1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În urma remanierii guvernamentale prin care are loc înlăturarea lui N. Titulescu din funcţia de ministru de externe, atestăm un moment de schimbare a poziționării României în sistemul european interbelic. În condiţiile anului 1936, ideea securităţii colective nu mai era valabilă. Germania promulgase în martie 1935 legea serviciului militar obligatoriu, în contradicţie cu Tratatul de la Versailles. Franţa nu a întârziat cu răspunsul semnând un tratat de asistenţă cu Uniunea Sovietică. Drept consecinţă, Germania denunţă acordurile de la Locarno şi ocupă zona renană.

În urma destrămării construcţiei internaţionale bazate pe principiile stabilite la Versailles, în Europa s-au creat două tabere. Pe de o parte, Franţa, U.R.S.S., Marea Britanie, deşi cu rezerve, şi Cehoslovacia; pe de altă parte Germania, Italia, încă nehotărâtă de altfel, Ungaria, Bulgaria. La o situaţie echidistantă între cele două blocuri încercau să se menţină Polonia şi Iugoslavia. Singură România, datorită lui N. Titulescu, a rămas fidelă securităţii colective, în timp ce atât Franţa cât şi Marea Britanie nu se mai refereau la Societatea Naţiunilor decât pentru a obţine adoptarea unor rezoluţii antigermane. În concluzie, putem afirma cu certitudine că înlăturarea sa a fost condiţionată, în primul rând, de procesul de dezagregare în care intrase Societatea Naţiunilor şi eşecul politicii de securitate colectivă, prin afirmarea statelor fasciste şi revizioniste şi politica de concesii promovată de marile puteri.

Noile valenţe ale vieţii internaţionale nu puteau să nu inducă schimbări şi în politica externă românească. România era o ţară, care la fel ca altele cu acelaşi statut, trebuia să existe în interiorul jocului de interese ale marilor puteri, faţă de vectorii căruia diplomaţia românească a căutat mereu soluţii de adaptare care să permită realizarea propriilor interese. Din acest punct de vedere, politica lui N. Titulescu era perimată. Apropierea sa de Uniunea Sovietică nemulţumise Germania. În condiţiile unui sistem efectiv de securitate, cu garanţiile Franţei şi Angliei, argumentele lui N. Titulescu în favoarea unui tratat de asistenţă cu Moscova erau justificate. Dar în condiţiile unei presiuni şi influenţe germane tot mai accentuate, ea era periculoasă. În timpul discuţiei din august 1936 cu O. Goga, Hitler a declarat că principalul pericol pentru România îl constituie nu revizionismul, ci bolşevismul. România şi Germania, consemna Führerul, puteau ajunge la consens în orice problemă dar pentru aceasta trebuia înlăturat principalul obstacol în stabilirea relaţiilor germano-române - N. Titulescu. În calitate de etalon, Hitler a arătat relaţiile stabilite între Germania şi Iugoslavia. Ultima era aliată cu Franţa, se afla în Mica Înţelegere, iar în acelaşi timp avea strânse legături economice şi politice cu Germania şi aliaţii săi. „România, a încheiat Hitler, este o parte naturală a Balcanilor şi are interese comune cu Germania la răsărit, de aceea ea trebuie să adopte o poziţie clară faţă de Berlin”. La întoarcerea în ţară, O. Goga a transmis acest mesaj regelui Carol al II-lea.

Demiterea lui N. Titulescu n-a surprins cercurile politice sovietice. Raporturile lui M.S. Ostrovski confirmă faptul că Moscova era pregătită pentru acest gest. Din această cauză, după înlăturarea lui N. Titulescu, Uniunea Sovietică a devenit mai suspicioasă şi mai reticentă în relaţiile cu România. Remanierea guvernamentală din august 1936 a fost concepută de U.R.S.S. ca începutul schimbării treptate a cursului de politică externă românească. Într-o convorbire telefonică de la începutul lunii septembrie 1936, M. Litvinov i-a confirmat lui N. Titulescu acest fapt. Comisarul de externe sovietic a declarat nule înţelegerile de la Montreux, considerând că înlocuirea lui N. Titulescu „în circumstanţele cunoscute, echivalează cu o schimbare de politică externă”.

În realitate, după înlocuirea lui N. Titulescu, în politica externă românească au intervenit unele modificări, dar ele se refereau, în primul rând, la formă şi nici într-un caz nu s-au manifestat printr-o orientare progermană, aşa cum susţinea Moscova. Era mai curând o readaptare a României la noile circumstanţe internaţionale create. Declaraţia noului ministru de externe, V. Antonescu privind direcţiile politicii externe româneşti, făcută la 4 septembrie 1936, este edificatoare. În declaraţie se confirmă continuitatea politicii externe, având drept axiomă alianţa franco-română, conlucrarea în cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor cu Polonia. În acelaşi timp, se doreau relaţii de bună vecinătate şi prietenie cu U.R.S.S., dar asta nu însemna o îndepărtare de Italia şi Germania, faţă de care guvernul român îşi păstra bunăvoinţa unei conlucrări economice.

Politica externă românească faţă de U.R.S.S. a rămas un timp pe aceleaşi coordonate, dar acţiunile concrete aveau un alt caracter decât cele operate în primii doi ani după restabilirea relaţiilor sovieto-române în 1934. România avea într-adevăr intenţia să frâneze relaţiile cu U.R.S.S. În acest sens, Carol al-II-lea i-a declarat lui R. Hoare, la 6 decembrie 1936, că „vom înceta să ne îmbrăţişăm cu sovieticii, dar vom continua să dăm mâna cu ei”. Suveranul constata că prin „trecerea la prietenia nesăbuită cu Rusia, N. Titulescu provocase antagonisme fără rost în alte părţi”.

Chiar dacă în timpul vizitelor de la Paris şi Varşovia, din noiembrie şi decembrie 1936, V. Antonescu a făcut declaraţii de ataşament faţă de alianţele ce o legau de Franţa şi Anglia, faţă de obligaţiile sale din cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi a asigurat U.R.S.S. că România nu se va alătura blocului îndreptat împotriva sa, începând cu toamna anului 1936 asistăm la o slăbire a poziţiilor internaţionale ale României faţă de Germania. Uniunea Sovietică n-a ezitat să-şi exprime reticenţa ei faţă de influenţa tot mai mare pe care o căpăta Germania în România, iar în asemenea circumstanţe Moscova scotea de la naftalină din nou problema Basarabiei. M. Litvinov i-a declarat lui Ciuntu, ministrul român la Moscova, că „ultimii doi ani am fost liniştiţi. Eram gata să dăm României garanţii suplimentare să nu trecem Nistrul. Acum situaţia s-a schimbat. Nemţii sunt aproape de instalarea în Bucureşti. În aceste condiţii, credem periculoase, pentru noi, aceste acţiuni”. În telegrama din 22 februarie 1937, el arăta lui M. Ostrovski, că Moscova doreşte menţinerea independenţei României faţă de pretenţiile germane, loialitate faţă de Franţa şi Mica Înţelegere, relaţii de prietenie cu U.R.S.S. şi fidelitate faţă de principiile Societăţii Naţiunilor. Însă guvernul sovietic, menţiona M. Litvinov, constată slăbirea Micii Înţelegeri, prin politica urmată de Iugoslavia şi încurajată de România, intensificarea influenţei germane în România şi o nouă apropiere de Polonia.

Atrage atenţia, în continuare, modul în care oficialii sovietici încearcau să influenţeze politica externă românească prin ridicarea problemei Basarabiei. Atât timp cât România a urmat sau ar fi urmat o politică prosovietică, Moscova nu intenţiona să pună pe tapet problema basarabeană. O eventuală „deviere” a politicii externe româneşti, aşa cum constata Kremlinul politica României după demiterea lui Titulescu, ar fi dus la redeschiderea acestei probleme. Iar pentru a fi mai convingător , guvernul sovietic ameninţa cu posibilitatea unei soluţionări militare a problemei basarabene.

Între timp, evenimentele europene s-au precipitat. La 11 - 13 martie 1938 se înfăptuia Anschluss-ul. Odată cu Anschluss-ul Austriei, politica urmărită de Franţa încă din 1919, de a ţine Germania departe de spaţiul dunărean, a eşuat. În locul hegemoniei franceze în sud-estul Europei s-a instalat din nou un echilibru precar între trei grupări de puteri: Franţa-Marea Britanie, Germania-Italia şi Uniunea Sovietică. Acest fapt a intensificat presiunile economice, politice şi militare ale Germaniei în centrul şi sud-estul Europei, ceea ce, în condiţiile unei politici ezitante anglo-franceze, a avut grele repercusiuni asupra situaţiei externe a României. Ea se agrava cu atât mai mult cu cât, odată cu presiunile germane, creşteau şi ameninţările revizionismului ungar. Faptul impunea României căutarea unor soluţii în vederea protejării independenţei şi integrităţii sale teritoriale. Regele Carol al II-lea reflecta în acest sens: „Ne găsim într-o situaţie politică extrem de gravă şi care ne poate antrena la o modificare a politicii noastre externe”. Suveranul român trasa perspectivele pe care trebuia să le urmeze România: „Legături cât mai strânse cu Franţa şi îndeosebi cu Anglia, fidelitate absolută aliaţilor noştri (adesea foarte greu) şi să nu ne lăsăm angajaţi într-un conflict care să ne aducă în mod automat în conflict cu Germania, iar de U.R.S.S. nici o legătură prea strânsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil”.

La 29 septembrie 1938, prin acordul de la Munchen, era sacrificată integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Pentru România, care-şi întemeiase politica externă pe colaborarea cu Marea Britanie, Franţa, ţările membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, poziţia adoptată de reprezentanţii celor două mari puteri de la Munchen a constituit o grea lovitură. Acordul a lovit puternic sistemul de securitate colectivă, Societăţii Naţiunilor substituindu-se un directorat al celor patru mari puteri, care se angajau să se consulte şi să hotărască în comun asupra problemelor europene.

În condiţiile unui pericol tot mai mare a penetraţiei germane în România, Franţa şi Marea Britanie, după îndelungi tratative diplomatice, acordau la 13 aprilie 1939 garanţii politice României. Printr-o formulare abilă, garanţiile anglo-franceze vizau, însă, doar independenţa statului român, dar nu şi integritatea sa teritorială. În cursul tratativelor tripartite anglo-franco-sovietice din vara anului 1939 privind semnarea unui acord, atât Franţa cât şi Marea Britanie au dorit ca U.R.S.S. să se asocieze garanţiilor pe care acestea le oferise României şi Poloniei. Tratativele au pus din nou problema trecerii armatelor sovietice prin România şi Polonia. Şeful delegaţiei sovietice, Voroşilov a declarat, că trecerea trupelor sovietice pe teritoriul polonez şi prin România era condiţia preliminară a negocierilor, iar dacă ea nu se rezolva pozitiv, el găsea tratativele inutile. Era, însă, cunoscut tuturor părţilor implicate în tratative, că atât Polonia, cât şi România se opuneau acestui fapt. Şi dacă România s-a opus trecerii Armatei Roşii pe teritoriul său, atunci când situaţia internaţională era încă sub control, sub ameninţarea pericolului invaziei germane o acceptare a asistenţei sovietice era cu atât mai puţin probabilă. Acest fapt, după cum am văzut mai sus, fusese clar exprimat de cercurile politice de la Bucureşti. Din acest considerent, în ultimul stadiu al tratativelor anglo-franco-sovietice, poziţia României nici n-a mai fost sondată în acest sens.

Invocând faptul că problema acordului privind intervenţia trupelor sovietice pe teritoriul Poloniei şi României nu era soluţionată, partea sovietică a dispus întreruperea tratativelor. Se pregătea o cotitură a cursului de politică externă sovietic spre Germania. La 23 august 1939 I. Joachim von Ribbentrop şi V.M. Molotov semnau la Moscova un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania, prin anexa căruia Basarabia era declarată sferă de influenţă sovietică. În condiţiile izbucnirii conflagraţiei mondiale, Kremlinul a crezut oportună transpunerea în practică a înţelegerii din 23 august 1939, înaintând României, la 26 iunie 1940, un ultimatum prin care a cerut cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Lagărul Răcăciuni

Localitatea Răcăciuni este situată în sud-vestul Moldovei, județul Bacău, traversată (și) în urmă cu un secol de drumul național Roman-Bacău-Mărășești-Focșani și de calea ferată Iași-Roman-Pădureni, o gară găsindu-se chiar pe teritoriul comunei. Inițial la Răcăciuni a funcționat un lagăr de prizonieri care depindea de o divizie românească de pe frontul Mărășești. Prizonierii fuseseră instalați în sat, care în timpul iernii 1916/1917 fusese decimat de tifos exantematic; inclusiv comandantul român, colonelul Verbișianu (în alte surse apare colonelul Mirinescu), murise în timpul epidemiei.

La începutul lunii iulie 1917, în apropierea satului Răcăciuni, nu departe de Siret, într-o zonă cu coline împădurite, a fost inaugurat un lagăr pregătit pentru cazarea a circa 4.000 de prizonieri. Doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au vizitat acest lagăr la 27-28 februarie 1918, constatările lor regăsindu-se într-un amplu raport din aprilie același an.

Cazare, îmbrăcăminte, hrană

Potrivit martorilor, în lagărul de la Răcăciuni existau trei bordeie, care permiteau cazarea a 300 de oameni fiecare, alte 11 având capacitatea de 200 de oameni fiecare. De asemenea, o baracă servea ca local de adunare în cursul zilei. Barăcile/bordeiele erau construite din scânduri duble; aveau ferestre mici. Paturile erau formate din două rânduri de scânduri, situate de-o parte și de alta a unui culoar central. Existau doar puține paie, însă nu împletituri sau pături, astfel că prizonierii se culcau pe scândurile goale. În fiecare baracă erau instalate câte două sobe, dar lemnul lipsea adesea. Existau curți mari la Răcăciuni. Latrinele erau situate în afara barăcilor, în număr suficient.

Îmbrăcămintea prizonierilor era deficitară. Hainele erau extrem de peticite, în schimb cămășile erau suficiente. Încălțările se prezentau destul de bine, mulți oameni purtând opinci puse la dispoziție de guvernul român. Prizonierii erau nemulțumiți că li se luau rufele personale, în loc dându-li-se altele, care erau prost spălate.

O bucătărie era amplasată într-un hangar, ceva mai departe de barăci; existau patru marmite mari. După standardele occidentale, bucătăria era „primitivă”. Cantină nu exista. Hrana era mai bună în lagărul de la Răcăciuni în comparație cu ceea ce li se dădea prizonierilor în lagărele de muncă. Oamenii primeau 700 de grame de pâine pe zi, jumătate din făină fiind de grâu, jumătate de porumb; era vorba de un produs bine pregătit, de calitate bună. Li se mai dădeau prizonierilor, în contul rației zilnice, 15 grame de zahăr, 1 gram de ceai, 200 de grame de griș sau 400 grame de mazăre ori 200 de grame de fasole. Carnea era inexistentă. Alimente puteau fi cumpărate din satul Răcăciuni, dar prețurile erau mari: 50 de bani un ou, trei lei un litru de lapte. La sfârșitul lunii februarie 1918, la Răcăciuni ajunseseră trei vagoane de alimente pentru prizonieri, prin intermediul elvețienilor, iar distribuirea lor era în curs.

La jumătate de kilometru de lagăr era apa potabilă, adusă în butoaie și folosită pentru băut și gătit. Apa pentru spălat, cea care alimenta băile, era scoasă dintr-un puț aflat în lagăr. Ca peste tot, corespondența era „zero sau aproape zero”. Spre sfârșitul lunii februarie 1918 sosiseră la Răcăciuni pachete cu rufărie, cizme pentru a putea ține picioarele la cald, folosite la infimerie, prin grija Crucii Roșii suedeze. Captivii nu aveau în lagăr posibilități de distracție. Erau puține cărți, iar serviciu religios nu exista.

Muncă grea, tratament inadecvat, stare de sănătate critică

În momentul vizitei pe care Guillermin și Stockar au făcut-o la Răcăciuni, la 27 februarie 1918, în lagăr se aflau doar prizonierii care erau prea slăbiți pentru a lucra și cei care din motive de sănătate fuseseră retrimși de la locurile de muncă. În marea lor majoritate, prizonierii arătau foarte rău. La Răcăciuni, ei erau utilizați la muncile obișnuite, care țineau de întreținerea lagărului. Însă mulți fuseseră folosiți la construcția tranșeelor în zone îndepărtate de front. Munca grea fusese răsplătită cu 30 bani/zi, iar hrana se dovedise insuficientă. În plus, tratamentul prizonierilor fusese inadecvat.

Când erau epuizați și nu mai puteau fi folosiți la muncă, prizonierii din lagărele exterioare aflați la lucru erau retrimiși la Răcăciuni. Pentru unii dintre ei era prea târziu, nici măcar un tratament satisfăcător nu mai permitea punerea pe picioare. Abuzul și lipsa de considerație pentru viața oamenilor erau evidente. Chiar locotenent-colonelul Ioan Slăvescu, comandantul lagărului, și locotenent-colonelul Pîrvu, medicul șef, le-au spus elvețienilor că făcuseră un raport către Ministerul de Război, arătând starea deplorabilă în care prizonierii reveneau din lagărele de muncă, slăbiți și plini de păduchi. Cu toate acestea, situația rămăsese aceeași.

Sănătatea prizonierilor era proastă în februarie 1918, cu slăbiciune extremă, cașexie. Mulți dintre ei aveau furuncule și diaree. Bolnavii erau examinați superficial de medicul de la Răcăciuni, care punea pe loc un diagnostic, născocit adesea. Serviciul sanitarilor era insuficient. În plus, aceștia îi loveau pe prizonierii care se prezentau la infirmerie. Locotenent-colonelul Pîrvu îi pedepsea pe sanitarii violenți cu patru zile de închisoare, ceea ce însă nu ducea la eliminarea acestor practici. Violențele împotriva prizonierilor erau răspândite, utilizate și de gardieni, și de unii ofițeri. Chiar în timpul vizitei elvețienilor la Răcăciuni, un ofițer român, care era casierul lagărului, a lovit mai mulți prizonieri. În orice caz, din cauza acestor manifestări, prizonierii nici nu îndrăzneau să se prezinte la infirmerie pentru vizită, care era întotdeauna sumară; nu exista termometru.

Infirmeria lagărului se afla într-o clădire de piatră, construită înainte de ridicarea lagărului, cu patru camere și 25 de paturi. Aproape toate erau ocupate în februarie 1918. Existau saltele de paie, cearșafuri, în stare bună, iar păturile erau suficiente. Și la infirmerie WC-urile erau în exteriorul clădirii, infecte, potrivit unei descrieri. Erau prost construite, constând în două scânduri pe orizontală. Bolnavii ieșeau afară în cămașă, înfășurați în pături.

Prizonierii prezentau aproape toți urme de parazitoză cronică. Instalația de baie și de dezinfecție, precum și etuva funcționau bine. Problema era că oamenii se întorceau infectați din lagărele de muncă. De aceea, prizonierii reveniți la Răcăciuni erau ținuți într-o baracă de carantină până la deparazitare. Instalația pentru spălarea rufelor era foarte bună, însă nu părea a fi utilizată judicios întotdeauna.

O comisie de medici danezi fusese prezentă la Răcăciuni în ianuarie-februarie 1918, făcând investigații cu privire la starea de sănătate a prizonierilor, conform prevederilor Convenției asupra schimbului de prizonieri de război invalizi, semnată la 4/17 ianuarie 1918 de România și Puterile Centrale. Mai mulți prizonieri aflați în stare gravă nu fuseseră avuți în vedere pentru repatriere pentru că în acel moment se aflau în lagărele de muncă. În ziua de 28 februarie 1918, doctorul elvețian Guillermin a examinat circa 120 de prizonieri, cei mai mulți reveniți de patru zile din lagărul de muncă de la Cotnari. Cu acordul doctorului român Pîrvu, au fost selectați 32 de prizonieri germani și austro-ungari care intrau în prevederile amintitei Convenții. Era vorba de prizonieri care sufereau de cașexie, denutriție, anemie (inclusiv gravă), epuizare, debilitate, tuberculoză pulmonară, tuberculoză ganglionară, tuberculoză la genunchi, nefrită, edem, tulburări de circulație, ulcer, dispepsie, tendinită, hernie scrotală, hernie inghinală.

Câți prizonieri au trecut pe la Răcăciuni, câți au murit

La sfârșitul lunii februarie 1918, în lagărul Răcăciuni erau înregistrați 2.547 de prizonieri, dintre care 1.535 austro-ungari și 1.012 germani. Dintre aceștia, 73 erau în spitalul lagărului, 22 în spitalul rusesc din Iebovăț, la Dobrovăț erau detașați 12. La 27 februarie 1918, când au vizitat lagărul, elvețienii au găsit acolo doar 297 de oameni, ceilalți prizonieri fiind trimiși la muncă. Spre exemplu, 2.069 de dintre ei erau la muncă la Cotnari (924), Iacobeni (580) și Cuza-Vodă (565). Întrucât prizonierii Centrali erau prezenți în număr atât de mic, o parte din lagăr a fost pusă la dispoziția rușilor, care ocupau mai multe barăci. Lagărul Răcăciuni avea în evidențe la începutul lunii aprilie 1918 un număr de 3.158 de prizonieri. În lagăr se aflau 441 dintre ei, în vreme ce 2.572 erau detașați pentru muncă la sectoarele de fortificații de la Iacobeni (Botoșani), Cotnari (Iași) și Sascut (Bacău), 145 aflându-se la alte munci, în spital sau în lagărul de la Dobrovăț, probabil ca ordonanțe pentru ofițerii internați acolo.

Dintr-un raport elvețian reiese că spre sfârșitul lunii februarie 1918, 400 de „germani polonezi” (etnici polonezi din Imperiul German) fuseseră trimiși de la Răcăciuni la Iași. Destinația lor se presupunea a fi o legiune poloneză. Potrivit datelor obținute de delegații elvețieni la sfârșitul lunii februarie 1918, până în acel moment trecuseră pe la Răcăciuni 4.110 prizonieri germani și austro-ungari. Ar fi murit 138 de prizonieri, dintre care 35 în lagăr. Cele mai multe decese fuseseră provocate de dizenterie, un medic român apreciind că ar fi fost vorba de diaree abundentă. Se adăugau tuberculoza pulmonară, care provocase nouă morți, nefrită (șase decese), meningită (două decese).

Informațiile românești din 1918 dau o cifră mai mică de prizonieri austro-ungari și germani ajunși la Răcăciuni de-a lungul războiului: 3.467 de oameni. Din 1.886 de prizonieri austro-ungari muriseră 32, fuseseră repatriați 1.510, eliberați 63, evadaseră 14 și dispăruseră 267. Din 1.581 de prizonieri germani, 163 muriseră, 658 fuseseră repatriați, 341 eliberați, 26 evadaseră, iar 403 dispăruseră. După cum văzut în cazul lagărului de la Șipote, cel mai probabil în spatele noțiunii de dispăruți se găseau tot prizonieri morți, însă neînregistrați, mai ales în timpul epidemiilor din 1917. Dacă adunăm morții „certificați” (195) cu dispăruții (670), rezultă că la Răcăciuni și-au găsit sfârșitul 865 de prizonieri germani și austro-ungari.