1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Răcăciuni

Localitatea Răcăciuni este situată în sud-vestul Moldovei, județul Bacău, traversată (și) în urmă cu un secol de drumul național Roman-Bacău-Mărășești-Focșani și de calea ferată Iași-Roman-Pădureni, o gară găsindu-se chiar pe teritoriul comunei. Inițial la Răcăciuni a funcționat un lagăr de prizonieri care depindea de o divizie românească de pe frontul Mărășești. Prizonierii fuseseră instalați în sat, care în timpul iernii 1916/1917 fusese decimat de tifos exantematic; inclusiv comandantul român, colonelul Verbișianu (în alte surse apare colonelul Mirinescu), murise în timpul epidemiei.

La începutul lunii iulie 1917, în apropierea satului Răcăciuni, nu departe de Siret, într-o zonă cu coline împădurite, a fost inaugurat un lagăr pregătit pentru cazarea a circa 4.000 de prizonieri. Doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au vizitat acest lagăr la 27-28 februarie 1918, constatările lor regăsindu-se într-un amplu raport din aprilie același an.

Cazare, îmbrăcăminte, hrană

Potrivit martorilor, în lagărul de la Răcăciuni existau trei bordeie, care permiteau cazarea a 300 de oameni fiecare, alte 11 având capacitatea de 200 de oameni fiecare. De asemenea, o baracă servea ca local de adunare în cursul zilei. Barăcile/bordeiele erau construite din scânduri duble; aveau ferestre mici. Paturile erau formate din două rânduri de scânduri, situate de-o parte și de alta a unui culoar central. Existau doar puține paie, însă nu împletituri sau pături, astfel că prizonierii se culcau pe scândurile goale. În fiecare baracă erau instalate câte două sobe, dar lemnul lipsea adesea. Existau curți mari la Răcăciuni. Latrinele erau situate în afara barăcilor, în număr suficient.

Îmbrăcămintea prizonierilor era deficitară. Hainele erau extrem de peticite, în schimb cămășile erau suficiente. Încălțările se prezentau destul de bine, mulți oameni purtând opinci puse la dispoziție de guvernul român. Prizonierii erau nemulțumiți că li se luau rufele personale, în loc dându-li-se altele, care erau prost spălate.

O bucătărie era amplasată într-un hangar, ceva mai departe de barăci; existau patru marmite mari. După standardele occidentale, bucătăria era „primitivă”. Cantină nu exista. Hrana era mai bună în lagărul de la Răcăciuni în comparație cu ceea ce li se dădea prizonierilor în lagărele de muncă. Oamenii primeau 700 de grame de pâine pe zi, jumătate din făină fiind de grâu, jumătate de porumb; era vorba de un produs bine pregătit, de calitate bună. Li se mai dădeau prizonierilor, în contul rației zilnice, 15 grame de zahăr, 1 gram de ceai, 200 de grame de griș sau 400 grame de mazăre ori 200 de grame de fasole. Carnea era inexistentă. Alimente puteau fi cumpărate din satul Răcăciuni, dar prețurile erau mari: 50 de bani un ou, trei lei un litru de lapte. La sfârșitul lunii februarie 1918, la Răcăciuni ajunseseră trei vagoane de alimente pentru prizonieri, prin intermediul elvețienilor, iar distribuirea lor era în curs.

La jumătate de kilometru de lagăr era apa potabilă, adusă în butoaie și folosită pentru băut și gătit. Apa pentru spălat, cea care alimenta băile, era scoasă dintr-un puț aflat în lagăr. Ca peste tot, corespondența era „zero sau aproape zero”. Spre sfârșitul lunii februarie 1918 sosiseră la Răcăciuni pachete cu rufărie, cizme pentru a putea ține picioarele la cald, folosite la infimerie, prin grija Crucii Roșii suedeze. Captivii nu aveau în lagăr posibilități de distracție. Erau puține cărți, iar serviciu religios nu exista.

Muncă grea, tratament inadecvat, stare de sănătate critică

În momentul vizitei pe care Guillermin și Stockar au făcut-o la Răcăciuni, la 27 februarie 1918, în lagăr se aflau doar prizonierii care erau prea slăbiți pentru a lucra și cei care din motive de sănătate fuseseră retrimși de la locurile de muncă. În marea lor majoritate, prizonierii arătau foarte rău. La Răcăciuni, ei erau utilizați la muncile obișnuite, care țineau de întreținerea lagărului. Însă mulți fuseseră folosiți la construcția tranșeelor în zone îndepărtate de front. Munca grea fusese răsplătită cu 30 bani/zi, iar hrana se dovedise insuficientă. În plus, tratamentul prizonierilor fusese inadecvat.

Când erau epuizați și nu mai puteau fi folosiți la muncă, prizonierii din lagărele exterioare aflați la lucru erau retrimiși la Răcăciuni. Pentru unii dintre ei era prea târziu, nici măcar un tratament satisfăcător nu mai permitea punerea pe picioare. Abuzul și lipsa de considerație pentru viața oamenilor erau evidente. Chiar locotenent-colonelul Ioan Slăvescu, comandantul lagărului, și locotenent-colonelul Pîrvu, medicul șef, le-au spus elvețienilor că făcuseră un raport către Ministerul de Război, arătând starea deplorabilă în care prizonierii reveneau din lagărele de muncă, slăbiți și plini de păduchi. Cu toate acestea, situația rămăsese aceeași.

Sănătatea prizonierilor era proastă în februarie 1918, cu slăbiciune extremă, cașexie. Mulți dintre ei aveau furuncule și diaree. Bolnavii erau examinați superficial de medicul de la Răcăciuni, care punea pe loc un diagnostic, născocit adesea. Serviciul sanitarilor era insuficient. În plus, aceștia îi loveau pe prizonierii care se prezentau la infirmerie. Locotenent-colonelul Pîrvu îi pedepsea pe sanitarii violenți cu patru zile de închisoare, ceea ce însă nu ducea la eliminarea acestor practici. Violențele împotriva prizonierilor erau răspândite, utilizate și de gardieni, și de unii ofițeri. Chiar în timpul vizitei elvețienilor la Răcăciuni, un ofițer român, care era casierul lagărului, a lovit mai mulți prizonieri. În orice caz, din cauza acestor manifestări, prizonierii nici nu îndrăzneau să se prezinte la infirmerie pentru vizită, care era întotdeauna sumară; nu exista termometru.

Infirmeria lagărului se afla într-o clădire de piatră, construită înainte de ridicarea lagărului, cu patru camere și 25 de paturi. Aproape toate erau ocupate în februarie 1918. Existau saltele de paie, cearșafuri, în stare bună, iar păturile erau suficiente. Și la infirmerie WC-urile erau în exteriorul clădirii, infecte, potrivit unei descrieri. Erau prost construite, constând în două scânduri pe orizontală. Bolnavii ieșeau afară în cămașă, înfășurați în pături.

Prizonierii prezentau aproape toți urme de parazitoză cronică. Instalația de baie și de dezinfecție, precum și etuva funcționau bine. Problema era că oamenii se întorceau infectați din lagărele de muncă. De aceea, prizonierii reveniți la Răcăciuni erau ținuți într-o baracă de carantină până la deparazitare. Instalația pentru spălarea rufelor era foarte bună, însă nu părea a fi utilizată judicios întotdeauna.

O comisie de medici danezi fusese prezentă la Răcăciuni în ianuarie-februarie 1918, făcând investigații cu privire la starea de sănătate a prizonierilor, conform prevederilor Convenției asupra schimbului de prizonieri de război invalizi, semnată la 4/17 ianuarie 1918 de România și Puterile Centrale. Mai mulți prizonieri aflați în stare gravă nu fuseseră avuți în vedere pentru repatriere pentru că în acel moment se aflau în lagărele de muncă. În ziua de 28 februarie 1918, doctorul elvețian Guillermin a examinat circa 120 de prizonieri, cei mai mulți reveniți de patru zile din lagărul de muncă de la Cotnari. Cu acordul doctorului român Pîrvu, au fost selectați 32 de prizonieri germani și austro-ungari care intrau în prevederile amintitei Convenții. Era vorba de prizonieri care sufereau de cașexie, denutriție, anemie (inclusiv gravă), epuizare, debilitate, tuberculoză pulmonară, tuberculoză ganglionară, tuberculoză la genunchi, nefrită, edem, tulburări de circulație, ulcer, dispepsie, tendinită, hernie scrotală, hernie inghinală.

Câți prizonieri au trecut pe la Răcăciuni, câți au murit

La sfârșitul lunii februarie 1918, în lagărul Răcăciuni erau înregistrați 2.547 de prizonieri, dintre care 1.535 austro-ungari și 1.012 germani. Dintre aceștia, 73 erau în spitalul lagărului, 22 în spitalul rusesc din Iebovăț, la Dobrovăț erau detașați 12. La 27 februarie 1918, când au vizitat lagărul, elvețienii au găsit acolo doar 297 de oameni, ceilalți prizonieri fiind trimiși la muncă. Spre exemplu, 2.069 de dintre ei erau la muncă la Cotnari (924), Iacobeni (580) și Cuza-Vodă (565). Întrucât prizonierii Centrali erau prezenți în număr atât de mic, o parte din lagăr a fost pusă la dispoziția rușilor, care ocupau mai multe barăci. Lagărul Răcăciuni avea în evidențe la începutul lunii aprilie 1918 un număr de 3.158 de prizonieri. În lagăr se aflau 441 dintre ei, în vreme ce 2.572 erau detașați pentru muncă la sectoarele de fortificații de la Iacobeni (Botoșani), Cotnari (Iași) și Sascut (Bacău), 145 aflându-se la alte munci, în spital sau în lagărul de la Dobrovăț, probabil ca ordonanțe pentru ofițerii internați acolo.

Dintr-un raport elvețian reiese că spre sfârșitul lunii februarie 1918, 400 de „germani polonezi” (etnici polonezi din Imperiul German) fuseseră trimiși de la Răcăciuni la Iași. Destinația lor se presupunea a fi o legiune poloneză. Potrivit datelor obținute de delegații elvețieni la sfârșitul lunii februarie 1918, până în acel moment trecuseră pe la Răcăciuni 4.110 prizonieri germani și austro-ungari. Ar fi murit 138 de prizonieri, dintre care 35 în lagăr. Cele mai multe decese fuseseră provocate de dizenterie, un medic român apreciind că ar fi fost vorba de diaree abundentă. Se adăugau tuberculoza pulmonară, care provocase nouă morți, nefrită (șase decese), meningită (două decese).

Informațiile românești din 1918 dau o cifră mai mică de prizonieri austro-ungari și germani ajunși la Răcăciuni de-a lungul războiului: 3.467 de oameni. Din 1.886 de prizonieri austro-ungari muriseră 32, fuseseră repatriați 1.510, eliberați 63, evadaseră 14 și dispăruseră 267. Din 1.581 de prizonieri germani, 163 muriseră, 658 fuseseră repatriați, 341 eliberați, 26 evadaseră, iar 403 dispăruseră. După cum văzut în cazul lagărului de la Șipote, cel mai probabil în spatele noțiunii de dispăruți se găseau tot prizonieri morți, însă neînregistrați, mai ales în timpul epidemiilor din 1917. Dacă adunăm morții „certificați” (195) cu dispăruții (670), rezultă că la Răcăciuni și-au găsit sfârșitul 865 de prizonieri germani și austro-ungari.

Mulți dintre prizonierii de la Șipote au fost detașați în anii 1916-1918 la lucru în diferite locuri, printre cele mai importante numărându-se lagărele de muncă situate la Bârnova, Socola și Galata. Informațiile despre aceste lagăre provin în mare parte din raportul alcătuit de doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar, după vizitele lor din 12 februarie 1918, în cazul primelor două lagăre, și din 2 martie același an, în cazul celui de-al doilea. De asemenea, documentele românești oferă informații utile.

Lagărul de muncă Bârnova

La circa zece kilometri sud de Iași se găsea o pădure întinsă, exploatată de Administrația domeniilor. Aici funcționa un lagăr de muncă, unde la 30 ianuarie 1918 erau 336 de prizonieri, dintre care 34 subofițeri și 302 soldați. În privința cetățeniei, 292 erau austro-ungari, 26 germani și 18 turci. Dintre acești prizonieri, 250 depindeau administrativ de lagărul Șipote, iar 86 erau detașați din lagărul Bârlad.

Lagărul era situat în pădure, pe o înălțime, și era format din 14 barăci sau colibe, potrivit unei relatări, în realitate bordeie din crengi și acoperite cu pământ bătătorit. Fiecare dintre acestea adăpostea între 20-25 de oameni. La extremitățile colibei erau câte două ferestre minuscule. Ferestrele celor mai multe bordeie erau acoperite cu scânduri, întrucât sticla lipsea. Un coș deschis, însă neprotejat împotriva ploii, asigura aerisirea și o palidă lumină în bordei, în timpul zilei. Paturile erau formate din scânduri puse la stânga și la dreapta culoarelor, dar fără saltele de paie, rogojini sau pături. Rufăria lipsea, hainele prizonierilor erau uzate și rupte, încălțămintea se prezenta și ea în stare proastă.

Apă era în cantitate insuficientă, adusă cu un butoi tras de cai de la o sursă aflată la mai puțin de un kilometru. Baie sau duș nu existau. Prizonierii nu aveau paraziți la începutul anului 1918. Rufele erau fierte în apă clocotită, întrucât o etuvă arsese în ianuarie același an. La 300 de metri de bordeie existau latrine, însă improprii; era vorba de o simplă groapă acoperită cu câteva scânduri.

Exista o bucătărie deschisă, care era mare și curată, dar hrana era puțină și mereu aceeași, cafea îndulcită și 150 de grame de fasole. Pentru munca lor, prizonierii câștigau între 13 și 15 lei pe lună, pe care îi cheltuiau integral pentru a-și suplimenta hrana. Oamenii nu erau prea slăbiți, în schimb erau anemiați, mai ales că hrana primită nu era suficientă pentru munca la pădure pe care o prestau, apreciată drept una foarte grea. Duminică și miercuri după-amiază prizonierii erau liberi.

În 1917, maiorul Compenage, comandantul lagărului, și locotenentul Sorapape ar fi traficat alimentele puse la dispoziție de guvernul român pentru hrana prizonierilor. Elvețienii au trimis la Bârnova, la 16 februarie 1918, cantități importante de alimente. Era vorba de 54 de lăzi mari, în care se aflau făină, mazăre, fasole, griș, tăiței, fructe uscate, legume, orz, marmeladă, zahăr, conserve de cârnați și de carne, lămâi, sare, dar și săpun, rom, tutun și țigări.

O infirmerie rudimentară era amplasată într-o baracă întunecoasă. Un medic venea în lagăr o dată la două zile, iar un sanitar german prizonier era în permanență acolo. O cadă de lemn era adusă pentru baie atunci când la infirmerie era primit un nou bolnav. Săpun era suficient, însă nu și apă. Medicamentele și pansamentele nu lipseau. Existau doar câțiva bolnavi spre mijlocul lunii februarie 1918. Aceștia primeau de trei ori pe zi cafea îndulcită, câte 750 grame de pâine/zi, care de două ori pe săptămână era înlocuită cu mămăligă.

Relele tratamente împotriva prizonierilor nu erau sistematice în februarie 1918, cum se pare că fuseseră înainte, însă câțiva jandarmi „îi pălmuiesc cu prea mare ușurință”, notau elvețienii. Unul dintre cei mai violenți jandarmi era un anume Fortuna. Și în lagărul de la Bârnova, și în altele, ca de altfel și în Armata Română s-a folosit carcera ca mijloc de pedeapsă. Era vorba de „un fel de cabine având dimensiunea unui coșciug ridicat și în care omul pedepsit nu poate să stea nici așezat, nici culcat”. Pedepsele la carceră variau în funcție de delict. În perioada în care comanda o deținea maiorul Compenage, în 1917, unii prizonieri au fost ținuți la carceră și câte trei nopți, iar în timpul zilei erau duși la muncă.

Căpitanul Protopopescu, care deținea comanda lagărului Bârnova în februarie 1918, era corect cu oamenii și a interzis folosirea carcerei drept mijloc de pedeapsă. Mai mult, L. Catargi, membru al Comisiei Prizonierilor de Război, a dispus demolarea carcerei la 12 februarie 1918, când îi însoțea pe reprezentanții Elveției. Tot Catargi a dat dispoziții pentru dublarea remunerației prizonierilor, iar subofițerii prizonieri să nu lucreze, ci să supragheze munca echipelor. Tot din ordinul său, prizonierii au fost grupați potrivit criteriului limbii vorbite.

Lagărul de muncă Socola

În timpul Primului Război Mondial, la patru kilometri sud-est de Iași, la Socola, a fost construită o gară de triaj, pentru nevoile logistice ale armatei ruse din România. La construirea gării, a liniilor ferate și barăcilor au fost folosiți și prizonieri Centrali. În toamna anului 1916 au fost aduși de la Șipote circa 500 de prizonieri. În iarna grea din 1916/1917, jumătate dintre ei au fost trimiși la spital și nu au mai revenit la Socola. Unii s-au reîntors la Șipote, mulți ar fi murit, 30 dintre ei ar fi evadat.

Barăcile pentru prizonieri erau construite din lemn, având un acoperiș din paie și pământ bătătorit. Fiecare baracă putea adăposti 200 de oameni. De o parte și de alta a culoarului central se aflau două etaje cu scânduri, care erau folosite drept paturi, fără împletituri și pături. Fiecare baracă avea patru sobe din pământ refractar. Era vorba de barăci bune, inconvenientul principal constând în faptul că erau întunecoase. Hainele și încălțămintea prizonierilor erau bune; rufărie era suficientă.

Prizonierii de la Socola primeau o hrană apreciată drept bună de către elvețieni: 800 de grame de pâine, care era înlocuită de două ori pe săptămână cu mămăligă. Se adăugau cartofi, ulei. Carnea lipsea din decembrie 1917. Făceau excepție opt prizonieri care lucrau pentru un comitet rus și care erau foarte bine hrăniți. Apă exista din abundență la Socola. Rușii își luaseră căzile de baie când plecaseră, dar lavabourile erau suficiente. WC-urile erau primitive, practic câteva scânduri așezate deasupra unei gropi puțin adânci, fără cabină.

Starea de sănătate a prizonierilor era bună. Ei aveau o mină bună, nu erau nici slăbiți, nici anemiați. Câțiva bolnavi erau internați în spitalul din Iași. Paraziți nu existau în lagăr.

La 12 februarie 1918 se aflau acolo 238 de prizonieri, dintre care 231 austro-ungari și șapte germani. Ei munceau de la 9:00 până la prânz și de la 13:30 la 18:30; erau plătiți cu 70 de bani/zi. Duminica era zi de odihnă.

Nu exista serviciu religios pentru prizonieri, în schimb aceștia aveau câteva cărți la dispoziție. Puteau circula liber în gara și antrepozitele din Socola. Corespondența era „ca peste tot”, adică nesatisfăcătoare.

Elvețienii au folosit 30 de prizonieri de la Socola pentru descărcarea a nouă vagoane cu alimente primite de la București și destinate celor aflați în diferite lagăre. Și prizonierilor de la Socola le-au fost date țigări, tutun și alimente.

Lagărul de muncă Galata

La Galata, la patru kilometri sud-vest de Iași, se afla o fermă mare, unde în martie 1918 lucrau 30 de prizonieri detașați de la Șipote. Unii dintre ei erau la Galata de șapte luni. Captivii erau români din Transilvania și maghiari. Cu toții arătau bine. Lucrau la câmp și la îngrijirea animalelor, sub supravegherea unui sergent, captiv și el. Pentru munca lor primeau un leu pe zi. Se făcea diferență între români și maghiari, celor dintâi lăsându-li-se toți banii, pe când celor din urmă le erau reținuți 50 de bani/zi pentru lagăr. Directorul exploatării le acorda prizonierilor în mod frecvent un supliment de salariu sau tutun.

Cazarea prizonierilor era apreciată drept satisfăcătoare, la fel ca și a argaților; dispuneau de saltele de paie și de pături bune. Hainele și încălțămintea erau și ele bune. Duminica era zi de odihnă și pentru îngrijirea personală.

Existau mai multe reclamații ale prizonierilor, în martie 1918, împotriva modului în care erau tratați de un jandarm român. În urma plângerilor, prizonierilor li se propunea să fie retrimiși în lagărul de la Șipote, dar aceștia preferau să rămână la Galata.

***

Mai mulți prizonieri austrieci, cadeți, au lucrat la o fabrică din Iași în timpul războiului. Se pare că tratamentul lor dăduse naștere unor nemulțumiri. La începutul lunii martie 1918 ei au fost reîntorși în lagărul de la Șipote.