Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Orașul Riga în anii 1930. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Orașul Riga în anii 1930. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Cu toate rezervele sovietice la semnarea celor două tratate, atât pactul Briand-Kellogg cât şi Protocolul de la Moscova au pus perspectiva tratativelor sovieto-române pe alt fundament. Uniunea Sovietică, recunoscând că este în stare de pace cu România, renunţa astfel la a pretinde că aceasta comitea un act de război prin faptul că deţine Basarabia. Dar mai important era că Moscova renunţa la ideea de război în cazul Basarabiei, iar prin noile angajamente de neagresiune făcea posibilă calea diplomatică în soluţionarea relaţiilor dintre cele două state. Necesitatea imperioasă a unor relaţii de prietenie cu statul vecin era o convingere exprimată de cercurile politice şi diplomatice de la Bucureşti. Guvernul român dispunea de date sigure în privinţa dezvoltării potenţialului militar al U.R.S.S. şi avea certitudinea că, în afara intenţiilor de apărare, orice acţiune ofensivă a acestei puteri ar lovi în primul rând România, atât timp cât lipseau condiţiile juridice ale unor raporturi bazate pe recunoaşterea reciprocă a celor două ţări semnatare. Un tratat de neagresiune, care ar fi creat premise pentru reluarea raporturilor diplomatice între România şi Uniunea Sovietică, devenea o idee tot mai frecvent vehiculată la Bucureşti. Această posibilitate i s-a ivit României când la începutul anului 1931, Franţa şi Polonia s-au angajat cu U.R.S.S. în tratative vizând semnarea unor tratate bilaterale de neagresiune.

Uniunea Sovietică a oferit încheierea unui pact de neagresiune în primul rând Franţei, dorind astfel reînnoirea vechii relaţii franco - ruse dinaintea Primului Război Mondial, ce asigura statul sovietic în eventualitatea unei agresiuni germane. Dificultatea principală pentru diplomaţia sovietică consta în spiritul şi litera alianţelor franco-polone şi franco-române. Franţa, legată prin tratate de alianţă cu Polonia şi România, a condiţionat semnarea tratatului de neagresiune cu Uniunea Sovietică de încheierea unui pact de neagresiune a Moscovei cu cele două aliate răsăritene ale Franţei. În absenţa legăturilor diplomatice cu România, guvernul sovietic s-a angajat în tratative iniţial cu Polonia. La începutul lunii decembrie 1931, ministrul Poloniei şi al Franţei aduceau la cunoştinţă Bucureştilor că au început tratative între guvernul sovietic şi cel polon în vederea încheierii unui pact de neagresiune prin care s-ar preciza şi lărgi angajamentele luate prin pactul Briand-Kellogg, completat cu un tratat de arbitraj şi conciliaţiune. Ministrul polon a precizat că Polonia a condiţionat semnarea unui asemenea pact de încheierea unui pact similar între România şi U.R.S.S., oferind, în acelaşi timp, medierea guvernului său în această privinţă.

Ministrul de externe D. Ghica a arătat care erau condiţiile esenţiale de care depindea încheierea unui astfel de pact din partea României. În primul rând, noul proiect nu trebuia să minimalizeze prevederile pactului Briand-Kellogg şi ale protocolului Litvinov, care, prin angajamentele lor, constituiau tratate de neagresiune. În acelaşi timp, din textul pactului trebuia să rezulte că orice atingere a integrităţii teritoriale ar fi considerată ca o agresiune, excluzând dintre chestiunile care ar putea fi supuse unei proceduri arbitrare sau de conciliaţiune, chestiunea frontierei de est a României. Nu în ultimul rând, partea română a insistat asupra interdependenţei absolute între intrarea în vigoare a pactului sovieto-român şi intrarea în vigoare a pactului dintre U.R.S.S. şi Polonia spre a nu aduce prejudiciu alianţei dintre cele două ţări.

Maxim Litvinov, Comisarul pentru Afaceri Externe a URSS. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Maxim Litvinov, Comisarul pentru Afaceri Externe a URSS. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Întrebarea zilei în mediile politice şi guvernamentale de la Bucureşti era dacă avea nevoie România de un tratat de neagresiune cu Sovietele sau erau suficiente asigurările primite prin Pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova. Deşi existau voci, în special din partea extremei drepte, care nu vedeau cu ochi buni ideea unor tratative cu Sovietele, marile partide politice din România socoteau prioritară semnarea unui tratat de neagresiune cu aceasta. Punctul de vedere naţional-ţărănesc era cunoscut încă din 1929, când a fost formulat de Gh. Mironescu, pe atunci ministru de externe: „Din punct de vedere românesc, un pact de neagresiune cu Rusia Sovietică nu poate fi privit decât pe baza status-quo-lui teritorial”. La rândul său, Partidul Național Liberal, prin oficiosul său „Viitorul”, s-a pronunţat în favoarea tratatului, însă ţinea să precizeze că pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică nu poate fi acceptat şi nu va fi acceptat decât pe baza status-quo-ului teritorial.

Optimismul României în ceea ce priveşte succesul tratativelor era însă extrem de temperat. Obţinerea adeziunii U.R.S.S. la un tratat care să încadreze pretenţiile româneşti era mult mai dificilă decât în cazul Poloniei sau al statelor baltice, ale căror frontiere erau definitiv stabilite prin tratatele lor cu statul sovietic. Poziţia intransigentă a U.R.S.S. în problema Basarabiei era cunoscută la Bucureşti. Ea a fost reactualizată de M. Litvinov şi în discuţia cu Patek, ministrul polonez la Moscova, privind tratatul sovieto-polon şi relaţiile cu România. Comisarul sovietic de externe s-a dovedit extrem de sceptic în privinţa tratativelor cu Bucureştii, menţionând că problema cu România este mai complicată, deoarece între cele două ţări nu existau relaţii normale, ci o dispută teritorială. „Cât de mult am aprecia pactul cu Polonia, noi nu putem din cauza lui să renunţăm la Basarabia’’ a încheiat M. Litvinov.

Nicolae Iorga, Prim-ministru al României. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Nicolae Iorga, Prim-ministru al României. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

În aceste condiţii este firesc să ne întrebăm la ce trebuia României un tratat de neagresiune în condiţiile când guvernul de la Moscova înţelegea să lase deschisă problema Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată? Pe ce raţionament a mers diplomaţia română la tratative de a căror rezultat favorabil nu era sigură. Aflat la acel moment în fruntea guvernului român, N. Iorga a declarat că problema tratativelor cu Sovietele nu a fost pusă nici din interesul şi nici din dorinţa României, ci a fost pusă de aliaţii săi, pe care, era indicat, dar nu şi util să-i urmeze. Raţionamentul pentru care România a acceptat să trateze cu Sovietele consta în faptul că fost asigurată de aliaţii săi, în special de Franţa, că M. Litvinov, la insistenţele guvernului român, se angajase formal să limiteze discuţiile la problema neagresiunii şi să nu aducă în dezbatere problema Basarabiei. În afara de aceasta, la Bucureşti exista o anume siguranţă, confirmată ulterior de desfăşurarea tratativelor, ca prin sprijinul Franţei şi Poloniei, România va reuşi soluţionarea problemei Basarabiei. În acest mod s-a pus problema la Consiliul Regal, care urma să discute planul delegaţiei române la tratativele de la Riga. Participanţii la Consiliu: regele Carol II, primul- ministru N. Iorga şi ministrul de externe D. Ghica au elaborat pentru semnarea pactului o astfel de formulare care ar fi exclus orice discuţie asupra problemei Basarabiei.

În expunerea ministrului român de externe D. Ghica, prezentată în faţa Consiliului de Miniştri la 5 ianuarie 1932, este arătat modul cum s-a ajuns la negocierile privind tratatul de neagresiune cu U.R.S.S. D. Ghica a declarat că faţă de intervenţiile stăruitoare ale Franţei şi Poloniei, pentru a nu rămâne izolată, România a fost nevoită să accepte ideea tratativelor, dând instrucţiuni reprezentanţilor săi la Varşovia, Riga şi Ancara să ia contact cu reprezentanţa sovietică în vederea unor sondaje preliminare. Uniunea Sovietică a refuzat să invite România la tratative, insistând ca iniţiativa să vină de la Bucureşti.

Tratativele româno-sovietice privind tratatul de neagresiune s-au desfăşurat în câteva etape. Iniţial, ele au început la Riga, unde delegatul român Mihai Sturdza urma să se întâlnească cu reprezentantul sovietic B. S. Stomoniakov.

Regele Carol al II-lea. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Regele Carol al II-lea. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

În ajunul tratativelor de la Riga, ministrul român de externe D. Ghica a efectuat o vizită la Varşovia, ceea ce trebuia să demonstreze intenţia României şi a Poloniei de a acţiona în comun la tratativele pe care le duceau concomitent cu U.R.S.S. Presa polonă a accentuat importanţa tratatului româno-polonez din 1921, iar diplomaţia poloneză a insistat asupra „proclamării principiului integrităţii teritoriale” la viitoarele tratative. În acelaşi spirit a fost alcătuit şi comunicatul oficial privind tratativele româno-poloneze de la Varşovia, în care se menţiona acordul deplin al părţilor în problemele ce urmau a fi discutate la viitoarele negocieri.

Primul contact sovieto - român urma să aibă loc la Riga la 6 ianuarie 1932. România venea la Riga cu proiectul de tratat alcătuit dintr-un preambul şi şase articole, având la bază proiectul polonez modificat potrivit situaţiei speciale a României faţă de U.R.S.S. Această modificare a constat în formularea alineatului doi din articolul unu prin care erau considerate ca acte contrare angajamentelor prevăzute în aliniatul precedent, orice acte de violenţă ce ar aduce prejudicii integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului, ce se afla la acel moment sub suveranitatea celeilalte părţi contractante. Redactarea era conformă definiţiei date de dreptul internaţional noţiunii de teritoriu asupra căruia urma să se extindă neagresiunea, iar aceasta cuprindea Basarabia care se afla sub suzeranitate românească. Tocmai din această cauză, în instrucţiunile date lui M. Sturdza (delegatul român de la negocieri) la 31 decembrie 1931, D. Ghica nu ascundea pesimismul şi resemnarea cu care guvernul român a intrat în negocieri. „Contactul de la Riga, declara ministrul român de externe, va fi pozitiv cel puţin prin faptul că va avea un rezultat negativ, ceea ce va aduce limpezime în situaţie”.

Modul cum a formulat guvernul sovietic conţinutul tratatului de neagresiune nu lăsa nici o îndoială în acest sens. Preambulul proiectului sovietic arăta că „stabilirea relaţiilor nu diminuează disputa teritorială existentă între părţile contractante privind Basarabia şi care nu este soluţionată prin acest pact”.

Prizonieri la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).
Prizonieri la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).

Hrana prizonierilor din lagărul Șipote

Prizonierii s-au plâns unei comisii românești care venise în control, la începutul lunii decembrie 1916, de mâncarea slabă, formată din legume fierte în apă, cu oțet, fără ulei. Dacă inițial pâinea era făcută din făină de grâu, ulterior a fost făcută dintr-un amestec de făină de grâu și făină de porumb. Cantitatea primită s-a redus de la un kilogram la 750 grame pentru prizonierii care nu munceau.

Mai ales prizonierii germani se plângeau că li se dădea mămăligă, aliment care era neobișnuit pentru ei și pe care nu-l puteau mânca. Germanii ar fi preferat în schimb o cantitate mai mică de pâine. Hrana avea să cunoască o îmbunătățire după izbucnirea epidemiei de tifos exantematic din primele luni ale anului 1917, când s-au trimis de la Iași ceai, zahăr și paste făinoase.

Prizonieri Centrali în lagărul de la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).
Prizonieri Centrali în lagărul de la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).

Prizonierii erau aprovizionați prin cumpărarea celor necesare de pe piață, cu documente justificative reduse la minimum. Pentru fiecare prizonier erau alocați 65-70 bani pe zi. Ca urmare a lipsei alimentelor, banii nu puteau fi cheltuiți integral. Comandanții de companii, care erau prizonieri, primeau alimentele în stare primă, acestea fiind pregătite de captivi. Vasele pentru pregătirea hranei, inclusiv cazanele, erau insuficiente, astfel încât oamenii mâncau în serii.

Existau patru bucătării pentru trupă, în funcție de cetățenii și/sau obiceiuri alimentare: una pentru germani, o alta pentru austrieci, o a treia pentru maghiari, iar cea de-a patra pentru bulgari și turci. Cadeții germani și austrieci aveau și ei bucătării separate, precum și mai multă libertate atunci când alcătuiau meniul. După ce se primiseră alimente din Germania, în decembrie 1917, fiecărei bucătării i se repartiza un supliment la rația oficială din partea comitetului prizonierilor. Resturile care rămâneau de la bucătărie erau folosite pentru hrănirea câtorva porci pe care îi avea fiecare grup.

Rațiile pentru prizonieri s-au tot schimbat de-a lungul existenței lagărului de la Șipote. Doctorul elvețian Bacilieri, care au fost în lagăr în toamna anului 1917, aprecia că hrana, în mod particular pâinea, era bună. Se înregistrau periodic și transporturi de făină stricată. Meniul prizonierilor sănătoși cuprindea la micul dejun ceai și pâine, la prânz, în funcție de zile, varză cu roșii, fasole, cartofi și roșii gătite cu ulei, brânză, ceapă și mămăligă, supă de cartofi, carne cu varză, iar la masa de seară, diferențiat pe zile, fasole cu usturoi, borș cu cartofi și legume, supă de fasole, borș cu fasole și mămăligă, borș cu varză, varză cu roșii. În privința cantităților, un prizonier primea zilnic 700 grame de pâine sau un kilogram de mălai, 200 grame de cartofi, 150 grame de carne, 100 grame de roșii, 75 grame de fasole, 50 grame de ceapă, 30 grame de legume, 10 grame de zahăr, 10 grame de ulei etc. Bolnavii primeau suplimentar 20 grame de zahăr, iar carne numai duminica.

Baracă în lagărul Sipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).
Baracă în lagărul Sipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).


La rândul său, doctorul Guillermin considera, în februarie 1918, că hrana era suficientă. Un prizonier primea atunci 700 de grame de pâine/zi, două zile pe săptămână aceasta fiind înlocuită cu mămăligă. De altfel, bucătăria din lagăr se prezenta foarte bine. Prizonierilor li se dădea dimineața ceai, la prânz un fel de mâncare consistent, în general legume cu ulei, iar seara la fel. În acel moment prizonierii nu primeau carne, excepție făcând bolnavii și convalescenții. Se mânca multă fasole, iar mazărea avea viermi.

Încălcarea prevederilor legale în administrarea lagărului de la Șipote a fost o realitate care i-a afectat pe prizonieri, cum aveau să constate chiar oficialii români care au controlat ceea ce se întâmpla acolo. Colonelul Leonida Foișoreanu, care a fost comandant al lagărului în perioada 1 iulie 1917-1 ianuarie 1918, a fost trimis în fața Curții Marțiale ca urmare a neregulilor descoperite în aprovizionarea acestui centru de internare a prizonierilor. Ancheta a privit și alte persoane implicate.

Corespondență și ajutoare externe

La sfârșitul anului 1916, prizonierii de la Șipote erau nemulțumiți că nu puteau să corespondeze cu familiile. Oficialitățile române susțineau că întrucât nu existau informații despre militarii proprii aflați în lagărele Centralilor, nu puteau face o favoare de acest fel prizonierilor austro-ungari sau germani. Ca peste tot în lagărele românești, primirea și trimiterea corespondenței era „foarte greoaie”, cum aprecia un observator neutru.

Legația Elveției și Crucea Roșie suedeză au făcut, în 1917 și 1918, servicii însemnate prizonierilor de la Șipote, intermediind expedierea de scrisori și mandate, bani, alimente și îmbrăcăminte, venite din țările lor. În mod special medicii elvețieni în special au avut intervenții eficiente în favoarea prizonierilor. Ca urmare a instrucțiunilor primite de la guvernele Puterilor Centrale, reprezentanții Elveției ajunși în lagărul de la Șipote, în februarie 1918, au acordat împrumuturi în valoare de 40 de lei cadeților și stegarilor, de 16 lei subofițerilor și de doi lei soldaților; valoarea totală a împrumuturilor s-a ridicat la 15.000 de lei.

La Șipote au fost trimise trei vagoane de alimente, precum și pachete individuale de la Crucea Roșie germană, plus două vagoane cu uniforme. La începutul lunii februarie 1918 sosiseră deja la Iași, prin Crucea Roșie suedeză, și urmau să le fie expediate prizonierilor de la Șipote, diverse bunuri cerute de aceștia: haine, rufărie, pături, alimente, lumânări, briciuri, medicamente etc. De asemenea, prizonierii aspiranți/cadeți primeau la sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918 sume de bani, variind între 800-900 de lei, din partea ofițerilor prizonieri de la Dobrovăț.

Disciplina

De disciplinarea prizonierilor se ocupau jandarmii români. Între pedepsele utilizate se aflau închisoarea și legarea la stâlp timp de una-două ore. Pentru tentativă de evadare de la Șipote, unii prizonieri au fost loviți și scuipați în față de ofițerii români.

Prizonieri la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).
Prizonieri la Șipote. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).

Un eveniment numit „cinematograful” a avut loc în lagărul Șipote la 14 ianuarie 1917. Locotenent-colonelul Alexandru Florescu, ajutor al comandantului, a simulat judecarea și execuția unor evadați care fuseseră capturați. Cei în cauză au fost duși în fața plutonului de execuție, iar soldații și-au încărcat armele. În acel moment, condamnaților li s-a transmis să ceară grațierea, care le-a fost acordată. Se pare că înscenarea ar fi avut drept scopt stoparea evadărilor, care erau numeroase.

La începutul lunii februarie 1918, la Șipote erau înregistrați 134 de prizonieri evadați. Potrivit unor surse românești din primăvara anului 1918, de-a lungul existenței lagărului Șipote au evadat 247 de prizonieri, dintre care 187 de austro-ungari, 50 de germani și 10 bulgari.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG