1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Câteva lagăre mai mici, unele depinzând de lagărul de la Răcăciuni, de unde de altfel proveneau prizonierii, se aflau în județele Iași și Roman. Era vorba de lagărele de muncă de la Cârjoaia, Stroești și Hodora, situate în zona Cotnari, în nordul-vestul județului Iași, și de Heleșteni, în nord-estul județului Roman. Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar le-au vizitat în zilele de 3-5 martie 1918, au colectat date importante, care sunt esențiale pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu prizonierii Centrali ajunși acolo la un moment dat.

Lagărul Cârjoaia

Satul Cârjoaia se află într-o vâlcea situată aproape de Cotnari, o zonă de păduri și de vii renumite și în urmă cu un secol, și astăzi. La 3 martie 1918, în lagărul de la Cotnari-Cârjoaia se aflau 208 prizonieri, dintre care 140 germani, iar 68 austro-ungari. Alți patru oameni erau în infirmeria de la Stroești. Aproape toți acești prizonieri fuseră capturați la sfârșitul lunii iulie 1917, în timpul luptelor din sudul Moldovei. După 15 zile de la prinderea lor, prizonierii au fost trimiși la săparea tanșeelor. Mulți dintre ei au lucrat în noiembrie și decembrie 1917 în lagărul de la Santa Mare, de care se plângeau câteva luni mai târziu. Acolo fuseseră bătuți, hrăniți prost, iar mulți dintre captivi muriseră. La Cotnari fuseseră aduși la 6 ianuarie 1918.

Prizonierii fuseseră cazați în ianuarie 1918 în colibe de pământ. La începutul lunii martie erau acolo cinci barăci din scânduri, acoperite cu pământ bătătorit și cu paie. Existau ferestre mici și câte două sobe în fiecare baracă. Paturile erau formate din scânduri, iar deasupra puține paie, fără pături. Capacitatea fiecărei clădiri era de 70 de oameni. Curțile din jurul barăcilor erau satisfăcătoare. Dacă hainele prizonierilor arătau prost, în schimb cămăși erau destule, iar încălțămintea era destul de bună. Și la Cârjoaia, WC-urile constau într-o groapă săpată în pământ, neacoperită.

Apa era foarte bună la Cârjoaia și se afla în apropierea lagărului. Mâncarea în schimb era insuficientă. Prizonierii primeau 650 grame de pâine zilnic, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 grame de mămăligă, iar carne de două ori pe săptămână. Un ou putea fi cumpărat cu 50 de bani. Bucătăria era în aer liber și consta în patru gropi săpate în pământ, pentru oalele de gătit.

Starea de sănătate a prizonierilor era deplorabilă la începutul lunii martie 1918, potrivit constatării doctorului Guillermin. Abia la 15 februarie 1918 avusese loc prima deparazitare; nu exista posibilitatea spălării rufăriei. Un medic de la Cotnari venea o dată la două zile în lagăr. Violențele împotriva bolnavilor erau prezente și la Câjoaia. Sanitarul Constantinescu îi bătea pe aceștia cu bastonul.

În ziua de 4 martie 1918, trebuiau să plece la Răcăciuni 17 bolnavi, care aveau furuncule sau răni. Însă mulți prizonieri erau anemici și cașectici, iar de aceștia nu se ocupase nimeni. În opinia doctorului Guillermin, patru germani, care sufereau de anemie, epuizare, gastrită, aveau diaree sau astm trebuiau repatriați, conform prevederilor Convenției dintre români și Centrali, din ianuarie 1918.

Banii pe care îi aveau prizonierii asupra lor în momentul capturării le fuseseră luați, dar încă nu le fuseseră restituiți. Prizonierii au fost folosiți la construirea tranșeelor, muncă pentru care primeau câte 30 de bani pe zi. De la sfârșitul lunii februarie 1918, captivii au fost lăsați să se odihnească. În această situație i-au găsit elvețienii la începutul lunii martie.

Prizonierii avuseseră parte de muncă grea și condiții proaste la Cârjoaia. Doi dintre ei muriseră în lagăr de frig și de epuizare. Cu toate condițiile rele, prizonierii spuneau că acest lagăr era preferabil celui de la Santa Mare.

Lagărul Stroești

La circa șase kilometri de Cârjoaia, într-o pădure, bine amplasată, la Stroești, astăzi în comuna Todirești, se găsea un alt lagăr. Acesta fusese înființat la 19 ianuarie 1918, pentru ca la scurtă vreme după aceea să fie ridicate barăcile, din pământ bătătorit și acoperite cu paie.

Se găseau la Stroești, la 4 martie 1918, 241 de prizonieri, dintre care 148 germani. Regimul din lagăr era identic cu cel de la Cârjoaia. În privința hranei, seara li se dădea prizonierilor mămăligă și o supă de mazare, puțină și fără consistență.

Condițiile igienice erau jalnice. Exista o infirmerie, care însă era întunecoasă și prost aerisită. Un medic venea o dată la două zile pentru a vizita bolnavii, cărora le dădea medicamente, ceea ce părea neobișnuit în acele condiții. Și aici era un sanitar, un farmacist german, care era foarte dur și îi bătea pe prizonieri. Câțiva prizonieri erau extrem de anemici și de epuizați. Bolnavii și invalizii aflați la Stroești urmau să fie trimiși la Răcăciuni, la 5 martie 1918.

Captivii lucrau la construirea de tranșee sau la pădure. Dacă nu terminau munca la timp, erau bătuți cu bastonul. Vinovat de violențele împotriva unui mare număr de prizonier austro-ungari fusese chiar un interpret austriac.

Lagărul Hodora

Hodora era și în Primul Război Mondial, cum este și astăzi, un sat al comunei Cotnari. Elvețienii care l-au vizitat atunci l-au descris drept un sat foarte sărac. La 4 martie 1918, la Hodora erau 200 de prizonieri Centrali, dintre care 15 germani.

Pe o colină situată mai sus de sat existau barăci (bordeie) săpate în pământ și acoperite cu paie, care erau foarte întunecoase, unde anterior fuseseră cazați soldați români. Condițiile erau proaste, prizonierii trebuiau să se dezbrace afară, în plină iarnă. Bucătăria era în aer liber. Apa era adusă într-un butoi, dar era insuficientă. Ca în atâtea alte locuri, WC-urile erau simple gropi în pământ, fără adăpost. Prizonierilor le fuseseră returnați banii reținuți anterior; puteau cumpăra tutun din lagăr.

Munca pe o depuseseră prizonierii fusese la construirea tranșeelor. La începutul lunii martie 1918 erau în repaos. Aveau o stare generală foarte proastă, erau foarte slabi, anemici, mulți așectici. Oamenii fuseseră despăduchiați prima dată abia după jumătatea lunii februarie 1918, cu ocazia vizitei medicilor danezi. Comisia medicală examinase 68 de bolnavi, dintre care trei fuseseră desemnați pentru repatriere. Și în acest lagăr, medicul venea o dată la două zile, din satul Hodora. La infirmeria din sat erau doi sanitari germani, iar doi prizonieri bolnavi erau internați acolo.

Comandantul lagărului, la începutul lunii martie 1918, era locotenentul Constantinescu, descris ca „foarte dur”. Erau înregistrate violențe la adresa prizonierilor și din partea unui sergent român, și din partea unui sergent austro-ungar, acesta din urmă bătându-i pe mai mulți oameni din fostul său regiment.

Lagărul Heleșteni

Un alt lagăr se afla în localitatea Heleșteni, în nord-estul județului Roman, astăzi în județul Iași. Prizonierii erau cazați în patru bordeie, făcute din pământ bătătorit și paie, cu împletituri și sobe. Existau și trei colibe de paie, folosite pentru bucătărie, atelier etc. Spre deosebire de alte lagăre, la Heleșteni se ridicase și o sală mare, acoperită cu paie, unde erau mese și bănci de lemn, unde prizonierii puteau mânca. Apă era suficientă.

O dată la 15 zile se făcea dezinfecția, iar un medic venea zilnic în lagăr. Rezultatele erau vizibile, la Heleșteni nu existau bolnavi.

La 5 martie 1918, se găseau în acest lagăr 301 prizonieri, dintre care 16 germani. În acel moment, la lucru în pădure erau 80 de prizonieri. Cei mai mulți captivi erau utilizați la săparea tranșeelor. Exista o normă zilnică, care consta în săparea a 26 pași de tranșee. În sat erau 100 de prizonieri cazați la diverși locuitori; cei dintâi erau mulțumiți de tratamentul de care aveau parte. Ei purteau să cumpere ouă și tutun.

Prizonierii fuseseră aduși la Heleșteni de la Hănești, unde lucraseră la construirea de drumuri și fuseseră bătuți. La Heleșteni prizonierii erau bine tratați de un sergent român, Nicolai, motiv pentru cei dintâi să-și exprime mulțumirea în fața delegației elvețiene. Comandant era locotenentul Bugenize, care se dovedise foarte bun.

Doctorul Guillermin și căpitanuil Stockar constatau diferențele dintre lagărul de le Heleșteni și lagărele din zona Cotnari. Teoretic condițiile de muncă și regimul erau aceleași, dar în vreme ce în primul loc prizonierii o duceau bine, în celelalte lagăre erau prost tratați, mulți erau bolnavi, inclusiv în stare gravă. Elvețienii apreciau că diferența profundă o dădea la Heleșteni valoarea comandantului.

*

Un alt lagăr funcționase la Cuza Vodă, tot în nordul județului Roman. Prizonierii fuseseră însă mutați din sat la începutul lunii martie 1918.

În urma remanierii guvernamentale prin care are loc înlăturarea lui N. Titulescu din funcţia de ministru de externe, atestăm un moment de schimbare a poziționării României în sistemul european interbelic. În condiţiile anului 1936, ideea securităţii colective nu mai era valabilă. Germania promulgase în martie 1935 legea serviciului militar obligatoriu, în contradicţie cu Tratatul de la Versailles. Franţa nu a întârziat cu răspunsul semnând un tratat de asistenţă cu Uniunea Sovietică. Drept consecinţă, Germania denunţă acordurile de la Locarno şi ocupă zona renană.

În urma destrămării construcţiei internaţionale bazate pe principiile stabilite la Versailles, în Europa s-au creat două tabere. Pe de o parte, Franţa, U.R.S.S., Marea Britanie, deşi cu rezerve, şi Cehoslovacia; pe de altă parte Germania, Italia, încă nehotărâtă de altfel, Ungaria, Bulgaria. La o situaţie echidistantă între cele două blocuri încercau să se menţină Polonia şi Iugoslavia. Singură România, datorită lui N. Titulescu, a rămas fidelă securităţii colective, în timp ce atât Franţa cât şi Marea Britanie nu se mai refereau la Societatea Naţiunilor decât pentru a obţine adoptarea unor rezoluţii antigermane. În concluzie, putem afirma cu certitudine că înlăturarea sa a fost condiţionată, în primul rând, de procesul de dezagregare în care intrase Societatea Naţiunilor şi eşecul politicii de securitate colectivă, prin afirmarea statelor fasciste şi revizioniste şi politica de concesii promovată de marile puteri.

Noile valenţe ale vieţii internaţionale nu puteau să nu inducă schimbări şi în politica externă românească. România era o ţară, care la fel ca altele cu acelaşi statut, trebuia să existe în interiorul jocului de interese ale marilor puteri, faţă de vectorii căruia diplomaţia românească a căutat mereu soluţii de adaptare care să permită realizarea propriilor interese. Din acest punct de vedere, politica lui N. Titulescu era perimată. Apropierea sa de Uniunea Sovietică nemulţumise Germania. În condiţiile unui sistem efectiv de securitate, cu garanţiile Franţei şi Angliei, argumentele lui N. Titulescu în favoarea unui tratat de asistenţă cu Moscova erau justificate. Dar în condiţiile unei presiuni şi influenţe germane tot mai accentuate, ea era periculoasă. În timpul discuţiei din august 1936 cu O. Goga, Hitler a declarat că principalul pericol pentru România îl constituie nu revizionismul, ci bolşevismul. România şi Germania, consemna Führerul, puteau ajunge la consens în orice problemă dar pentru aceasta trebuia înlăturat principalul obstacol în stabilirea relaţiilor germano-române - N. Titulescu. În calitate de etalon, Hitler a arătat relaţiile stabilite între Germania şi Iugoslavia. Ultima era aliată cu Franţa, se afla în Mica Înţelegere, iar în acelaşi timp avea strânse legături economice şi politice cu Germania şi aliaţii săi. „România, a încheiat Hitler, este o parte naturală a Balcanilor şi are interese comune cu Germania la răsărit, de aceea ea trebuie să adopte o poziţie clară faţă de Berlin”. La întoarcerea în ţară, O. Goga a transmis acest mesaj regelui Carol al II-lea.

Demiterea lui N. Titulescu n-a surprins cercurile politice sovietice. Raporturile lui M.S. Ostrovski confirmă faptul că Moscova era pregătită pentru acest gest. Din această cauză, după înlăturarea lui N. Titulescu, Uniunea Sovietică a devenit mai suspicioasă şi mai reticentă în relaţiile cu România. Remanierea guvernamentală din august 1936 a fost concepută de U.R.S.S. ca începutul schimbării treptate a cursului de politică externă românească. Într-o convorbire telefonică de la începutul lunii septembrie 1936, M. Litvinov i-a confirmat lui N. Titulescu acest fapt. Comisarul de externe sovietic a declarat nule înţelegerile de la Montreux, considerând că înlocuirea lui N. Titulescu „în circumstanţele cunoscute, echivalează cu o schimbare de politică externă”.

În realitate, după înlocuirea lui N. Titulescu, în politica externă românească au intervenit unele modificări, dar ele se refereau, în primul rând, la formă şi nici într-un caz nu s-au manifestat printr-o orientare progermană, aşa cum susţinea Moscova. Era mai curând o readaptare a României la noile circumstanţe internaţionale create. Declaraţia noului ministru de externe, V. Antonescu privind direcţiile politicii externe româneşti, făcută la 4 septembrie 1936, este edificatoare. În declaraţie se confirmă continuitatea politicii externe, având drept axiomă alianţa franco-română, conlucrarea în cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor cu Polonia. În acelaşi timp, se doreau relaţii de bună vecinătate şi prietenie cu U.R.S.S., dar asta nu însemna o îndepărtare de Italia şi Germania, faţă de care guvernul român îşi păstra bunăvoinţa unei conlucrări economice.

Politica externă românească faţă de U.R.S.S. a rămas un timp pe aceleaşi coordonate, dar acţiunile concrete aveau un alt caracter decât cele operate în primii doi ani după restabilirea relaţiilor sovieto-române în 1934. România avea într-adevăr intenţia să frâneze relaţiile cu U.R.S.S. În acest sens, Carol al-II-lea i-a declarat lui R. Hoare, la 6 decembrie 1936, că „vom înceta să ne îmbrăţişăm cu sovieticii, dar vom continua să dăm mâna cu ei”. Suveranul constata că prin „trecerea la prietenia nesăbuită cu Rusia, N. Titulescu provocase antagonisme fără rost în alte părţi”.

Chiar dacă în timpul vizitelor de la Paris şi Varşovia, din noiembrie şi decembrie 1936, V. Antonescu a făcut declaraţii de ataşament faţă de alianţele ce o legau de Franţa şi Anglia, faţă de obligaţiile sale din cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi a asigurat U.R.S.S. că România nu se va alătura blocului îndreptat împotriva sa, începând cu toamna anului 1936 asistăm la o slăbire a poziţiilor internaţionale ale României faţă de Germania. Uniunea Sovietică n-a ezitat să-şi exprime reticenţa ei faţă de influenţa tot mai mare pe care o căpăta Germania în România, iar în asemenea circumstanţe Moscova scotea de la naftalină din nou problema Basarabiei. M. Litvinov i-a declarat lui Ciuntu, ministrul român la Moscova, că „ultimii doi ani am fost liniştiţi. Eram gata să dăm României garanţii suplimentare să nu trecem Nistrul. Acum situaţia s-a schimbat. Nemţii sunt aproape de instalarea în Bucureşti. În aceste condiţii, credem periculoase, pentru noi, aceste acţiuni”. În telegrama din 22 februarie 1937, el arăta lui M. Ostrovski, că Moscova doreşte menţinerea independenţei României faţă de pretenţiile germane, loialitate faţă de Franţa şi Mica Înţelegere, relaţii de prietenie cu U.R.S.S. şi fidelitate faţă de principiile Societăţii Naţiunilor. Însă guvernul sovietic, menţiona M. Litvinov, constată slăbirea Micii Înţelegeri, prin politica urmată de Iugoslavia şi încurajată de România, intensificarea influenţei germane în România şi o nouă apropiere de Polonia.

Atrage atenţia, în continuare, modul în care oficialii sovietici încearcau să influenţeze politica externă românească prin ridicarea problemei Basarabiei. Atât timp cât România a urmat sau ar fi urmat o politică prosovietică, Moscova nu intenţiona să pună pe tapet problema basarabeană. O eventuală „deviere” a politicii externe româneşti, aşa cum constata Kremlinul politica României după demiterea lui Titulescu, ar fi dus la redeschiderea acestei probleme. Iar pentru a fi mai convingător , guvernul sovietic ameninţa cu posibilitatea unei soluţionări militare a problemei basarabene.

Între timp, evenimentele europene s-au precipitat. La 11 - 13 martie 1938 se înfăptuia Anschluss-ul. Odată cu Anschluss-ul Austriei, politica urmărită de Franţa încă din 1919, de a ţine Germania departe de spaţiul dunărean, a eşuat. În locul hegemoniei franceze în sud-estul Europei s-a instalat din nou un echilibru precar între trei grupări de puteri: Franţa-Marea Britanie, Germania-Italia şi Uniunea Sovietică. Acest fapt a intensificat presiunile economice, politice şi militare ale Germaniei în centrul şi sud-estul Europei, ceea ce, în condiţiile unei politici ezitante anglo-franceze, a avut grele repercusiuni asupra situaţiei externe a României. Ea se agrava cu atât mai mult cu cât, odată cu presiunile germane, creşteau şi ameninţările revizionismului ungar. Faptul impunea României căutarea unor soluţii în vederea protejării independenţei şi integrităţii sale teritoriale. Regele Carol al II-lea reflecta în acest sens: „Ne găsim într-o situaţie politică extrem de gravă şi care ne poate antrena la o modificare a politicii noastre externe”. Suveranul român trasa perspectivele pe care trebuia să le urmeze România: „Legături cât mai strânse cu Franţa şi îndeosebi cu Anglia, fidelitate absolută aliaţilor noştri (adesea foarte greu) şi să nu ne lăsăm angajaţi într-un conflict care să ne aducă în mod automat în conflict cu Germania, iar de U.R.S.S. nici o legătură prea strânsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil”.

La 29 septembrie 1938, prin acordul de la Munchen, era sacrificată integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Pentru România, care-şi întemeiase politica externă pe colaborarea cu Marea Britanie, Franţa, ţările membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, poziţia adoptată de reprezentanţii celor două mari puteri de la Munchen a constituit o grea lovitură. Acordul a lovit puternic sistemul de securitate colectivă, Societăţii Naţiunilor substituindu-se un directorat al celor patru mari puteri, care se angajau să se consulte şi să hotărască în comun asupra problemelor europene.

În condiţiile unui pericol tot mai mare a penetraţiei germane în România, Franţa şi Marea Britanie, după îndelungi tratative diplomatice, acordau la 13 aprilie 1939 garanţii politice României. Printr-o formulare abilă, garanţiile anglo-franceze vizau, însă, doar independenţa statului român, dar nu şi integritatea sa teritorială. În cursul tratativelor tripartite anglo-franco-sovietice din vara anului 1939 privind semnarea unui acord, atât Franţa cât şi Marea Britanie au dorit ca U.R.S.S. să se asocieze garanţiilor pe care acestea le oferise României şi Poloniei. Tratativele au pus din nou problema trecerii armatelor sovietice prin România şi Polonia. Şeful delegaţiei sovietice, Voroşilov a declarat, că trecerea trupelor sovietice pe teritoriul polonez şi prin România era condiţia preliminară a negocierilor, iar dacă ea nu se rezolva pozitiv, el găsea tratativele inutile. Era, însă, cunoscut tuturor părţilor implicate în tratative, că atât Polonia, cât şi România se opuneau acestui fapt. Şi dacă România s-a opus trecerii Armatei Roşii pe teritoriul său, atunci când situaţia internaţională era încă sub control, sub ameninţarea pericolului invaziei germane o acceptare a asistenţei sovietice era cu atât mai puţin probabilă. Acest fapt, după cum am văzut mai sus, fusese clar exprimat de cercurile politice de la Bucureşti. Din acest considerent, în ultimul stadiu al tratativelor anglo-franco-sovietice, poziţia României nici n-a mai fost sondată în acest sens.

Invocând faptul că problema acordului privind intervenţia trupelor sovietice pe teritoriul Poloniei şi României nu era soluţionată, partea sovietică a dispus întreruperea tratativelor. Se pregătea o cotitură a cursului de politică externă sovietic spre Germania. La 23 august 1939 I. Joachim von Ribbentrop şi V.M. Molotov semnau la Moscova un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania, prin anexa căruia Basarabia era declarată sferă de influenţă sovietică. În condiţiile izbucnirii conflagraţiei mondiale, Kremlinul a crezut oportună transpunerea în practică a înţelegerii din 23 august 1939, înaintând României, la 26 iunie 1940, un ultimatum prin care a cerut cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru.