1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Mulți dintre prizonierii de la Șipote au fost detașați în anii 1916-1918 la lucru în diferite locuri, printre cele mai importante numărându-se lagărele de muncă situate la Bârnova, Socola și Galata. Informațiile despre aceste lagăre provin în mare parte din raportul alcătuit de doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar, după vizitele lor din 12 februarie 1918, în cazul primelor două lagăre, și din 2 martie același an, în cazul celui de-al doilea. De asemenea, documentele românești oferă informații utile.

Lagărul de muncă Bârnova

La circa zece kilometri sud de Iași se găsea o pădure întinsă, exploatată de Administrația domeniilor. Aici funcționa un lagăr de muncă, unde la 30 ianuarie 1918 erau 336 de prizonieri, dintre care 34 subofițeri și 302 soldați. În privința cetățeniei, 292 erau austro-ungari, 26 germani și 18 turci. Dintre acești prizonieri, 250 depindeau administrativ de lagărul Șipote, iar 86 erau detașați din lagărul Bârlad.

Lagărul era situat în pădure, pe o înălțime, și era format din 14 barăci sau colibe, potrivit unei relatări, în realitate bordeie din crengi și acoperite cu pământ bătătorit. Fiecare dintre acestea adăpostea între 20-25 de oameni. La extremitățile colibei erau câte două ferestre minuscule. Ferestrele celor mai multe bordeie erau acoperite cu scânduri, întrucât sticla lipsea. Un coș deschis, însă neprotejat împotriva ploii, asigura aerisirea și o palidă lumină în bordei, în timpul zilei. Paturile erau formate din scânduri puse la stânga și la dreapta culoarelor, dar fără saltele de paie, rogojini sau pături. Rufăria lipsea, hainele prizonierilor erau uzate și rupte, încălțămintea se prezenta și ea în stare proastă.

Apă era în cantitate insuficientă, adusă cu un butoi tras de cai de la o sursă aflată la mai puțin de un kilometru. Baie sau duș nu existau. Prizonierii nu aveau paraziți la începutul anului 1918. Rufele erau fierte în apă clocotită, întrucât o etuvă arsese în ianuarie același an. La 300 de metri de bordeie existau latrine, însă improprii; era vorba de o simplă groapă acoperită cu câteva scânduri.

Exista o bucătărie deschisă, care era mare și curată, dar hrana era puțină și mereu aceeași, cafea îndulcită și 150 de grame de fasole. Pentru munca lor, prizonierii câștigau între 13 și 15 lei pe lună, pe care îi cheltuiau integral pentru a-și suplimenta hrana. Oamenii nu erau prea slăbiți, în schimb erau anemiați, mai ales că hrana primită nu era suficientă pentru munca la pădure pe care o prestau, apreciată drept una foarte grea. Duminică și miercuri după-amiază prizonierii erau liberi.

În 1917, maiorul Compenage, comandantul lagărului, și locotenentul Sorapape ar fi traficat alimentele puse la dispoziție de guvernul român pentru hrana prizonierilor. Elvețienii au trimis la Bârnova, la 16 februarie 1918, cantități importante de alimente. Era vorba de 54 de lăzi mari, în care se aflau făină, mazăre, fasole, griș, tăiței, fructe uscate, legume, orz, marmeladă, zahăr, conserve de cârnați și de carne, lămâi, sare, dar și săpun, rom, tutun și țigări.

O infirmerie rudimentară era amplasată într-o baracă întunecoasă. Un medic venea în lagăr o dată la două zile, iar un sanitar german prizonier era în permanență acolo. O cadă de lemn era adusă pentru baie atunci când la infirmerie era primit un nou bolnav. Săpun era suficient, însă nu și apă. Medicamentele și pansamentele nu lipseau. Existau doar câțiva bolnavi spre mijlocul lunii februarie 1918. Aceștia primeau de trei ori pe zi cafea îndulcită, câte 750 grame de pâine/zi, care de două ori pe săptămână era înlocuită cu mămăligă.

Relele tratamente împotriva prizonierilor nu erau sistematice în februarie 1918, cum se pare că fuseseră înainte, însă câțiva jandarmi „îi pălmuiesc cu prea mare ușurință”, notau elvețienii. Unul dintre cei mai violenți jandarmi era un anume Fortuna. Și în lagărul de la Bârnova, și în altele, ca de altfel și în Armata Română s-a folosit carcera ca mijloc de pedeapsă. Era vorba de „un fel de cabine având dimensiunea unui coșciug ridicat și în care omul pedepsit nu poate să stea nici așezat, nici culcat”. Pedepsele la carceră variau în funcție de delict. În perioada în care comanda o deținea maiorul Compenage, în 1917, unii prizonieri au fost ținuți la carceră și câte trei nopți, iar în timpul zilei erau duși la muncă.

Căpitanul Protopopescu, care deținea comanda lagărului Bârnova în februarie 1918, era corect cu oamenii și a interzis folosirea carcerei drept mijloc de pedeapsă. Mai mult, L. Catargi, membru al Comisiei Prizonierilor de Război, a dispus demolarea carcerei la 12 februarie 1918, când îi însoțea pe reprezentanții Elveției. Tot Catargi a dat dispoziții pentru dublarea remunerației prizonierilor, iar subofițerii prizonieri să nu lucreze, ci să supragheze munca echipelor. Tot din ordinul său, prizonierii au fost grupați potrivit criteriului limbii vorbite.

Lagărul de muncă Socola

În timpul Primului Război Mondial, la patru kilometri sud-est de Iași, la Socola, a fost construită o gară de triaj, pentru nevoile logistice ale armatei ruse din România. La construirea gării, a liniilor ferate și barăcilor au fost folosiți și prizonieri Centrali. În toamna anului 1916 au fost aduși de la Șipote circa 500 de prizonieri. În iarna grea din 1916/1917, jumătate dintre ei au fost trimiși la spital și nu au mai revenit la Socola. Unii s-au reîntors la Șipote, mulți ar fi murit, 30 dintre ei ar fi evadat.

Barăcile pentru prizonieri erau construite din lemn, având un acoperiș din paie și pământ bătătorit. Fiecare baracă putea adăposti 200 de oameni. De o parte și de alta a culoarului central se aflau două etaje cu scânduri, care erau folosite drept paturi, fără împletituri și pături. Fiecare baracă avea patru sobe din pământ refractar. Era vorba de barăci bune, inconvenientul principal constând în faptul că erau întunecoase. Hainele și încălțămintea prizonierilor erau bune; rufărie era suficientă.

Prizonierii de la Socola primeau o hrană apreciată drept bună de către elvețieni: 800 de grame de pâine, care era înlocuită de două ori pe săptămână cu mămăligă. Se adăugau cartofi, ulei. Carnea lipsea din decembrie 1917. Făceau excepție opt prizonieri care lucrau pentru un comitet rus și care erau foarte bine hrăniți. Apă exista din abundență la Socola. Rușii își luaseră căzile de baie când plecaseră, dar lavabourile erau suficiente. WC-urile erau primitive, practic câteva scânduri așezate deasupra unei gropi puțin adânci, fără cabină.

Starea de sănătate a prizonierilor era bună. Ei aveau o mină bună, nu erau nici slăbiți, nici anemiați. Câțiva bolnavi erau internați în spitalul din Iași. Paraziți nu existau în lagăr.

La 12 februarie 1918 se aflau acolo 238 de prizonieri, dintre care 231 austro-ungari și șapte germani. Ei munceau de la 9:00 până la prânz și de la 13:30 la 18:30; erau plătiți cu 70 de bani/zi. Duminica era zi de odihnă.

Nu exista serviciu religios pentru prizonieri, în schimb aceștia aveau câteva cărți la dispoziție. Puteau circula liber în gara și antrepozitele din Socola. Corespondența era „ca peste tot”, adică nesatisfăcătoare.

Elvețienii au folosit 30 de prizonieri de la Socola pentru descărcarea a nouă vagoane cu alimente primite de la București și destinate celor aflați în diferite lagăre. Și prizonierilor de la Socola le-au fost date țigări, tutun și alimente.

Lagărul de muncă Galata

La Galata, la patru kilometri sud-vest de Iași, se afla o fermă mare, unde în martie 1918 lucrau 30 de prizonieri detașați de la Șipote. Unii dintre ei erau la Galata de șapte luni. Captivii erau români din Transilvania și maghiari. Cu toții arătau bine. Lucrau la câmp și la îngrijirea animalelor, sub supravegherea unui sergent, captiv și el. Pentru munca lor primeau un leu pe zi. Se făcea diferență între români și maghiari, celor dintâi lăsându-li-se toți banii, pe când celor din urmă le erau reținuți 50 de bani/zi pentru lagăr. Directorul exploatării le acorda prizonierilor în mod frecvent un supliment de salariu sau tutun.

Cazarea prizonierilor era apreciată drept satisfăcătoare, la fel ca și a argaților; dispuneau de saltele de paie și de pături bune. Hainele și încălțămintea erau și ele bune. Duminica era zi de odihnă și pentru îngrijirea personală.

Existau mai multe reclamații ale prizonierilor, în martie 1918, împotriva modului în care erau tratați de un jandarm român. În urma plângerilor, prizonierilor li se propunea să fie retrimiși în lagărul de la Șipote, dar aceștia preferau să rămână la Galata.

***

Mai mulți prizonieri austrieci, cadeți, au lucrat la o fabrică din Iași în timpul războiului. Se pare că tratamentul lor dăduse naștere unor nemulțumiri. La începutul lunii martie 1918 ei au fost reîntorși în lagărul de la Șipote.

Cu regret pentru diplomația românească, reluarea raporturilor cu Moscova n-a fost urmată de nici un act categoric şi expres, din care să reiasă recunoaşterea juridică a graniţei din partea Uniunii Sovietice în privinţa drepturilor sale asupra Basarabiei. După cum arăta istoricul V. F. Dobrinescu, M. Litvinov a avut grijă ca redactarea schimbului de scrisori să nu împiedice formularea pe viitor a unor asemenea rezerve, iar N. Titulescu s-a ferit să ofere Moscovei prilejul de a contesta în mod formal, drepturile României asupra Basarabiei.

Recunoaşterea sovietică n-a fost urmată nici de alte acte care să reglementeze situaţia cu privire la raporturile contractuale de drept privat şi la repartiţia sarcinilor de drept public decurgând din necesitatea reglementării situaţiei juridice a unui teritoriu, care şi-a schimbat suveranitatea. Atât textul convenţiei de cale ferată între U.R.S.S. şi România, semnat la Moscova în februarie 1935, cât şi Convenţia privind reglementarea navigaţiei pe Nistru nu cuprindeau nici un indiciu care ar fi recunoscut existenţa unei situaţii juridice clare între cele două state în privinţa frontierei comune.

Cauza acestei situaţii era faptul că în spatele noii tonalităţi adoptate de diplomaţia sovietică, Moscova rămânea la fel de intransigentă în problema Basarabiei. Mai explicită „Krasnaia Bessarabia’’ consemna, în unul din numerele sale: ,,Se încearcă o tratare a reluării relaţiilor sovieto-române ca soluţionarea problemei Basarabiei. În cazul Basarabiei şi România trebuie să ştie acest lucru, politica U.R.S.S. rămâne neschimbată, iar problema Basarabiei continuă să fie deschisă’’.

În discuţiile confidenţiale cu şefii misiunilor străine şi înalţi diplomaţi, N. Titulescu menţiona în permanenţă pericolul intervenţiei sovietice, considerând Uniunea Sovietică un duşman la fel ca şi Ungaria, iar dacă trupelor sale li se permite trecerea prin teritoriul românesc, aceasta nu le va scoate nu numai din Basarabia, ci şi din Moldova românească. În condiţiile unui iminent conflict sovieto-german, putea apărea momentul când trupele sovietice, fără permisiunea României, puteau intra pe teritoriul ei, conform articolului 16 al Ligii Naţiunilor sau în baza altor hotărâri şi să nu mai plece. Pentru evitarea unei astfel de situaţii N. Titulescu a dorit semnarea unui acord preventiv, care ar fi limitat posibilităţile tranzitării trupelor sovietice prin teritoriul românesc, iar acesta urma să fie stabilit în limitele unor acorduri internaţionale. Argumentele lui N. Titulescu au fost convingătoare pentru regele Carol II şi guvernul Tătărescu care, la 12 iulie 1935, îl autorizase să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. în numele României.

Primul sondaj privind semnarea tratatului sovieto-român a fost făcut de N. Titulescu la 24 ianuarie 1935 în discuţia cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti. Referindu-se la pact, N. Titulescu îi arăta că el trebuia să fie analog celui sovieto-francez, dar spre deosebire de acesta, care stabilea asistenţa numai în cazul unei agresiuni din partea Germaniei, guvernul român dorea extinderea sa la toate frontierele României, inclusiv cu Ungaria. Ministrul român a ţinut să precizeze că pactul nu va putea fi încheiat fără stabilirea exactă a frontierei fiecărui stat, inclusiv cea de la Nistru. Conform instrucţiunilor lui M. Litvinov, M. Ostrovski a declarat că U.R.S.S. nu va recunoaşte niciodată alipirea Basarabiei cu România şi nu va acorda asistenţă împotriva Ungariei atât timp cât Bucureştii refuză denunţarea tratatului polono-român, pe care Moscova îl considera antisovietic.

În luna septembrie 1935, N. Titulescu s-a întâlnit cu M. Litvinov la Geneva, unde, fără a pretinde începerea tratativelor, a adus discuţia despre eventualitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.. Pactul era conceput de N. Titulescu în spiritul pactului sovieto-francez dar avea unele rezerve reieşind din natura relaţiilor sovieto-române. Ministrul român de externe dorea, ca în cadrul ajutorului reciproc pe care părţile semnatare urmau să şi-l acorde, Uniunea Sovietică să garanteze independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Propunerile României n-au fost acceptate iniţial de M. Litvinov. Moscova invoca lipsa de reciprocitate reală, determinată nu numai de aportul relativ neînsemnat pe care România l-ar fi adus în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii, dar şi de situaţia geostrategică în virtutea căreia România era expusă cea dintâi atacului german sau ungar. În consecinţă, obligaţia de acorda asistenţă ar fi revenit înainte de toate Uniunii Sovietice.

În urma negocierilor de la Montreux (20 - 21 iulie 1936), M. Litvinov anunţa Moscova că a ajuns la un acord cu N. Titulescu asupra ,,tuturor problemelor litigioase’’ şi au parafat principiile de bază ale tratatului sovieto-român de asistenţă mutuală. El cuprindea patru puncte: 1) Asistenţă mutuală în cadrul Ligii Naţiunilor, neîndreptată împotriva unei ţări special vizate, ci în general contra oricărui agresor european. 2) Intrarea în acţiune a fiecărei din cele două ţări numai când Franţa va intra în acţiune. 3) Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S. fără o cerere formală a U.R.S.S. 4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul U.R.S.S. la est de Nistru.

Semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală urma să aibă loc, conform propunerii făcute de M. Litvinov în septembrie 1936 la Geneva. Însă N. Titulescu greşea când afirma că propunerea lui M. Litvinov de a finaliza negocierile la Geneva era o consecinţă a faptului că acesta a elaborat pactul cu titlu personal, fără a angaja guvernul sovietic. Documentele diplomatice sovietice sus menţionate arată că Moscova era la curent cu parafarea principiilor acordului sovieto - român, iar M. Litvinov era autorizat în acest sens. Amânarea negocierilor până în septembrie 1936 are, credem, altă explicaţie, legată de propunerea făcută de N. Krestinski lui Stalin la începutul lunii iulie 1936, privind atitudinea faţă de tratativele cu România. Moscova era convinsă, şi rapoartele lui M. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti, confirmă acest lucru, că ,,steaua lui N. Titulescu apune, la Bucureşti, fiind tot mai insistente discuţiile privind demiterea sa.’’ Corelate cu informaţia că la conducerea României s-ar afla un „guvern fascist” (este vorba de guvernul Goga, considerat de extremă dreaptă), care ar favoriza apropierea de Germania, demiterea lui N. Titulescu era privită de Uniunea Sovietică ca un început de reorientare a politicii externe româneşti. Din aceste considerente, diplomaţia sovietică a preferat să aştepte desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în România pentru a vedea dacă era sau nu oportună semnarea tratatului.

În legătură cu tratativele de la Montreux mai trebuie, însă, dezlegată o enigmă: de ce nu a anunţat N. Titulescu parafarea principiilor viitorului pact la Bucureşti? Acest lucru se desprinde tranşant din discuţiile avute ulterior la Geneva între noul ministru de externe V. Antonescu şi M. Litvinov, când primul a dezmințit cunoașterea acordului de la Montreux. Tăcerea lui N. Titulescu va putea fi explicată, credem, prin prisma prevederilor pactului de asistenţă parafat de acesta la Montreux împreună cu M. Litvinov.

Punctul întâi al pactului nu avea vreo semnificaţie deosebită. În perioada la care ne referim, autoritatea instituţiei de la Geneva era într-un declin evident, iar referirea la Societatea Naţiunilor nu s-a făcut decât pentru a crea impresia continuităţii spiritului colectiv de securitate. Referinţa la sincronizarea cu acţiunile Franţei n-a fost acceptată de M. Litvinov, dar era necesară pentru România, care dorea garanţia acţiunii Franţei în cazul utilizării prevederilor pactului. Nu era o chestiune de principiu, astfel încât ambii au acceptat în cele din urmă punctul doi. Din punctul trei nu se poate reţine decât posibilitatea trecerii Nistrului de către armata sovietică pentru a înainta spre apus. Reciprocitatea era o formalitate acordată României conform cerinţelor unui tratat internaţional. Punctul patru era de natură să calmeze spiritele în România, care, după cum am văzut anterior, cu ocazia dezbaterilor din Parlament, avea legitima nelinişte că trupele sovietice, odată intrate pe teritoriul român, ar putea să nu mai plece.

În realitate, textul elaborat la Montreux, în spatele unor formulări juridice confuze, nu prevedea decât posibilitatea tranzitării teritoriului român de către armatele sovietice în caz de conflict. N. Titulescu a depăşit limita împuternicirilor atribuite la 14 iulie 1936, exprimată prin acordul principal de trecere a trupelor sovietice prin România. Din această cauză, a ezitat să anunţe regele şi guvernul despre pact, ştiind că Bucureştii au fost întotdeauna categoric împotriva oricărei prezenţe a armatei sovietice pe teritoriile aflate sub suveranitatea sa. Firesc este atunci să ne întrebăm din ce raţionamente N. Titulescu a acceptat principiul tranzitării, cu atât mai mult cu cât, personal, se angajase să nu admită acest lucru? În nici un caz n-a făcut-o din sovietofilie, aşa cum a fost învinuit la Bucureşti. Acţiunea sa era perfect sincronizată cu cea a Franţei şi este puţin probabil că trecerea efectivă a armatei sovietice prin România era luată în serios de ministrul român de externe, dacă avem în vedere atitudinea regelui şi guvernului. La fel ca şi Parisul, N. Titulescu dorea să convingă Germania că, în caz de conflict armat, va trebui să lupte pe două fronturi: împotriva Franţei şi Marii Britanii în apus şi împotriva Uniunii Sovietice, prin România în răsărit.

Intenţiile sale, însă nu s-au realizat. La 29 august 1936 avea loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia N. Titulescu pierdea portofoliul de ministru de externe.