1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În instrucţiunile date împuternicitului sovietic pentru negocierile de la Riga, B. S. Stomoniakov, comisarul de externe M. Litvinov arăta că Uniunea Sovietică nu va recunoaşte în tratatul cu România referirile la tratatele internaţionale semnate anterior, sub care se insinua protocolul basarabean. El găsea inacceptabilă orice menţiune privind integritatea teritorială cerând să se evite formulările care vor presupune, chiar şi indirect, recunoaşterea Basarabiei ca românească. Partea sovietică, se arăta în directiva lui Litvinov din 8 ianuarie 1932, nu dorea semnarea unui document care să lase deschisă problema basarabeană, proiectul sovietic urmând a constata doar că problema existentă nu trebuie să intimideze politica de pace. „Noi nu putem înfăptui un act care ar putea fi interpretat ca o recunoaştere tacită şi indirectă a situaţiei existente din Basarabia şi, de aceea, nesoluţionarea disputei trebuie fixată obligatoriu. Dacă vom reuşi să ne înţelegem asupra conţinutului pactului suntem gata să găsim, în acest sens, o formulare acceptabilă pentru ambele părţi”, arată M. Litvinov.

În timpul întâlnirii din ianuarie 1932, luând cunoştinţă de proiectul sovietic, Mihail Sturdza, ministrul plenipotențiar al României în Letonia, Estonia și Finlanda, care urma să poarte negocierile, a declarat că România doreşte să excludă din texte şi discuţii menţionarea directă sau indirectă a Basarabiei, arătând că numai astfel pot avea succes discuţiile. Delegatul român a refuzat să semneze protocolul care menţiona disputa, propunând discuţia proiectului pe articole după care să se revină la preambul. În legătură cu propunerea română, Litvinov telegrafia lui B. Stomoniankov că partea sovietică este de acord cu discuţia pactului pe articole, dar insista să nu se cedeze în problema litigioasă.

În conformitate cu instrucţiunile lui Litvinov, B. Stomoniakov i-a declarat lui Sturdza, în şedinţa din 14 ianuarie, că guvernului sovietic îi este imposibil să se supună dorinţei guvernului român de a încheia pactul de neagresiune între U.R.S.S. şi România, fără ca în el să nu fie consemnată poziţia Sovietelor în problema Basarabiei. „Rusia sovietică, menţiona delegatul sovietic, nu va semna niciodată un pact de neagresiune cu România, care să conţină cuvintele integritate, inviolabilitate şi suveranitate”. Din relatarea lui B. Stomoniakov către Comisariatul de externe reiese că M. Sturdza a insistat asupra discuţiei pactului pe articole. După negocieri, s-a ajuns la un consens asupra tuturor articolelor pactului, în afară de primul şi de preambul. În legătură cu aceasta, delegatul sovietelor a ţinut să declare, conform instrucţiunilor primite, că U.R.S.S. se obligă să nu agreseze Basarabia, dar nu va recunoaşte integritatea şi suveranitatea României. Ca rezultat, M. Sturdza a arătat că declaraţia creează o nouă situaţie şi el crede inutilă continuarea tratativelor, până la adoptarea de către Uniunea Sovietică a unui angajament loial şi sigur că nu va introduce problema Basarabiei în pact.

În aceste condiţii, tratativele de la Riga au intrat în impas. Ministrul de externe al României a făcut o declaraţie în legătură cu această situaţie. În ea se menţiona că guvernul român a fost obligat să constate de la primele alineate ale proiectului sovietic că Uniunea Sovietică nu a văzut în pactul de neagresiune româno-sovietic decât un prilej pentru a micşora valoarea angajamentelor anterioare existente între cele două ţări, precum pactul Briand-Kellogg şi protocolul Litvinov. Guvernul român, se arată în comunicat, a cerut în zadar guvernului de la Moscova să pună în acord proiectul sovietic cu promisiunile formale pe baza cărora România a pornit negocierile şi cu caracteristicile esenţiale ale unui pact de neagresiune. „În aceste împrejurări şi până la schimbarea atitudinii guvernului sovietic, România preferă să se menţină în situaţia de drept creată prin pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova”.

Referindu-se la eşecul tratativelor sovieto-române de la Riga, M. Litvinov a declarat agenţiei TASS că ambele părţi au acceptat tratativele, cu intenţia de a nu discuta problema Basarabiei. Era însă evident că un pact bilateral între două state, care nu au relaţii oficiale, dar au serioase probleme teritoriale nu putea fi semnat fără menţionarea acestor probleme: „Deoarece România ocupă, de fapt, Basarabia ea ar dori evitarea acestei menţionări, iar aceasta să se interpreteze ca un acord tacit a ocupaţiei. Mai mult chiar, România a formulat astfel pactul încât reieşea recunoaşterea noastră a suveranităţii României asupra Basarabiei sau recunoaşterea râului Nistru în calitate de frontieră”. În aceste condiţii guvernul sovietic a preferat să se spună clar că ambele părţi îşi păstrează poziţiile în problema litigioasă, iar pactul nu afectează cu nimic aceste poziţii.

Pe parcursul desfăşurării lor, negocierile sovieto-române de la Riga au stat în centrul atenţiei mediilor politice şi diplomatice europene. Drexen, ambasadorul Germaniei la Moscova, a făcut un demers pe lângă M. Litvinov spre a obţine explicaţii cu privire la negocierile pentru un pact de neagresiune cu România. El nu a ascuns nemulţumirea guvernului german în ceea ce priveşte negocierile sovieto-române, cu atât mai mult cu cât iniţiativa acestei activităţi diplomatice o luase Franţa. Ministrul german i-a amintit lui M Litvinov conţinutul unor anumite angajamente politice asumate prin tratatul de la Rapallo, ca şi avantajul pe care sovietele l-au acordat Germaniei pentru orice mediere eventuală între U.R.S.S. şi România. Presa germană prin „Vossische Zeitung”, „Kölnische Zeitung”, arăta că în legătură cu tratativele francezilor şi polonezilor nu se putea să nu apară şi chestiunea unui pact de neagresiune sovieto – român, dar ţinea să precizeze că Moscova nu va putea fi determinată să recunoască formal unirea Basarabiei cu România, ci cel mult va asigura intangibilitatea teritoriului administrat de români.

Foreign Office-ul britanic s-a arătat şi el interesat de stadiul negocierilor româno - sovietice. D. N. Ciotori, ambasadorul României la Londra, transmitea, la 3 ianuarie 1932, că discuţiile erau urmărite cu interes deosebit şi sincera dorinţă ca aceste încercări să ducă la un bun rezultat. Dar şi la Londra erau îndoieli în privinţa faptului că U.R.S.S. va recunoaşte Basarabia ca teritoriu românesc.

În Franţa, cercurile politice, diplomatice şi militare erau deosebit de îngrijorate de formularea sovietică a pactului de neagresiune. Statul major francez în frunte cu mareşalul Petain şi generalul Weygand, a protestat în modul cel mai energic împotriva planului ministerului francez de externe de a realiza pactele de neagresiune dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii răsăriteni ai Franţei. El prefera să facă anumite concesii politice Germaniei, decât să accepte încheierea unor pacte de neagresiune între statele din estul Europei şi Moscova. Opinia publică franceză, imediat ce a luat cunoştinţă de proiectul pactului de neagresiune sovieto – român, s-a ridicat împotriva lui, iar presa a formulat obiecţii şi critici severe invitând guvernul Laval să nu se angajeze într-o astfel de politică. Ideea sistemului de pacte de neagresiune nu a fost însă abandonată de guvernul francez. În discuţia cu Dovgalevski, Laval a declarat că el consideră încheierea pactelor între U.R.S.S., Franţa şi ţările limitrofe un element de pacificare a Europei şi de aceea va depune eforturi pentru semnarea lor. D. N. Ciotori, la rândul său, credea că Franţa împinge România spre o înţelegere cu U.R.S.S. deoarece suporta cu greu povara alianţelor cu ea şi cu Polonia.

La Bucureşti s-au auzit voci care, după eşecul tratativelor de la Riga, deveniseră circumspecte asupra utilităţii tratativelor cu U.R.S.S. „L’Independence roumaine” recunoştea că, de 12 ani, România s-a ţinut într-o rezervă constantă faţă de Soviete, rezervă impusă de siguranţa externă şi internă. În ceea ce priveşte pactele de neagresiune propuse, arăta ziarul, atât guvernul polon, cât şi cel român nu-şi făceau iluzii asupra eficacităţii semnăturii sovietice şi asupra angajamentelor mai mult sau mai puţin formale ce pretindeau că le asumă. „Puterile europene însă n-au urmat aceeaşi politica, faţă de Soviete şi de aceea a intervenit pactomania iresponsabilă între ele şi Rusia Sovietică. Trebuie oare să urmăm aceeaşi cale, când interesele noastre superioare ne impun rezerva?”, se întreba cotidianul.

În acelaşi sens, „Universul”, din 7 ianuarie 1932, declara că era o naivitate să se invoce argumentul că prin noul pact de neagresiune părţile contractante îşi iau obligaţia să respecte teritoriile asupra cărora îşi exercită suveranitatea lor, deoarece România nu se află în situaţia Poloniei, ale cărei frontiere orientale au fost recunoscute de Rusia Sovietică prin tratatul de la Riga din 1921. Din moment ce România nu avea relaţii diplomatice cu Sovietele, pentru că guvernul de la Moscova înţelege să lase deschisă chestiunea Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată, pactul de neagresiune sovieto-român, în formularea dată, nu oferea garanţii decât părţii sovietice, consemna ziarul român.

Cu toate acestea, cercurile guvernamentale de la București socoteau că restabilirea relaţiilor diplomatice normale cu statul sovietic erau, totuşi, calea cea mai sigură de eliminare a asperităţilor cu Moscova. Din februarie 1932, când negocierile bilaterale erau suspendate şi până în septembrie acelaşi an nu s-a înregistrat, însă, nici un contact între delegaţia română şi cea sovietică. Prin intermediul francezilor şi polonezilor, care în această perioadă negociau cu Uniunea Sovietică încheierea unor pacte de neagresiune, ambele părţi s-au străduit să-şi concilieze poziţiile pentru a putea să reia, în condiţii noi, tratativele oficiale.

Ceea ce a urmărit diplomaţia românească în perioada suspendării tratativelor era să dobândească în timp util sprijinul Poloniei şi Franţei în virtutea statutului de aliate, pentru a putea să semneze pactul de neagresiune cu statul sovietic în condiţiile respectării punctului de vedere al guvernului român. România aştepta de la aliatele sale abţinerea lor de la semnarea pactelor de neagresiune cu statul sovietic până la momentul când şi guvernul român era în măsură s-o facă. Însă, în acele împrejurări diplomatice, atât guvernul polonez cât şi cel francez, pornind de la nevoia satisfacerii propriilor interese, au ignorat cererea aliatei lor, semnând la scurt timp tratatele de neagresiune cu Uniunea Sovietică fără România.

Muncă și timp liber

La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, prizonierii de la Șipote erau folosiți la construirea barăcilor și la aprovizionarea cu lemne pentru lagăr și pentru ofițeri. Din cauza frigului, mulți captivi au avut degerături, iar unul dintre medici, prizonier și el, a fost nevoit să le amputeze membre. Nu exista odihna de duminică.

Prizonierii au fost folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în septembrie 1916, 100 de prizonieri au fost solicitați de proprietarul moșiei Isvoarele-Epureni, comuna Rediu-Mitropoliei, alți 100 de către arendașul moșiei Puțeni, județul Tecuci, iar 50 de către administratorul moșiei Răuseni, județul Botoșani. În martie 1917, au fost trimiși la muncile agricole 7.000 de prizonieri. Unii captivi au fost folosiți la muncă în gospodăriile țăranilor, în toamna anului 1917. Aceștia au fost bine tratați, practic ca membri ai familiilor.

Prizonierii care în 1917 au lucrat la pădure, în apropiere de Șipote, sau în diverse întreprinderi, au avut parte de hrană și condiții de dormit proaste, iar în plus au fost și prost tratați și nu au primit o îngrijire medicală adecvată.

În februarie 1918, prizonierii munceau în agricultură, pe moșii, dar și în pădure, la Bârnova, la întreținerea lagărului, la bucătărie, această din urmă activitate fiind prost plătită, la croitorie și olărit. Indemnizațiile pentru prizonierii folosiți la cancelarie fuseseră egalate cu ale militarilor români cu grade echivalente: un caporal primea trei lei, un sergent nouă lei, un sergent major 13 lei.

Lagărul de la Șipote nu avea nici la începutul anului 1918 o sală de întruniri pentru prizonieri. Aceștia se puteau relaxa jucând cărți, aveau doar câteva instrumente muzicale, iar cărțile de citit erau insuficiente. Pentru asistența religioasă existau un preot romano-catolic belgian și un preot ortodox.

Situația de la Șipote și scrisoarea lui Mackensen către Prezan

Feldmareșalul August von Mackensen i-a trimis generalului Constantin Prezan, la 17 ianuarie 1918, așadar la mai mult de o lună de la semnarea armistițiului între România și Puterile Centrale, o telegramă, în jurul căreia s-a discutat mult chiar în epocă. Feldmareșalul reda declarațiile a doi supuși austrieci, un director de bancă și un notar comunal, internați civili, („ostatici”) cu privire la situația de la Șipote. Aceștia aminteau în treacăt despre faptul că din 370 de internați rămăseseră în viață doar 83, concentrându-se asupra situației prizonierilor de război germani și austro-ungari. Potrivit celor doi martori, „din 17.000 de prizonieri au rămas în viață numai vreo 4.000 dintre cari vreo 2.300 germani, restul a căzut jertfă brutalității românești”. Potrivit celor doi austrieci, prizonierii aflați la Șipote erau împărțiți pe naționalități, tratamentul aplicat fiind discriminatoriu. Dintre toți, germanii ar fi avut parte de cea mai mare severitate. „Germanii aveau drept comandant o bestie sălbatică cu înfățișare de om. Cu o bâtă de grosimea brațului se năpustea asupra prizonierilor și îi bătea până la sânge”, precizau cei doi martori.

Potrivit acelorași martori, decesele în rândurile prizonierilor au fost înfiorătoare în prima parte a anului 1917. Cauzele principale erau inaniția, tifosul exantematic și frigul, însă nu au lipsit nici decesele provocate de bătăile administrate de comandantul amintit. Prizonierilor li s-au dat, săptămâni la rând, doar câte 14-20 kg făină de porumb stricat și câte o jumătate de kilogram de ceapă. „Germanii nu aveau ce face cu ele deoarece nu știau cum să le prepare. Afară de asta nu aveau deloc vase. De aceea mâncau cu mâna mălaiul crud ca animalele. Au fost zile când au murit până la 300 de oameni. Unii au murit în latrine, alții au rămas în locuințele lor zile întregi neîngropați Adeseori însă corpurile lor calde încă trebuiau cărate cu grămada. Uneori veneau câinii și mâncau cadavrele. […] Este de observat că adeseori au fost aruncați printre morți și oameni vii. Unul, care de asemenea a fost aruncat ca mort între celelalte cadavre, s-a sculat noaptea și s-a târât îndărăt în locuința sa”.

Mackensen i-a solicitat lui Prezan să ia măsuri pentru îmbunătățirea situației și să permită o anchetă asupra celor întâmplate cu prizonierii germani atât la Șipote, cât și în celelalte lagăre românești. În cazul în care germanii nu obțineau garanții în acest sens, avea să se recurgă la represalii față de populația din teritoriul ocupat.

Evoluții numerice, morți și dispăruți între prizonierii de la Șipote

La 5 septembrie 1916, în lagărul Șipote se găseau 11 ofițeri și 2.324 trupă prizonieri, precum și 1.040 trupă refugiați și dezertori. Numărul prizonierilor avea să explodeze câteva luni mai târziu, în ianuarie 1917 ajungând la 17.000. O descreștere accelerată s-a produs în perioada următoare ca urmare a epidemiilor care au bântuit lagărul.

Fluctuații aveau să se înregistreze în privința numărului prizonierilor de la Șipote în a doua parte a anului 1917-începutul anului 1918. Spre exemplu, în octombrie 1917 se aflau în lagăr 1.700 de prizonieri, dintre care 1.250 austro-ungari, 275 germani, 100 bulgari și 75 turci. Efectivul total al prizonierilor aflați în evidențele lagărului Șipote, la începutul lunii februarie 1918, ajungea la 4.616. Dintre aceștia, 1.379 erau în lagăr, 3.237 erau la muncă, la pădure sau în agricultură (principalele lagăre de muncă erau la Bârnova, Socola și Galata), 201 se găseau în spital, iar 134 erau trecuți la evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, 4.042 de prizonieri erau austrieci, 398 germani, 90 turci, iar 86 bulgari.

În evidențele lagărului de la Șipote se găseau, la începutul lunii aprilie 1918, 4.906 de prizonieri. Dintre aceștia, 1.630 erau în lagărul propriu-zis. Alți 3.276 erau detașați în diferite locuri, cei mai mulți la munci agricole și la fortificații în zona Armatei a II-a, la Sascut, dar și în depozitele CFR de la Ungheni și Socola, la un atelier militar de cojocărie din Bacău, la diferite servicii ale Armatei etc.

Pentru paza numeroaselor efective de prizonieri de la Șipote a fost alocat un număr considerabil de militari români. Dacă în septembrie 1916 gardă românească era formată din 400 de militari (trupă), în 1917 s-a ajuns la 740 de milițieni și 150 de jandarmi.

Potrivit unor situații numerice românești din 1918, în lagărul de la Șipote ajunseseră de-a lungul existenței sale 13.478 de prizonieri austro-ungari, dintre care au murit 4.901, au fost repatriați 2.971, eliberați 1.007, 187 evadați, iar 4.412 erau trecuți în rubrica dispăruților. Prizonierii germani fuseseră în număr de 3.422 , dintre care 1.657 au murit, 338 au fost repatriați, 403 eliberați, 50 au evadat, 974 erau dați dispăruți. În privința prizonierilor bulgari, aceștia fuseseră în număr de 129, dintre care 19 au murit, 32 au fost repatriați, unul a fost eliberat, 10 au evadat, iar 67 erau dispăruți. Numărul mare de morți declarați, în special în rândurile germanilor (aproape jumătate din efective) și austro-ungarilor (mai mult de o treime dintre ei), este urmat îndeaproape de cel al dispăruților. În spatele acestei din urmă categorii se puteau „ascunde” oameni decedați și îngropați fără forme, în contextul marilor epidemii care au bântuit lagărul în primele luni ale anului 1917.

Așadar, numărul prizonierilor Centrali morți la Șipote, „certificați” de către autoritățile române în 1918, s-ar fi ridicat la 6.577. Cu tot cu cei 5.453 de „dispăruți”, ar rezulta un total de 12.030 de prizonieri care și-au găsit sfârșitul în lagărul de la Șipote în anii 1916-1918, adică două treimi dintre cei internați acolo. Este vorba de o mortalitate uriașă, rar întâlnită în ansamblul lagărelor de prizonieri care au funcționat în Europa în anii primei conflagrații mondiale. Nu este exclus ca numărul prizonierilor morți la Șipote să fi fost de fapt chiar mai mare. Cercetarea rămâne deschisă (și) în această privință.