1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Muncă și timp liber

La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, prizonierii de la Șipote erau folosiți la construirea barăcilor și la aprovizionarea cu lemne pentru lagăr și pentru ofițeri. Din cauza frigului, mulți captivi au avut degerături, iar unul dintre medici, prizonier și el, a fost nevoit să le amputeze membre. Nu exista odihna de duminică.

Prizonierii au fost folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în septembrie 1916, 100 de prizonieri au fost solicitați de proprietarul moșiei Isvoarele-Epureni, comuna Rediu-Mitropoliei, alți 100 de către arendașul moșiei Puțeni, județul Tecuci, iar 50 de către administratorul moșiei Răuseni, județul Botoșani. În martie 1917, au fost trimiși la muncile agricole 7.000 de prizonieri. Unii captivi au fost folosiți la muncă în gospodăriile țăranilor, în toamna anului 1917. Aceștia au fost bine tratați, practic ca membri ai familiilor.

Prizonierii care în 1917 au lucrat la pădure, în apropiere de Șipote, sau în diverse întreprinderi, au avut parte de hrană și condiții de dormit proaste, iar în plus au fost și prost tratați și nu au primit o îngrijire medicală adecvată.

În februarie 1918, prizonierii munceau în agricultură, pe moșii, dar și în pădure, la Bârnova, la întreținerea lagărului, la bucătărie, această din urmă activitate fiind prost plătită, la croitorie și olărit. Indemnizațiile pentru prizonierii folosiți la cancelarie fuseseră egalate cu ale militarilor români cu grade echivalente: un caporal primea trei lei, un sergent nouă lei, un sergent major 13 lei.

Lagărul de la Șipote nu avea nici la începutul anului 1918 o sală de întruniri pentru prizonieri. Aceștia se puteau relaxa jucând cărți, aveau doar câteva instrumente muzicale, iar cărțile de citit erau insuficiente. Pentru asistența religioasă existau un preot romano-catolic belgian și un preot ortodox.

Situația de la Șipote și scrisoarea lui Mackensen către Prezan

Feldmareșalul August von Mackensen i-a trimis generalului Constantin Prezan, la 17 ianuarie 1918, așadar la mai mult de o lună de la semnarea armistițiului între România și Puterile Centrale, o telegramă, în jurul căreia s-a discutat mult chiar în epocă. Feldmareșalul reda declarațiile a doi supuși austrieci, un director de bancă și un notar comunal, internați civili, („ostatici”) cu privire la situația de la Șipote. Aceștia aminteau în treacăt despre faptul că din 370 de internați rămăseseră în viață doar 83, concentrându-se asupra situației prizonierilor de război germani și austro-ungari. Potrivit celor doi martori, „din 17.000 de prizonieri au rămas în viață numai vreo 4.000 dintre cari vreo 2.300 germani, restul a căzut jertfă brutalității românești”. Potrivit celor doi austrieci, prizonierii aflați la Șipote erau împărțiți pe naționalități, tratamentul aplicat fiind discriminatoriu. Dintre toți, germanii ar fi avut parte de cea mai mare severitate. „Germanii aveau drept comandant o bestie sălbatică cu înfățișare de om. Cu o bâtă de grosimea brațului se năpustea asupra prizonierilor și îi bătea până la sânge”, precizau cei doi martori.

Potrivit acelorași martori, decesele în rândurile prizonierilor au fost înfiorătoare în prima parte a anului 1917. Cauzele principale erau inaniția, tifosul exantematic și frigul, însă nu au lipsit nici decesele provocate de bătăile administrate de comandantul amintit. Prizonierilor li s-au dat, săptămâni la rând, doar câte 14-20 kg făină de porumb stricat și câte o jumătate de kilogram de ceapă. „Germanii nu aveau ce face cu ele deoarece nu știau cum să le prepare. Afară de asta nu aveau deloc vase. De aceea mâncau cu mâna mălaiul crud ca animalele. Au fost zile când au murit până la 300 de oameni. Unii au murit în latrine, alții au rămas în locuințele lor zile întregi neîngropați Adeseori însă corpurile lor calde încă trebuiau cărate cu grămada. Uneori veneau câinii și mâncau cadavrele. […] Este de observat că adeseori au fost aruncați printre morți și oameni vii. Unul, care de asemenea a fost aruncat ca mort între celelalte cadavre, s-a sculat noaptea și s-a târât îndărăt în locuința sa”.

Mackensen i-a solicitat lui Prezan să ia măsuri pentru îmbunătățirea situației și să permită o anchetă asupra celor întâmplate cu prizonierii germani atât la Șipote, cât și în celelalte lagăre românești. În cazul în care germanii nu obțineau garanții în acest sens, avea să se recurgă la represalii față de populația din teritoriul ocupat.

Evoluții numerice, morți și dispăruți între prizonierii de la Șipote

La 5 septembrie 1916, în lagărul Șipote se găseau 11 ofițeri și 2.324 trupă prizonieri, precum și 1.040 trupă refugiați și dezertori. Numărul prizonierilor avea să explodeze câteva luni mai târziu, în ianuarie 1917 ajungând la 17.000. O descreștere accelerată s-a produs în perioada următoare ca urmare a epidemiilor care au bântuit lagărul.

Fluctuații aveau să se înregistreze în privința numărului prizonierilor de la Șipote în a doua parte a anului 1917-începutul anului 1918. Spre exemplu, în octombrie 1917 se aflau în lagăr 1.700 de prizonieri, dintre care 1.250 austro-ungari, 275 germani, 100 bulgari și 75 turci. Efectivul total al prizonierilor aflați în evidențele lagărului Șipote, la începutul lunii februarie 1918, ajungea la 4.616. Dintre aceștia, 1.379 erau în lagăr, 3.237 erau la muncă, la pădure sau în agricultură (principalele lagăre de muncă erau la Bârnova, Socola și Galata), 201 se găseau în spital, iar 134 erau trecuți la evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, 4.042 de prizonieri erau austrieci, 398 germani, 90 turci, iar 86 bulgari.

În evidențele lagărului de la Șipote se găseau, la începutul lunii aprilie 1918, 4.906 de prizonieri. Dintre aceștia, 1.630 erau în lagărul propriu-zis. Alți 3.276 erau detașați în diferite locuri, cei mai mulți la munci agricole și la fortificații în zona Armatei a II-a, la Sascut, dar și în depozitele CFR de la Ungheni și Socola, la un atelier militar de cojocărie din Bacău, la diferite servicii ale Armatei etc.

Pentru paza numeroaselor efective de prizonieri de la Șipote a fost alocat un număr considerabil de militari români. Dacă în septembrie 1916 gardă românească era formată din 400 de militari (trupă), în 1917 s-a ajuns la 740 de milițieni și 150 de jandarmi.

Potrivit unor situații numerice românești din 1918, în lagărul de la Șipote ajunseseră de-a lungul existenței sale 13.478 de prizonieri austro-ungari, dintre care au murit 4.901, au fost repatriați 2.971, eliberați 1.007, 187 evadați, iar 4.412 erau trecuți în rubrica dispăruților. Prizonierii germani fuseseră în număr de 3.422 , dintre care 1.657 au murit, 338 au fost repatriați, 403 eliberați, 50 au evadat, 974 erau dați dispăruți. În privința prizonierilor bulgari, aceștia fuseseră în număr de 129, dintre care 19 au murit, 32 au fost repatriați, unul a fost eliberat, 10 au evadat, iar 67 erau dispăruți. Numărul mare de morți declarați, în special în rândurile germanilor (aproape jumătate din efective) și austro-ungarilor (mai mult de o treime dintre ei), este urmat îndeaproape de cel al dispăruților. În spatele acestei din urmă categorii se puteau „ascunde” oameni decedați și îngropați fără forme, în contextul marilor epidemii care au bântuit lagărul în primele luni ale anului 1917.

Așadar, numărul prizonierilor Centrali morți la Șipote, „certificați” de către autoritățile române în 1918, s-ar fi ridicat la 6.577. Cu tot cu cei 5.453 de „dispăruți”, ar rezulta un total de 12.030 de prizonieri care și-au găsit sfârșitul în lagărul de la Șipote în anii 1916-1918, adică două treimi dintre cei internați acolo. Este vorba de o mortalitate uriașă, rar întâlnită în ansamblul lagărelor de prizonieri care au funcționat în Europa în anii primei conflagrații mondiale. Nu este exclus ca numărul prizonierilor morți la Șipote să fi fost de fapt chiar mai mare. Cercetarea rămâne deschisă (și) în această privință.

Contextul tragediei din lagărul Șipote

Cei care au vizitat lagărul Șipote în 1917-1918 au menționat, în mod repetat, că acolo se întâmplase o tragedie. În privința supraviețuitorilor, unii dintre ei aveau să se refere la experiența lor și a camarazilor ca la iadul de la Șipote.

La sfârșitul anului 1916, prizonierii Centrali au ajuns în număr mare la Șipote. Întrucât barăcile erau insuficiente pentru a-i caza pe toți, unii dintre ei au fost depuși în adăposturi deschise, care înainte de război fuseseră utilizate drept grajduri pentru tabăra de instrucție a Armatei Române.

Colonelul Victor Lupu, comandantul lagărului între 1 iulie 1916-18 ianuarie 1917, s-a ocupat foarte puțin de prizonieri. Registrele erau prost ținute, dezertorii ruși fuseseră favorizați în detrimentul prizonierilor de război Centrali. Tot rușii ar fi controlat farmacia și infirmeria, iar medicamentele erau speculate.

La jumătatea lunii octombrie 1916 s-a început construirea barăcilor, prizonierii lucrând câte nouă ore pe zi. Erau tratați foarte rău, loviți de jandarmi și gardieni, uneori din ordinul ofițerilor. Li se aplicau lovituri de baston sau de curea pe fesele descoperite, până la sânge sau până când leșinau. Unii erau ținuți legați cu sfoară de latrine, vreme de patru-cinci ore.

Un mare transport de prizonieri, pornit de la Tecuci și format din 8.000 de oameni, a sosit la Șipote în ziua de 24 decembrie 1916. Drumul fusese făcut pe jos, vreme de 10 zile, în condițiile unei ierni timpurii, a drumurilor desfundate, prizonierii fiind loviți, inclusiv cu biciul, și hrăniți prost.

În privința hranei, prizonierii primeau dimineața ceai, iar la prânz și seara supă de varză sau de cartofi. Până la 1 decembrie 1916 primeau zilnic 1,2 kg de pâine. Rațiile s-au redus de la jumătatea lunii decembrie, fiecare captiv primind 100 de grame de fasole, 350 de grame de mămăligă, iar duminica - 150 de grame de carne. Mai mulți ofițeri din administrația lagărului Șipote, inclusiv câțiva veniți de la Tecuci, au fost responsabili pentru faptul că alimentele prevăzute de statul român pentru prizonieri, oricum reduse, nu ajungeau la aceștia integral. Cei care făceau reclamații își asumau riscul de a fi pedepsiți.

Prizonierii au ajuns să fie îmbrăcați în zdrențe. Mantalele și banii le erau luați militarilor Centrali de regulă în momentul capturării, dar se întâmpla frecvent și în lagăr.

Infrastructură sanitară precară, mizerie și epidemii

Starea sanitară a lagărului Șipote era marcată de mari deficiențe la sfârșitul anului 1916. Infirmeria a dispărut în urma unui incendiu, iar o alta avea să fie aranjată într-un spațiu de 50m/5m, ceea ce avea să se dovedească insuficient în timpul unor epidemii de o amploare neanticipată. Paturile erau dispuse pe trei rânduri, lipsea rufăria, astfel încât oamenii stăteau direct pe scânduri, îmbrăcați și încălțați. În perioada de iarnă, bolnavii nu puteau fi transportați către spitalele exterioare, de aceea se încerca tratarea lor în lagăr.

Nu exista o etuvă, deși comandantul lagărului ceruse una. Instalații de deparazitare nu au existat nici în perioada epidemiilor. Pentru deparazitare se recurgea la metoda călcării rufelor opărite cu fierul încins. Pentru îmbăierea prizonierilor era destinată o clădire cu 15 dușuri, mult prea puține pentru un număr enorm de prizonieri. Nu exista săpun deloc. Apă caldă a existat abia din martie 1917.

Un medic român, inspector sanitar al lagărului, era ajutat de doi medici prizonieri. Ulterior, numărul doctorilor – români și prizonieri – avea să crească. Căpitanul medic Pasztor, prizonier austriac, a fost detașat de la Dobrovăț la Șipote în 1917, în timpul epidemiilor, și avea să rămână acolo până în primăvara anului 1918. Pasztor era un om cu tact, care a reușit să câștige încrederea conducerii lagărului, prezența sa în lagăr dovedindu-se benefică prizonierilor. Tot de la Dobrovăț a sosit la Șipote, ca voluntar, locotenentul sanitar Carl Waltner. Medicamente nu existau în lagăr, ceea ce avea să fie fatal pentru mulți captivi, cu atât mai mult în perioada epidemiilor.

Mortalitatea a fost deosebit de mare în rândul prizonierilor internați în lagărul de la Șipote. La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, înainte de începutul epidemiilor, mureau 20 de oameni pe zi, din cauza frigului, subnutriției și oboselii.

Epidemiile – îndeosebi tifosul exantematic – i-au lovit puternic pe prizonierii de la Șipote, începând din ianuarie 1917 numărul morților crescând într-un ritm înspăimântător. La sfârșitul lunii ianuarie 1917 s-a ajuns la 40 de morți/zi, pentru ca la mijlocul lunii februarie numărul deceselor să se ridice la 100 în fiecare zi. Epidemia de tifos exantematic nu ierta pe nimeni, astfel încât și militarii români din gardă mureau în număr mare. Cadavrele erau prezente peste tot și ajunseseră să nu mai impresioneze pe nimeni. Serviciul sanitar era depășit.

Un nou comandant – generalul Grigore Simionescu (20 februarie-10 iulie 1917) – a fost numit la Șipote. Potrivit unor relatări, acesta ar fi fost un om capabil. Existența epidemiei de tifos exantematic a fost recunoscută oficial la scurt timp după instalarea noului comandant, deși bântuia din ianuarie. Bolnavii au fost izolați de medici în două barăci, dar încălzirea era insuficientă. Celor bolnavi nu li se luau numele, iar cadavrele nu erau identificate.

La un kilometru de lagăr, pe versantul unei văi se afla cimitirul pentru prizonierii morți. Era vorba de gropi comune, de 10-15 m/6 m. Se punea câte o cruce sau stea de lemn, în funcție de religia celui decedat, dar fără inscripții, ceea ce făcea imposibilă identificarea celor îngropați acolo. Zăpada mare a împiedicat înhumarea corespunzătoare a cadavrelor, astfel încât mulți morți au fost reînhumați ulterior.

Până în aprilie 1917, numărul morților a ajuns la 4.500. Numărul victimelor avea să crească, potrivit unor surse românești. Epidemia de tifos exantematic a provocat decese inclusiv între medicii din lagăr. Din cei opt medici trimiși la Șipote, șase au murit, alături de 19 infirmieri.

Intervenția autorităților a fost târzie, dar măsurile luate aveau să ducă la limitarea și în cele din urmă la eliminarea epidemiei. A fost construită o instalație de dezinfecție, prizonierii sănătoși au fost despăducheați și evacuați din lagăr, operațiune care s-a încheiat la începutul lunii mai 1917. Pâinea și sarea aveau să reapară în lagăr la începutul lunii martie. În aprilie 1917, autoritățile române au trimis la Șipote alimente (făină de grâu și porumb, orez, arpacaș, zahăr etc.). După oprirea epidemiei, mortalitatea s-a diminuat considerabil. De-a lungul verii anului 1917, la Șipote au murit 316 prizonieri.

Numărul mare al prizonieri de la Șipote care sufereau de boli infecțioase a fost considerat de medicul elvețian L. Bacilieri, în iulie 1917, „o excepție regretabilă”. Comparația se făcea cu celelalte lagăre românești, unde bolnavii atinși de bolile infecțioase ar fi fost „puțin numeroși”. Problema era că la Șipote ajunseseră mai mult de jumătate dintre prizonierii Centrali deținuți de români de-a lungul anilor 1916-1918. Cu alte cuvinte mortalitatea fusese extrem de ridicată în rândurile captivilor aflați în acest lagăr. (Despre evoluția numărului de prizonieri de la Șipote, inclusiv despre totalul morților, voi scrie în articolul următor.)

Dacă în toamna anului 1917 curățenia era vizibilă în barăci și latrine, curățenia individuală a prizonierilor din acest lagăr lăsa de dorit. Explicația era simplă, și anume lipsa rufăriei și a hainelor de schimb, precum și a săpunului, la fel ca în anul precedent. Baia funcționa bine, la fel și deparazitarea.

În toamna anului 1917, potrivit elvețienilor care au vizitat lagărul, starea de sănătate a prizonierilor era bună în general. Cele mai întâlnite boli în rândurile lor erau malaria și unele forme de enterită, însă se înregistrau și cazuri de icter. La prizonierii care lucrau într-o pădure în apropiere de Șipote se întâlneau cazuri de dizenterie. Există și situații detaliate cu bolile de care sufereau captivii. Dintre cei 318 prizonieri bolnavi aflați la Șipote la 18 octombrie 1917, trei sufereau de febră tifoidă, 78 de dizenterie acută (erau incluși și convalescenții), 92 de enterită, 39 de boală chirurgicală, 115 de boli interne.

După doar jumătate de an de la marile epidemii care îi decimaseră pe prizonieri de la Șipote, dar și pe soldații din trupele de pază, infirmeria se prezenta bine, cu paturi și scânduri separate pentru bolnavi. Tot atunci, prizonierii grav bolnavi erau ținuți într-un local separat, unde aveau saltele, rufe și pături. Pentru cei care sufereau de boli contagioase – febră tifoidă, dizenterie – exista o altă infirmerie, situată departe de celelalte barăci, latrinele de acolo fiind dezinfectate cu var în fiecare zi. Medicamentele continuau să lipsească în lagăr.

Starea de sănătate a prizonierilor de la Șipote era apreciată, în februarie 1918, drept satisfăcătoare de către doctorul Guillermin. Atunci se găseau la infirmerie 55 de bolnavi, dintre care patru cu reumatism, iar patru erau tuberculoși netransportabili. Nu mai existau paraziți, însă instalația de deparazitare era bine instalată, la fel și băile.