1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania și politica militaristă a Japoniei în Extremul Orient au determinat o schimbare majoră de atitudine a URSS față de problemele europene, fapt care a determinat o apropiere neașteptată față de România. Luând în considerare intransigenţa de până atunci a celor două părţi în abordarea problemei Basarabiei, putem afirma că apropierea româno-sovietică, culminată cu reluarea raporturilor diplomatice în anul 1934, a devenit posibilă datorită schimbărilor intervenite în situaţia internaţională.

Aceste schimbări se refereau, în primul rând, la Uniunea Sovietică. Politica agresivă a Germaniei naziste şi a Japoniei prezentau un pericol real pentru statul sovietic. Problema vitală pentru politica externă sovietică era activarea unui sistem colectiv de securitate care trebuia să creeze o reţea protectoare greu de penetrat în eventualitatea unei agresiuni. La 12 decembrie 1933, C.C. al P.C. (b) din Uniunea Sovietică a adoptat hotărârea privind acţiunea diplomatică în vederea creării acestui sistem. Conform planului sovietic, Biroul Politic stabilea: 1) URSS va intra în Societatea Naţiunilor; 2) Semnarea în cadrul acestui organism a unui acord regional de ajutor reciproc în cazul agresiunii din partea Germaniei; 3) Participarea la acest acord a Belgiei, Franţei, Cehoslovaciei, Poloniei, Ţărilor Baltice şi Finlandei sau a unora dintre ele, dar cu participarea obligatorie a Franţei şi Poloniei.

Hotărârea din 12 decembrie 1933 marca o cotitură în cursul de politică externă sovietic, ghidată de asigurarea propriei securităţi. Uniunea Sovietică îmbrăţişa ideea securităţii colective care era un teren favorabil pentru manevrele sale diplomatice. Începutul acestei schimbări a fost sesizată în timpul dezbaterilor de la Geneva privind dezarmarea şi neagresiunea, iar semnarea Convenţiilor de la Londra era primul pas în realizarea ei concretă. Diplomaţia sovietică a propus vecinilor săi tratate de neagresiune şi tindea la o conlucrare cât mai strânsă cu statele interesate în menţinerea status-quo-lui postbelic. Intrarea în rândul statelor antirevizioniste cerea Uniunii Sovietice renunţarea la principiile revoluţionare de politică externă şi adaptarea la cerinţele unei conlucrări cu acestea în vederea preîntâmpinării agresiunii.

Situarea statului sovietic de aceeaşi parte a baricadei cu ţările Micii Înţelegeri (România, Cehoslovacia și Iugoslavia), care erau expresia antirevizionismului, nu putea să nu pună la un moment dat problema relaţiilor diplomatice dintre aceste state. Este adevărat, însă că tensionarea situaţiei politice în Europa impunea şi statelor Micii Înţelegeri necesitatea unei apropieri de Uniunea Sovietică. Marcate de necesităţile interne, dar mai ales de cele externe, ţările Micii Înţelegeri găseau oportună ideea stabilirii în bloc a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.

Tentativa de apropiere între Cehoslovacia şi România cu U.R.S.S. s-a făcut în iulie 1933, în timpul conferinţei economice de la Londra, când, în urma semnării Convenţiilor privind neagresiunea, s-a creat un teren favorabil acestei apropieri. În discuţiile purtate cu M. Litvinov, E. Beneş a menţionat că dorinţa restabilirii relaţiilor diplomatice trebuia conformată necesităţii soluţionării tuturor problemelor litigioase cu ţările Micii Înţelegeri, inclusiv problema Basarabiei. Ministrul de externe cehoslovac i-a declarat lui Litvinov că dacă URSS ar dori semnarea unui pact comun cu toate cele trei state, atunci România nu s-ar fi opus menţiunii privind problemele litigioase, deoarece acestea n-ar fi vizat-o exclusiv. Această propunere era acceptată de Litvinov, care o găsea oportună în cazul reluării relaţiilor diplomatice cu toate cele trei state în bloc.

La 11 decembrie 1933, avea loc o întrevedere dintre N. Titulescu şi E. Beneş la Kosice, la care cei doi şi-au exprimat temerea că amânarea stabilirii legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică ar fi dat posibilitatea Ungariei să recunoască prima guvernul sovietic, ceea ce ar fi adus mari prejudicii situaţiei Micii Înţelegeri. Prin acest fapt, consemnau cei doi miniştri, s-ar fi redus din valoarea apropierii realizate între Mica Înţelegere şi URSS cu prilejul adoptării Convenţiilor de la Londra. La Kosice s-a convenit acţiunea în comun a celor două ţări pentru a preveni eventualele obiecţii ale Iugoslaviei şi urgentarea reluării legăturilor diplomatice cu URSS.

Consecinţa acestei întâlniri a fost adoptarea de către Consiliul Permanent a Micii Înţelegeri, întrunit la Zagreb a hotărârii din 22 ianuarie 1934, prin care se găsea oportun ca cele trei state ale Micii Înţelegeri, să reia relaţiile normale cu U.R.S.S., atunci când condiţiile diplomatice pe care le reclamau interesele fiecăreia din cele trei ţări vor fi întrunite. În acelaşi timp, s-a căzut de acord ca N. Titulescu să negocieze cu prima ocazie cu M. Litvinov formula satisfăcătoare pentru România în vederea stabilirii relaţiilor cu Moscova.

În aprilie 1934 N. Titulescu efectua o vizită oficială în Franţa. Ea s-a dorit a fi un sondaj al poziţiei Parisului faţă de apropiatele tratative între N. Titulescu şi M. Litvinov. În urma discuţiei cu L. Barthou, ministrul francez de externe, N. Titulescu a fost informat că Franţa intenţiona să angajeze admiterea URSS în Societatea Naţiunilor. Cu această ocazie ministrul francez de externe a declarat că intrarea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor urma să fie preludiul unui Pact de asistenţă sovieto-francez şi găsea necesar încheierea unui tratat similar româno-sovietic. În convorbirile întreţinute cu preşedintele francez G. Doumergue, cât şi cu membrii Cartierului General francez, N. Titulescu a constatat dorinţa unanimă a cercurilor politice, diplomatice şi militare franceze privind necesitatea unei apropieri între România şi Uniunea Sovietică.

Acest fapt a devenit posibil, când la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie 1934, la Geneva a avut întâlnirea dintre N. Titulescu şi M. Litvinov. După cum arătă documentele diplomatice sovietice, N. Titulescu a cerut, în cursul tratativelor, promisiunea că problema basarabeană nu va mai fi ridicată de URSS pe cale diplomatică. M. Litvinov s-a opus iniţial acestei iniţiative. El a propus să se facă o declaraţie privind problemele litigioase nesoluţionate. În cele din urmă, ambele părţi au convenit să nu se facă rezerve şi să nu-şi promită nimic în problemele litigioase. Prin această înţelegere, constatăm o schimbare a limbajului diplomatic sovietic în problema Basarabiei, ceea ce a permis succesul tratativelor sovieto-române, eşuate de nenumărate ori anume din această cauză. Dar este adevărat consensul sovieto-român a devenit posibil şi datorită poziţiei României la tratative, care nu a mai înaintat problema recunoaşterii Basarabiei ca o condiţie a reuşitei tratativelor.

Paralel cu N. Titulescu, M. Litvinov purta tratative cu E. Beneş în vederea reluării relaţiilor sovieto-cehoslovace. Ministrul cehoslovac era hotărât la acţiuni independente faţă de partenerii săi din Mica Înţelegere, solicitând la Praga acordul privind stabilirea relaţiilor oficiale cu U.R.S.S., indiferent de poziţia celorlalţi membrii ai Micii Înţelegeri. „Tind, informa el guvernul de la Praga, la o comunitate de acţiuni cu România şi Iugoslavia, dar nu-i clar dacă Titulescu va ajunge la o înţelegere cu M. Litvinov. În acest caz, va trebui să acţionăm independent’’.

N. Titulescu încercase, într-adevăr, să reţină reluarea relaţiilor sovieto-române până la sesiunea Consiliului Micii Înţelegeri, care urma să aibă loc la 18-20 iunie 1934 la Bucureşti. El dorea această amânare pentru a obţine şi asocierea Iugoslaviei la iniţiativa Micii Înţelegeri privind reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică. M. Litvinov s-a opus categoric unei astfel de rezerve, insistând asupra schimbului de note la Geneva fără Iugoslavia. Din această cauză, N. Titulescu a cerut cu insistenţă regelui, la începutul lunii iunie 1934, să-i permită semnarea acordului cu Moscova înaintea întrunirii Micii Înţelegeri de la Bucureşti. Ministrul român de externe a cerut împuterniciri depline în acest sens ameninţând cu demisia în eventualitatea unui refuz din partea elementelor politice aflate la putere. Dacă N. Ttitulescu a obţinut lumină verde din partea regelui şi guvernului la reluarea legăturilor diplomatice cu URSS, în schimb B. Jeftici, ministrul iugoslav de externe, a primit răspuns negativ din partea regelui Alexandru I.

În aceste condiţii, Consiliul Permanent al Micii Înţlegeri a declarat, la 8 iunie 1934 la Geneva: ,,Condiţiile diplomatice şi politice permit fiecărui stat membru al Micii Înţelegeri să acţioneze în conformitate cu rezoluţia adoptată la Zagreb’’, adică să soluţioneze problema reluării relaţiilor diplomatice cu URSS în mod individual.

La 9 iunie 1934, între N. Titulescu şi M. Litvinov avea loc un schimb de note diplomatice cu conţinut identic, în care se sublinia că guvernele celor două ţări îşi garantau în mod reciproc respectarea suveranităţii şi îşi asigurau mutual neamestecul în afacerile interne. Stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi URSS a consolidat situaţia externă a României şi s-a răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor internaţionale. Mediile politice şi diplomatice occidentale au recunoscut unanim că, prin schimbul de scrisori de la Geneva, se înlătura ultimul punct nevralgic la frontiera occidentală a Uniunii Sovietice. ,,Le Temps” afirma că acest fapt modifica profund situaţia în Europa Orientală, facilitând politica acordurilor regionale, iar aceasta ar fi apropiat URSS de Societatea Naţiunilor.

Mult mai importantă era reluarea relaţiilor bilaterale pentru situaţia internă a României. Una din consecinţele de seamă era interzicerea formală a imixtiunii în afacerile interne ale României, promovată de Moscova în cazul Basarabiei. Drept rezultat, s-a observat o detensionare a situaţiei din provincie, având ca efect psihologic instituirea unei stări de siguranţă pentru viitorul Basarabiei. Reluarea raporturilor sovieto-române oferea o altă perspectivă şi evoluţiei economice a României. O primă consecinţă a acestui proces urma să fie dezvoltarea economică a Basarabiei, aflată în perioada respectivă într-o evidentă decădere.

Graţie acestor perspective, actul de la 9 iunie 1934 a întâmpinat o aprobare unanimă la Bucureşti, fiind prezentat opiniei publice ca o recunoaştere explicită a Nistrului ca frontieră definitivă între cele două state. Până şi manualele şcolare arătau că prin reluarea raporturilor din 1934, Uniunea Sovietică a recunoscut Basarabia ca românească. Unii oameni politici români, aprobând actul reluării relaţiilor diplomatice româno-sovietice, au formulat însă rezerve în legătură cu prevederile concrete ale documentului din 9 iunie. Rezervele se refereau, în primul rând, la lipsa menţionării concrete a respectului integrităţii teritoriale a României. Faptul îl determina pe O. Goga să regrete că recunoaşterea făţişă şi deplină a unirii Basarabiei cu România era înlocuită, în nota de la Geneva, cu formule şi circumscrieri menite a servi ca echivalent juridic. Mai categoric, Gh. Brătianu a declarat în Parlamentul român că guvernul a reluat relaţiile diplomatice ,,fără ca România să aibă o recunoaştere precisă şi formală din partea sovietelor a graniţelor răsăritene”.

Șipote: memoria supraviețuitorilor, a locurilor și localnicilor

Unii dintre supraviețuitorii lagărului de la Șipote și-au relatat experiențele în rapoarte adresate autorităților politice și militare din țările lor, în 1918, sau în memorii publicate după încheierea conflictului. Prizonierii germani s-au simțit abandonați și apoi înșelați de către autoritățile imperiale. Au existat inclusiv polemici publice între acești supraviețuitori, pe de o parte, și Ministerul de Externe, respectiv Ministerul de Război al Germaniei. În vreme ce autoritățile Reichului pretindeau, în vara anului 1918, că pierderile între prizonierii germani din România se ridicau la cifre mai mici, supraviețuitorii susțineau că numărul morților fusese mult mai mare. Iar cazul lagărului de la Șipote era des invocat. Nu întâmplător, unele dintre lucrările memorialistice conțin formule tari, precum iadul de la Șipote, sau se referă la crime în masă.

În opinia memorialiștilor germani, ar fi fost vorba mai mult decât o simplă acțiune de retorsiune din partea autorităților române. Cei dintâi păreau să adopte un gen de explicație intenționalistă, să susțină intenția autorităților militare române de a-i ucide pe prizonierii germani dintr-o nedisimulată dorință de răzbunare. Gardienii români, inclusiv ofițerii, ar fi fost deosebit de brutali și la începutul lui 1917 și în vara aceluiași an, inclusiv cu militarii germani capturați în luptele din sudul Moldovei.

Sursele românești cunoscute în acest moment – și dispunem exclusiv de documente militare – nu confirmă această teorie a intenției de a-i distruge pe prizonieri. În schimb, și sursele românești și relatările neutre confirmă proasta administrație românească, în special în prima fază de funcționare a lagărului de la Șipote, cea mai critică, atunci când s-a înregistrat un număr uriaș de morți în rândul prizonierilor.

Cazul Șipote a fost mediatizat în presa din Germania, la începutul anului 1918, pornind tocmai de la scrisoarea lui Mackensen către Prezan. Faptul a fost sesizat și de ofițerii români prizonieri în Reich. În același timp, captivii români aflaseră și opiniile elvețiene, cu referire la situația de la Șipote în iarna 1917/1918, care era incomparabilă cu cea de la începutul anului 1917. Pentru românii aflați în captivitate părea de necrezut ca în România să se fi întâmplat cu prizonierii Centrali ceea ce ei considerau că se petrecuse doar cu prizonierii români în Germania.

La mai bine de un veac de la închiderea lagărului de la Șipote, localnicii nu știu prea multe despre ce s-a întâmplat atunci în apropierea localității lor. Faptul este de înțeles. Memoria oficială nu avusese niciun interes să insiste asupra existenței lagărului românesc, cu atât mai mult cu cât nu fusese nimic eroic acolo. Dimpotrivă, era vorba de un loc al suferinței adversarilor din Primul Război Mondial, așadar nu era un trecut „util” pentru comunitatea etno-națională românească. Comunitatea locală reține vag existența lagărului. Chiar și ceea ce știu unii localnici cel mai probabil reprezintă un import recent, o „reîmprospătare” a memoriei, rezultatul eforturilor făcute de câțiva oameni. Interesați de istoria locurilor, aceștia au dobândit despre acest trecut uitat anumite cunoștințe, prin eforturi personale, pe baza unor informații disparate, disponibile mai ales ca urmare a facilităților oferite de internet.

Monumentul de la Rediu-Răuseni

Istoricii care se ocupă de perioadele în care sursele scrise abundă le folosesc în primul rând pe acestea. Însă nu o fac exclusiv, altfel spus nu ignoră alte surse, vestigii ș.a.m.d. În cazul lagărului de la Șipote, sursele accesibile au fost preponderent cele scrise, documente oficiale și memorii. O investigație pe teren ne-a ajutat să înțelegem mai bine și să întregim istoria a ceea ce s-a întâmplat acolo în urmă cu un veac, iar măcar în mică parte și după aceea.

În ziua de 3 decembrie 2019, împreună cu doi colegi, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor, am făcut o vizită de documentare în comuna Șipote, județul Iași, și în comuna Răuseni, județul Botoșani. Cele două comune sunt vecine și acum, la fel cum erau și în urmă cu veac (când cea din urmă se nume Comândărești). Câțiva localnici ne-au furnizat informații utile pentru orientarea din teren. În mod special domnul Cristian Rotaru, interesat de trecutul zonei, s-a dovedit un neprețuit ghid. Era o zi destul de friguroasă, mohorâtă, pe câmpuri se așternuse un strat de zăpadă, vântul își făcea simțită prezența pe colinele din zonă. Gândul ne-a fugit la situația din prima iarnă petrecută de prizonierii Centrali ajunși la Șipote.

Locul în care s-a aflat fostul lagăr de la Șipote este ocupat astăzi în parte de Secția exterioară de psihiatrie a Institutului de Psihiatrie Socola, din Iași. Pe hărțile online, locul apare și sub numele de Spitalul Tabăra. În această zonă situată în nord-vestul comunei Șipote se ajunge pe un drum pietruit. Nu există nimic vizibil care să amintească de faptul că acolo s-a aflat cândva o tabără a Armatei Române, că mai apoi a fost un lagăr pentru prizonierii Centrali, cu atât mai puțin că atât de mulți dintre ei și-au găsit sfârșitul pe acele dealuri domoale. Toponimia ne-a spus însă ceva. De partea cealaltă a drumului se află un loc întins numit La morminte, acoperit în acel început de decembrie de un lan de porumb necules, parțial albit de zăpadă. Din raportarea la fostul loc al lagărului, din descrierile regăsite în diverse documente, plus din numele rămas în memoria localnicilor ne-a fost clar că acolo fuseseră îngropați prizonierii de război Centrali morți în anii 1916-1918. Locul din care se aducea apa pentru nevoile prizonierilor și pădurea din care se aprovizionau cu lemne erau în apropiere, de o parte și de alta a drumului spre Răuseni.

La câțiva kilometri distanță de locul fostului lagăr, de această dată în comuna Răuseni, am făcut o „descoperire”. Pe partea stângă a căii ferate Iași-Dângeni-Dorohoi, pe un deal din marginea satului Rediu, la aproximativ un kilometru de stația de cale ferată cu același nume și de râul Jijia, se află un monument vizibil din orice parte ai privi, și dinspre drumul județean care face legătura între Șipote și Răuseni, și dinspre calea ferată. În lipsa unui drum amenajat dinspre direcția noastră de mers, am fost nevoiți să urcăm o pantă abruptă, pentru a ajunge pe dealul pe care se află monumentul.

Potrivit unor surse, monumentul din satul Rediu, comuna Răuseni, a fost ridicat în perioada interbelică de către germani. Practic monumentul era în centrul unui cimitir, înconjurat cu un gard de beton. Exista aici și un osuar, care adăpostea, potrivit unor informații, osemintele câtorva mii de militari decedați, nu doar germani. Chiar dacă nu cunoșteau detalii în această privință, unii localnici au dedus că monumentul a fost construit de germani, cel puțin după soliditatea vizibilă încă la aproape un secol de la ridicare.

Partea inferioară a construcției este din beton, afectat de vreme și intemperii în apropierea solului, iar în partea superioară de piatră. După câteva simboluri – crucile sculptate pe cele patru laturi, precum și pictura de tip bisericesc-eroic din interior – monumentul pare să ofere probe solide că monumentul de la Rediu a fost ridicat de germani, cândva în perioada interbelică.

Ceea ce fusese inițial în vârful monumentului – probabil o cruce „germană” – căzuse cândva, iar în loc fusese pusă o cruce de tip local. Acum aceasta din urmă zăcea și ea prăbușită în zăpadă, în partea din spate a monumentului. Înăuntru era o coroană din flori de plastic, pe care scria „Onoare, recunoștință, respect/Omagiu eroilor neamului”. Cineva greșise locul de depunere a coroanei. Cel puțin dacă avem în vedere de către cine și pentru cine a fost conceput acest loc de aducere aminte.

După cum nota un jurnalist într-un cotidian ieșean, în urmă cu aproape două decenii copiii satului jucau fotbal cu țestele foștilor prizonieri. Un localnic ne-a spus că multă vreme studenții mediciniști din Iași au luat rămășițe din osuarul aflat sub monument, în vedere utilizării drept material didactic. Știința pășea triumfală peste o istorie uitată și peste o memorie care nu avea susținători în zonă. Poate tocmai pentru a nu mai putea intra nimeni în cripta aflată sub monument, cineva a turnat deasupra capacului de fier o placă subțire de beton. Vegetația sălbatică prosperă de o parte și de alta a monumentului. Gardul ridicat pentru a marca perimetrul cimitirului este și el o ruină. Recent, cineva a pus, de jur-împrejurul monumentului, la câțiva metri de acesta, o sfoară sprijinită în pari subțiri de lemn. Un fel de zid imaginar.

Nu există nicio inscripție care să menționeze ce este cu această construcție. Practic este vorba de un monument abandonat, de care nu se îngrijește nimeni. În acest moment nu se cunosc detalii despre modul în care s-a construit monumentul și care a fost statutul lui în România interbelică și în cea comunistă. Pe website-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, care se îngrijește de monumentele celor dispăruți în războaie, se menționează doar că în satul Rediu, comuna Răuseni, județul Botoșani, se află un „obelisc”. Nu sunt alte precizări publice, cum de altfel nu sunt nici în cazul celorlalte monumente amintite în listele întocmite cu monumentele de război din județele României. De asemenea, nu știm dacă autoritățile germane mai au în evidență acest monument ridicat cu resurse germane în urmă cu aproape un secol.

Cu siguranță monumentul de la Rediu-Răuseni ar merita o cercetare extinsă. Și pentru a acoperi golurile informaționale existente în acest moment, și pentru că monumentul se află acolo, pe un deal, vizibil pentru oricine trece prin zonă, și pentru că ar merita restaurat. La fel cum ar merita să fie restaurate, cum ar merita să fie îngrijite atâtea monumente care ne vorbesc despre oameni – români și germani, austrieci și turci, maghiari și ruși, bulgari și bosniaci – care și-au găsit sfârșitul în vremuri de violență politică extremă.

* Le mulțumesc pentru ajutorul oferit în documentare, inclusiv pe teren, la Șipote și Rediu-Răuseni, doamnei Monica Baba și domnilor Cristian Rotaru, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor.