale nu putea fi semnat fără menţionarea acestor probleme: „Deoarece România ocupă, de fapt, Basarabia ea ar dori evitarea acestei menţionări, iar aceasta să se interpreteze ca un acord tacit a ocupaţiei. Mai mult chiar, România a formulat astfel pactul încât reieşea recunoaşterea noastră a suveranităţii României asupra Basarabiei sau recunoaşterea râului Nistru în calitate de frontieră”. În aceste condiţii guvernul sovietic a preferat să se spună clar că ambele părţi îşi păstrează poziţiile în problema litigioasă, iar pactul nu afectează cu nimic aceste poziţii.

Pe parcursul desfăşurării lor, negocierile sovieto-române de la Riga au stat în centrul atenţiei mediilor politice şi diplomatice europene. Drexen, ambasadorul Germaniei la Moscova, a făcut un demers pe lângă M. Litvinov spre a obţine explicaţii cu privire la negocierile pentru un pact de neagresiune cu România. El nu a ascuns nemulţumirea guvernului german în ceea ce priveşte negocierile sovieto-române, cu atât mai mult cu cât iniţiativa acestei activităţi diplomatice o luase Franţa. Ministrul german i-a amintit lui M Litvinov conţinutul unor anumite angajamente politice asumate prin tratatul de la Rapallo, ca şi avantajul pe care sovietele l-au acordat Germaniei pentru orice mediere eventuală între U.R.S.S. şi România. Presa germană prin „Vossische Zeitung”, „Kölnische Zeitung”, arăta că în legătură cu tratativele francezilor şi polonezilor nu se putea să nu apară şi chestiunea unui pact de neagresiune sovieto – român, dar ţinea să precizeze că Moscova nu va putea fi determinată să recunoască formal unirea Basarabiei cu România, ci cel mult va asigura intangibilitatea teritoriului administrat de români.

Foreign Office-ul britanic s-a arătat şi el interesat de stadiul negocierilor româno - sovietice. D. N. Ciotori, ambasadorul României la Londra, transmitea, la 3 ianuarie 1932, că discuţiile erau urmărite cu interes deosebit şi sincera dorinţă ca aceste încercări să ducă la un bun rezultat. Dar şi la Londra erau îndoieli în privinţa faptului că U.R.S.S. va recunoaşte Basarabia ca teritoriu românesc.

În Franţa, cercurile politice, diplomatice şi militare erau deosebit de îngrijorate de formularea sovietică a pactului de neagresiune. Statul major francez în frunte cu mareşalul Petain şi generalul Weygand, a protestat în modul cel mai energic împotriva planului ministerului francez de externe de a realiza pactele de neagresiune dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii răsăriteni ai Franţei. El prefera să facă anumite concesii politice Germaniei, decât să accepte încheierea unor pacte de neagresiune între statele din estul Europei şi Moscova. Opinia publică franceză, imediat ce a luat cunoştinţă de proiectul pactului de neagresiune sovieto – român, s-a ridicat împotriva lui, iar presa a formulat obiecţii şi critici severe invitând guvernul Laval să nu se angajeze într-o astfel de politică. Ideea sistemului de pacte de neagresiune nu a fost însă abandonată de guvernul francez. În discuţia cu Dovgalevski, Laval a declarat că el consideră încheierea pactelor între U.R.S.S., Franţa şi ţările limitrofe un element de pacificare a Europei şi de aceea va depune eforturi pentru semnarea lor. D. N. Ciotori, la rândul său, credea că Franţa împinge România spre o înţelegere cu U.R.S.S. deoarece suporta cu greu povara alianţelor cu ea şi cu Polonia.

La Bucureşti s-au auzit voci care, după eşecul tratativelor de la Riga, deveniseră circumspecte asupra utilităţii tratativelor cu U.R.S.S. „L’Independence roumaine” recunoştea că, de 12 ani, România s-a ţinut într-o rezervă constantă faţă de Soviete, rezervă impusă de siguranţa externă şi internă. În ceea ce priveşte pactele de neagresiune propuse, arăta ziarul, atât guvernul polon, cât şi cel român nu-şi făceau iluzii asupra eficacităţii semnăturii sovietice şi asupra angajamentelor mai mult sau mai puţin formale ce pretindeau că le asumă. „Puterile europene însă n-au urmat aceeaşi politica, faţă de Soviete şi de aceea a intervenit pactomania iresponsabilă între ele şi Rusia Sovietică. Trebuie oare să urmăm aceeaşi cale, când interesele noastre superioare ne impun rezerva?”, se întreba cotidianul.

În acelaşi sens, „Universul”, din 7 ianuarie 1932, declara că era o naivitate să se invoce argumentul că prin noul pact de neagresiune părţile contractante îşi iau obligaţia să respecte teritoriile asupra cărora îşi exercită suveranitatea lor, deoarece România nu se află în situaţia Poloniei, ale cărei frontiere orientale au fost recunoscute de Rusia Sovietică prin tratatul de la Riga din 1921. Din moment ce România nu avea relaţii diplomatice cu Sovietele, pentru că guvernul de la Moscova înţelege să lase deschisă chestiunea Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată, pactul de neagresiune sovieto-român, în formularea dată, nu oferea garanţii decât părţii sovietice, consemna ziarul român.

Cu toate acestea, cercurile guvernamentale de la București socoteau că restabilirea relaţiilor diplomatice normale cu statul sovietic erau, totuşi, calea cea mai sigură de eliminare a asperităţilor cu Moscova. Din februarie 1932, când negocierile bilaterale erau suspendate şi până în septembrie acelaşi an nu s-a înregistrat, însă, nici un contact între delegaţia română şi cea sovietică. Prin intermediul francezilor şi polonezilor, care în această perioadă negociau cu Uniunea Sovietică încheierea unor pacte de neagresiune, ambele părţi s-au străduit să-şi concilieze poziţiile pentru a putea să reia, în condiţii noi, tratativele oficiale.

Ceea ce a urmărit diplomaţia românească în perioada suspendării tratativelor era să dobândească în timp util sprijinul Poloniei şi Franţei în virtutea statutului de aliate, pentru a putea să semneze pactul de neagresiune cu statul sovietic în condiţiile respectării punctului de vedere al guvernului român. România aştepta de la aliatele sale abţinerea lor de la semnarea pactelor de neagresiune cu statul sovietic până la momentul când şi guvernul român era în măsură s-o facă. Însă, în acele împrejurări diplomatice, atât guvernul polonez cât şi cel francez, pornind de la nevoia satisfacerii propriilor interese, au ignorat cererea aliatei lor, semnând la scurt timp tratatele de neagresiune cu Uniunea Sovietică fără România.