1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Cu regret pentru diplomația românească, reluarea raporturilor cu Moscova n-a fost urmată de nici un act categoric şi expres, din care să reiasă recunoaşterea juridică a graniţei din partea Uniunii Sovietice în privinţa drepturilor sale asupra Basarabiei. După cum arăta istoricul V. F. Dobrinescu, M. Litvinov a avut grijă ca redactarea schimbului de scrisori să nu împiedice formularea pe viitor a unor asemenea rezerve, iar N. Titulescu s-a ferit să ofere Moscovei prilejul de a contesta în mod formal, drepturile României asupra Basarabiei.

Recunoaşterea sovietică n-a fost urmată nici de alte acte care să reglementeze situaţia cu privire la raporturile contractuale de drept privat şi la repartiţia sarcinilor de drept public decurgând din necesitatea reglementării situaţiei juridice a unui teritoriu, care şi-a schimbat suveranitatea. Atât textul convenţiei de cale ferată între U.R.S.S. şi România, semnat la Moscova în februarie 1935, cât şi Convenţia privind reglementarea navigaţiei pe Nistru nu cuprindeau nici un indiciu care ar fi recunoscut existenţa unei situaţii juridice clare între cele două state în privinţa frontierei comune.

Cauza acestei situaţii era faptul că în spatele noii tonalităţi adoptate de diplomaţia sovietică, Moscova rămânea la fel de intransigentă în problema Basarabiei. Mai explicită „Krasnaia Bessarabia’’ consemna, în unul din numerele sale: ,,Se încearcă o tratare a reluării relaţiilor sovieto-române ca soluţionarea problemei Basarabiei. În cazul Basarabiei şi România trebuie să ştie acest lucru, politica U.R.S.S. rămâne neschimbată, iar problema Basarabiei continuă să fie deschisă’’.

În discuţiile confidenţiale cu şefii misiunilor străine şi înalţi diplomaţi, N. Titulescu menţiona în permanenţă pericolul intervenţiei sovietice, considerând Uniunea Sovietică un duşman la fel ca şi Ungaria, iar dacă trupelor sale li se permite trecerea prin teritoriul românesc, aceasta nu le va scoate nu numai din Basarabia, ci şi din Moldova românească. În condiţiile unui iminent conflict sovieto-german, putea apărea momentul când trupele sovietice, fără permisiunea României, puteau intra pe teritoriul ei, conform articolului 16 al Ligii Naţiunilor sau în baza altor hotărâri şi să nu mai plece. Pentru evitarea unei astfel de situaţii N. Titulescu a dorit semnarea unui acord preventiv, care ar fi limitat posibilităţile tranzitării trupelor sovietice prin teritoriul românesc, iar acesta urma să fie stabilit în limitele unor acorduri internaţionale. Argumentele lui N. Titulescu au fost convingătoare pentru regele Carol II şi guvernul Tătărescu care, la 12 iulie 1935, îl autorizase să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. în numele României.

Primul sondaj privind semnarea tratatului sovieto-român a fost făcut de N. Titulescu la 24 ianuarie 1935 în discuţia cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti. Referindu-se la pact, N. Titulescu îi arăta că el trebuia să fie analog celui sovieto-francez, dar spre deosebire de acesta, care stabilea asistenţa numai în cazul unei agresiuni din partea Germaniei, guvernul român dorea extinderea sa la toate frontierele României, inclusiv cu Ungaria. Ministrul român a ţinut să precizeze că pactul nu va putea fi încheiat fără stabilirea exactă a frontierei fiecărui stat, inclusiv cea de la Nistru. Conform instrucţiunilor lui M. Litvinov, M. Ostrovski a declarat că U.R.S.S. nu va recunoaşte niciodată alipirea Basarabiei cu România şi nu va acorda asistenţă împotriva Ungariei atât timp cât Bucureştii refuză denunţarea tratatului polono-român, pe care Moscova îl considera antisovietic.

În luna septembrie 1935, N. Titulescu s-a întâlnit cu M. Litvinov la Geneva, unde, fără a pretinde începerea tratativelor, a adus discuţia despre eventualitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.. Pactul era conceput de N. Titulescu în spiritul pactului sovieto-francez dar avea unele rezerve reieşind din natura relaţiilor sovieto-române. Ministrul român de externe dorea, ca în cadrul ajutorului reciproc pe care părţile semnatare urmau să şi-l acorde, Uniunea Sovietică să garanteze independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Propunerile României n-au fost acceptate iniţial de M. Litvinov. Moscova invoca lipsa de reciprocitate reală, determinată nu numai de aportul relativ neînsemnat pe care România l-ar fi adus în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii, dar şi de situaţia geostrategică în virtutea căreia România era expusă cea dintâi atacului german sau ungar. În consecinţă, obligaţia de acorda asistenţă ar fi revenit înainte de toate Uniunii Sovietice.

În urma negocierilor de la Montreux (20 - 21 iulie 1936), M. Litvinov anunţa Moscova că a ajuns la un acord cu N. Titulescu asupra ,,tuturor problemelor litigioase’’ şi au parafat principiile de bază ale tratatului sovieto-român de asistenţă mutuală. El cuprindea patru puncte: 1) Asistenţă mutuală în cadrul Ligii Naţiunilor, neîndreptată împotriva unei ţări special vizate, ci în general contra oricărui agresor european. 2) Intrarea în acţiune a fiecărei din cele două ţări numai când Franţa va intra în acţiune. 3) Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S. fără o cerere formală a U.R.S.S. 4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul U.R.S.S. la est de Nistru.

Semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală urma să aibă loc, conform propunerii făcute de M. Litvinov în septembrie 1936 la Geneva. Însă N. Titulescu greşea când afirma că propunerea lui M. Litvinov de a finaliza negocierile la Geneva era o consecinţă a faptului că acesta a elaborat pactul cu titlu personal, fără a angaja guvernul sovietic. Documentele diplomatice sovietice sus menţionate arată că Moscova era la curent cu parafarea principiilor acordului sovieto - român, iar M. Litvinov era autorizat în acest sens. Amânarea negocierilor până în septembrie 1936 are, credem, altă explicaţie, legată de propunerea făcută de N. Krestinski lui Stalin la începutul lunii iulie 1936, privind atitudinea faţă de tratativele cu România. Moscova era convinsă, şi rapoartele lui M. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti, confirmă acest lucru, că ,,steaua lui N. Titulescu apune, la Bucureşti, fiind tot mai insistente discuţiile privind demiterea sa.’’ Corelate cu informaţia că la conducerea României s-ar afla un „guvern fascist” (este vorba de guvernul Goga, considerat de extremă dreaptă), care ar favoriza apropierea de Germania, demiterea lui N. Titulescu era privită de Uniunea Sovietică ca un început de reorientare a politicii externe româneşti. Din aceste considerente, diplomaţia sovietică a preferat să aştepte desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în România pentru a vedea dacă era sau nu oportună semnarea tratatului.

În legătură cu tratativele de la Montreux mai trebuie, însă, dezlegată o enigmă: de ce nu a anunţat N. Titulescu parafarea principiilor viitorului pact la Bucureşti? Acest lucru se desprinde tranşant din discuţiile avute ulterior la Geneva între noul ministru de externe V. Antonescu şi M. Litvinov, când primul a dezmințit cunoașterea acordului de la Montreux. Tăcerea lui N. Titulescu va putea fi explicată, credem, prin prisma prevederilor pactului de asistenţă parafat de acesta la Montreux împreună cu M. Litvinov.

Punctul întâi al pactului nu avea vreo semnificaţie deosebită. În perioada la care ne referim, autoritatea instituţiei de la Geneva era într-un declin evident, iar referirea la Societatea Naţiunilor nu s-a făcut decât pentru a crea impresia continuităţii spiritului colectiv de securitate. Referinţa la sincronizarea cu acţiunile Franţei n-a fost acceptată de M. Litvinov, dar era necesară pentru România, care dorea garanţia acţiunii Franţei în cazul utilizării prevederilor pactului. Nu era o chestiune de principiu, astfel încât ambii au acceptat în cele din urmă punctul doi. Din punctul trei nu se poate reţine decât posibilitatea trecerii Nistrului de către armata sovietică pentru a înainta spre apus. Reciprocitatea era o formalitate acordată României conform cerinţelor unui tratat internaţional. Punctul patru era de natură să calmeze spiritele în România, care, după cum am văzut anterior, cu ocazia dezbaterilor din Parlament, avea legitima nelinişte că trupele sovietice, odată intrate pe teritoriul român, ar putea să nu mai plece.

În realitate, textul elaborat la Montreux, în spatele unor formulări juridice confuze, nu prevedea decât posibilitatea tranzitării teritoriului român de către armatele sovietice în caz de conflict. N. Titulescu a depăşit limita împuternicirilor atribuite la 14 iulie 1936, exprimată prin acordul principal de trecere a trupelor sovietice prin România. Din această cauză, a ezitat să anunţe regele şi guvernul despre pact, ştiind că Bucureştii au fost întotdeauna categoric împotriva oricărei prezenţe a armatei sovietice pe teritoriile aflate sub suveranitatea sa. Firesc este atunci să ne întrebăm din ce raţionamente N. Titulescu a acceptat principiul tranzitării, cu atât mai mult cu cât, personal, se angajase să nu admită acest lucru? În nici un caz n-a făcut-o din sovietofilie, aşa cum a fost învinuit la Bucureşti. Acţiunea sa era perfect sincronizată cu cea a Franţei şi este puţin probabil că trecerea efectivă a armatei sovietice prin România era luată în serios de ministrul român de externe, dacă avem în vedere atitudinea regelui şi guvernului. La fel ca şi Parisul, N. Titulescu dorea să convingă Germania că, în caz de conflict armat, va trebui să lupte pe două fronturi: împotriva Franţei şi Marii Britanii în apus şi împotriva Uniunii Sovietice, prin România în răsărit.

Intenţiile sale, însă nu s-au realizat. La 29 august 1936 avea loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia N. Titulescu pierdea portofoliul de ministru de externe.

Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania și politica militaristă a Japoniei în Extremul Orient au determinat o schimbare majoră de atitudine a URSS față de problemele europene, fapt care a determinat o apropiere neașteptată față de România. Luând în considerare intransigenţa de până atunci a celor două părţi în abordarea problemei Basarabiei, putem afirma că apropierea româno-sovietică, culminată cu reluarea raporturilor diplomatice în anul 1934, a devenit posibilă datorită schimbărilor intervenite în situaţia internaţională.

Aceste schimbări se refereau, în primul rând, la Uniunea Sovietică. Politica agresivă a Germaniei naziste şi a Japoniei prezentau un pericol real pentru statul sovietic. Problema vitală pentru politica externă sovietică era activarea unui sistem colectiv de securitate care trebuia să creeze o reţea protectoare greu de penetrat în eventualitatea unei agresiuni. La 12 decembrie 1933, C.C. al P.C. (b) din Uniunea Sovietică a adoptat hotărârea privind acţiunea diplomatică în vederea creării acestui sistem. Conform planului sovietic, Biroul Politic stabilea: 1) URSS va intra în Societatea Naţiunilor; 2) Semnarea în cadrul acestui organism a unui acord regional de ajutor reciproc în cazul agresiunii din partea Germaniei; 3) Participarea la acest acord a Belgiei, Franţei, Cehoslovaciei, Poloniei, Ţărilor Baltice şi Finlandei sau a unora dintre ele, dar cu participarea obligatorie a Franţei şi Poloniei.

Hotărârea din 12 decembrie 1933 marca o cotitură în cursul de politică externă sovietic, ghidată de asigurarea propriei securităţi. Uniunea Sovietică îmbrăţişa ideea securităţii colective care era un teren favorabil pentru manevrele sale diplomatice. Începutul acestei schimbări a fost sesizată în timpul dezbaterilor de la Geneva privind dezarmarea şi neagresiunea, iar semnarea Convenţiilor de la Londra era primul pas în realizarea ei concretă. Diplomaţia sovietică a propus vecinilor săi tratate de neagresiune şi tindea la o conlucrare cât mai strânsă cu statele interesate în menţinerea status-quo-lui postbelic. Intrarea în rândul statelor antirevizioniste cerea Uniunii Sovietice renunţarea la principiile revoluţionare de politică externă şi adaptarea la cerinţele unei conlucrări cu acestea în vederea preîntâmpinării agresiunii.

Situarea statului sovietic de aceeaşi parte a baricadei cu ţările Micii Înţelegeri (România, Cehoslovacia și Iugoslavia), care erau expresia antirevizionismului, nu putea să nu pună la un moment dat problema relaţiilor diplomatice dintre aceste state. Este adevărat, însă că tensionarea situaţiei politice în Europa impunea şi statelor Micii Înţelegeri necesitatea unei apropieri de Uniunea Sovietică. Marcate de necesităţile interne, dar mai ales de cele externe, ţările Micii Înţelegeri găseau oportună ideea stabilirii în bloc a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.

Tentativa de apropiere între Cehoslovacia şi România cu U.R.S.S. s-a făcut în iulie 1933, în timpul conferinţei economice de la Londra, când, în urma semnării Convenţiilor privind neagresiunea, s-a creat un teren favorabil acestei apropieri. În discuţiile purtate cu M. Litvinov, E. Beneş a menţionat că dorinţa restabilirii relaţiilor diplomatice trebuia conformată necesităţii soluţionării tuturor problemelor litigioase cu ţările Micii Înţelegeri, inclusiv problema Basarabiei. Ministrul de externe cehoslovac i-a declarat lui Litvinov că dacă URSS ar dori semnarea unui pact comun cu toate cele trei state, atunci România nu s-ar fi opus menţiunii privind problemele litigioase, deoarece acestea n-ar fi vizat-o exclusiv. Această propunere era acceptată de Litvinov, care o găsea oportună în cazul reluării relaţiilor diplomatice cu toate cele trei state în bloc.

La 11 decembrie 1933, avea loc o întrevedere dintre N. Titulescu şi E. Beneş la Kosice, la care cei doi şi-au exprimat temerea că amânarea stabilirii legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică ar fi dat posibilitatea Ungariei să recunoască prima guvernul sovietic, ceea ce ar fi adus mari prejudicii situaţiei Micii Înţelegeri. Prin acest fapt, consemnau cei doi miniştri, s-ar fi redus din valoarea apropierii realizate între Mica Înţelegere şi URSS cu prilejul adoptării Convenţiilor de la Londra. La Kosice s-a convenit acţiunea în comun a celor două ţări pentru a preveni eventualele obiecţii ale Iugoslaviei şi urgentarea reluării legăturilor diplomatice cu URSS.

Consecinţa acestei întâlniri a fost adoptarea de către Consiliul Permanent a Micii Înţelegeri, întrunit la Zagreb a hotărârii din 22 ianuarie 1934, prin care se găsea oportun ca cele trei state ale Micii Înţelegeri, să reia relaţiile normale cu U.R.S.S., atunci când condiţiile diplomatice pe care le reclamau interesele fiecăreia din cele trei ţări vor fi întrunite. În acelaşi timp, s-a căzut de acord ca N. Titulescu să negocieze cu prima ocazie cu M. Litvinov formula satisfăcătoare pentru România în vederea stabilirii relaţiilor cu Moscova.

În aprilie 1934 N. Titulescu efectua o vizită oficială în Franţa. Ea s-a dorit a fi un sondaj al poziţiei Parisului faţă de apropiatele tratative între N. Titulescu şi M. Litvinov. În urma discuţiei cu L. Barthou, ministrul francez de externe, N. Titulescu a fost informat că Franţa intenţiona să angajeze admiterea URSS în Societatea Naţiunilor. Cu această ocazie ministrul francez de externe a declarat că intrarea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor urma să fie preludiul unui Pact de asistenţă sovieto-francez şi găsea necesar încheierea unui tratat similar româno-sovietic. În convorbirile întreţinute cu preşedintele francez G. Doumergue, cât şi cu membrii Cartierului General francez, N. Titulescu a constatat dorinţa unanimă a cercurilor politice, diplomatice şi militare franceze privind necesitatea unei apropieri între România şi Uniunea Sovietică.

Acest fapt a devenit posibil, când la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie 1934, la Geneva a avut întâlnirea dintre N. Titulescu şi M. Litvinov. După cum arătă documentele diplomatice sovietice, N. Titulescu a cerut, în cursul tratativelor, promisiunea că problema basarabeană nu va mai fi ridicată de URSS pe cale diplomatică. M. Litvinov s-a opus iniţial acestei iniţiative. El a propus să se facă o declaraţie privind problemele litigioase nesoluţionate. În cele din urmă, ambele părţi au convenit să nu se facă rezerve şi să nu-şi promită nimic în problemele litigioase. Prin această înţelegere, constatăm o schimbare a limbajului diplomatic sovietic în problema Basarabiei, ceea ce a permis succesul tratativelor sovieto-române, eşuate de nenumărate ori anume din această cauză. Dar este adevărat consensul sovieto-român a devenit posibil şi datorită poziţiei României la tratative, care nu a mai înaintat problema recunoaşterii Basarabiei ca o condiţie a reuşitei tratativelor.

Paralel cu N. Titulescu, M. Litvinov purta tratative cu E. Beneş în vederea reluării relaţiilor sovieto-cehoslovace. Ministrul cehoslovac era hotărât la acţiuni independente faţă de partenerii săi din Mica Înţelegere, solicitând la Praga acordul privind stabilirea relaţiilor oficiale cu U.R.S.S., indiferent de poziţia celorlalţi membrii ai Micii Înţelegeri. „Tind, informa el guvernul de la Praga, la o comunitate de acţiuni cu România şi Iugoslavia, dar nu-i clar dacă Titulescu va ajunge la o înţelegere cu M. Litvinov. În acest caz, va trebui să acţionăm independent’’.

N. Titulescu încercase, într-adevăr, să reţină reluarea relaţiilor sovieto-române până la sesiunea Consiliului Micii Înţelegeri, care urma să aibă loc la 18-20 iunie 1934 la Bucureşti. El dorea această amânare pentru a obţine şi asocierea Iugoslaviei la iniţiativa Micii Înţelegeri privind reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică. M. Litvinov s-a opus categoric unei astfel de rezerve, insistând asupra schimbului de note la Geneva fără Iugoslavia. Din această cauză, N. Titulescu a cerut cu insistenţă regelui, la începutul lunii iunie 1934, să-i permită semnarea acordului cu Moscova înaintea întrunirii Micii Înţelegeri de la Bucureşti. Ministrul român de externe a cerut împuterniciri depline în acest sens ameninţând cu demisia în eventualitatea unui refuz din partea elementelor politice aflate la putere. Dacă N. Ttitulescu a obţinut lumină verde din partea regelui şi guvernului la reluarea legăturilor diplomatice cu URSS, în schimb B. Jeftici, ministrul iugoslav de externe, a primit răspuns negativ din partea regelui Alexandru I.

În aceste condiţii, Consiliul Permanent al Micii Înţlegeri a declarat, la 8 iunie 1934 la Geneva: ,,Condiţiile diplomatice şi politice permit fiecărui stat membru al Micii Înţelegeri să acţioneze în conformitate cu rezoluţia adoptată la Zagreb’’, adică să soluţioneze problema reluării relaţiilor diplomatice cu URSS în mod individual.

La 9 iunie 1934, între N. Titulescu şi M. Litvinov avea loc un schimb de note diplomatice cu conţinut identic, în care se sublinia că guvernele celor două ţări îşi garantau în mod reciproc respectarea suveranităţii şi îşi asigurau mutual neamestecul în afacerile interne. Stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi URSS a consolidat situaţia externă a României şi s-a răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor internaţionale. Mediile politice şi diplomatice occidentale au recunoscut unanim că, prin schimbul de scrisori de la Geneva, se înlătura ultimul punct nevralgic la frontiera occidentală a Uniunii Sovietice. ,,Le Temps” afirma că acest fapt modifica profund situaţia în Europa Orientală, facilitând politica acordurilor regionale, iar aceasta ar fi apropiat URSS de Societatea Naţiunilor.

Mult mai importantă era reluarea relaţiilor bilaterale pentru situaţia internă a României. Una din consecinţele de seamă era interzicerea formală a imixtiunii în afacerile interne ale României, promovată de Moscova în cazul Basarabiei. Drept rezultat, s-a observat o detensionare a situaţiei din provincie, având ca efect psihologic instituirea unei stări de siguranţă pentru viitorul Basarabiei. Reluarea raporturilor sovieto-române oferea o altă perspectivă şi evoluţiei economice a României. O primă consecinţă a acestui proces urma să fie dezvoltarea economică a Basarabiei, aflată în perioada respectivă într-o evidentă decădere.

Graţie acestor perspective, actul de la 9 iunie 1934 a întâmpinat o aprobare unanimă la Bucureşti, fiind prezentat opiniei publice ca o recunoaştere explicită a Nistrului ca frontieră definitivă între cele două state. Până şi manualele şcolare arătau că prin reluarea raporturilor din 1934, Uniunea Sovietică a recunoscut Basarabia ca românească. Unii oameni politici români, aprobând actul reluării relaţiilor diplomatice româno-sovietice, au formulat însă rezerve în legătură cu prevederile concrete ale documentului din 9 iunie. Rezervele se refereau, în primul rând, la lipsa menţionării concrete a respectului integrităţii teritoriale a României. Faptul îl determina pe O. Goga să regrete că recunoaşterea făţişă şi deplină a unirii Basarabiei cu România era înlocuită, în nota de la Geneva, cu formule şi circumscrieri menite a servi ca echivalent juridic. Mai categoric, Gh. Brătianu a declarat în Parlamentul român că guvernul a reluat relaţiile diplomatice ,,fără ca România să aibă o recunoaştere precisă şi formală din partea sovietelor a graniţelor răsăritene”.