Traian Ungureanu

De regulă, lucrurile urîte sînt doar urîte. Adică aruncă spre noi ceva deformat sau greșit și atît. Urîtul e urît prin el însuși, fără nimic în plus sau în minus. E, întrucîtva, comfortabil. Ce e urît trece și lasă în urmă aceeași lume. Dar asta numai în afara istoriei. Cînd apare în istorie, urîtul, sau răul cum i se spune cu un termen mult mai profund, e o combinație uluitoare și înfricoșătoare în care se adună trăsături de caracter otrăvit și înflorituri ale bestialității, totul învelit într-un strat ajutător de prostie și iluzie la marginea nebuniei. Cine vrea să înțeleagă diferența n-are neapărat nevoie de exemple mari, cu popoare rătăcite și războaie cumplite. E suficient un exemplu mic. Adică un destin și un regim.

E vorba de Otto Warmbier, un student de 22 de ani din Statele Unite și de regimul comunist din Coreea de Nord, o sălbăticie organizată care va împlini curînd 70 de ani. Studentul american a plecat în Coreea de Nord. Adică a devenit unul din clienții naivi pînă la nechibzuință ai agențiilor de turism care văd și vînd exotism acolo unde e iadul. Warmbier a intrat oficial în Coreea de Nord și a fost arestat acum aproape doi ani. Acuzația: comportament ostil și sabotaj. Se pare că tot ce a făcut acuzatul e că a dezlipit un afiș de propagandă comunistă de pe perete. Poate pentru că nu voia propagandă în camera de hotel, poate pentru că și-a dorit un suvenir. A urmat procedura comunistă clasică. Un proces grotesc, înfierarea acuzatului și, la sfîrșitul mascaradei, o sentință de 15 ani într-un lagăr de muncă forțată. Ce s-a întîmplat mai departe nu se știe și nu se va ști, poate, niciodată. Acum cîteva zile, după 17 luni de detenție, Warmbier a fost livrat autorităților americane în comă. Fără explicații. Warmbier a fost adus acasă și a murit după cîteva zile. Leziunile pe creier erau mult prea grave și medicii nu au mai putut face nimic. Regimul comunist nord-coreean a dat afară cadavrul în devenire și apoi a închis ușa.

Cazul lui Warmbier e o tragedie plesnind de răutate vicioasă. Un om a fost înghițit de regimul comunist așa cum e înghițit un pește de o balenă și apoi a fost scuipat afară, numai schelet. Nimeni nu mai poate face nimic. Nu există recurs, informații și răspundere. Există doar un rău inflexibil și pustiitor, într-o parte a lumii care a fost complet preluată de fanatism. Comportamentul comuniștilor nord-coreeni nu e doar dogmatic. E anti-uman. La ambele capete. O dată la capătul dinspre victimă, un tînăr ales la întîmplare din masa de naivi care cred că vizitează un tărîm încă omenesc. Și la capătul dinspre regimul comunist, el însuși degradat și bestial pînă la ieșirea completă din datele minime ale umanității. Singura moștenirea a acestei tragedii abjecte și absurde poate fi prinsă în cîteva cuvinte: da, răul există, iar răul absolut e viu.

Așadar, Laburiști au obținut ceva mai mult de 266 de mandate în Parlamentul britanic. O victorie, nu? Nu. Laburiștii au pierdut alegerile. Conservatorii au cîștigat 318 mandate. Însă Partidul Laburist a crescut în momentul în care totul spunea că se va prăbuși.

Cauza acestei surprize nu e foarte clară, dar pare să se lege de aplecarea largă și tot mai largă spre idei etatiste, comunitare și socialiste în Marea Britanie. E vorba, în primul rînd, de alegătorii tineri, mai precis de studenții din orașele universitare. Acest segment de electorat care stă de regulă acasă sau votează în mică măsură a apărut pe scenă, extrem de activ și motivat. Ideile socialiste și, uneori, aberante ale lui Corbyn au fost primite entuziast de tineri și de o parte a alegătorilor urbani cu profesii de înaltă calificare din serviciile financiare, universități, IT și lumea artelor. Succesul lui Corbyn și al ideilor lui radicale a fost atît de clar în zone urbane ca Londra încît alegerile par să fi scos la iveală o lume nouă, deja compactă și decisă politic, dar complet separată de restul țării. Asta e cu atît mai interesant cu cît în Anglia orașelor mici și în provincie, ideile laburiste nu au sedus sau influențat pe nimeni. Conservatorii au cîștigat alegerile, adică sînt, clar, cel mai mare partid al țării dar au ratat formarea unei majorități.

A fost șocant, dar e de observat că votul conservator a rezistat atît influenței noilor idei de la Londra cît și campaniei proaste dusă de propriul partid. Statistic, Anglia rămne în sînul Marii Britanii, o zonă conservatoare. Sigur, e vorba, demografic, de o populație mai în vîrstă și cu ocupații mai puțin răsunătoare: comercianți, fermieri, tehnicieni. Și această parte a societății e supusă influenței exercitate de mediile de informare și de sistemul de învățămînt, dar nu reacționează la stimuli. Cu excepția unei părți a foștilor muncitori industriali, lumea din afara Londrei și a cîtorva orașe din Nord, votează conservator.

Ce se poate înțelege de aici? Răspunsul standard e ruptura sau divizarea societății. E exact răspunsul dat și în cazul alegerilor din Statele Unite, Franța și la referendumul care s-a soldat cu despărțirea Marii Britanii de UE. E așa? Indiscutabil ceva se întîmplă, dar imaginea unei societăți ruptă în două nu e sigură și nu explică prea mult. În cazul Marii Britanii, de pildă, o parte a alegătorilor au dat această presupunere peste cap, votînd pe dos decît era de așteptat. E cazul Scoției unde alegătorii au lovit, indiferent de vîrstă, și la oraș și la sat, partidul local scoțian, altfel foarte radical și socialist. E probabil prea devreme pentru o concluzie. S-ar putea ca ruptura de care se vorbește atît de insistent să fie o febră trecătoare. Nu e exclus ca la următoaele alegeri tinerii furioși de azi să își reia apatia.

Pe de altă parte, însă, se poate bănui că, pur și simplu, lumea se schimbă. Diferența e importantă. Lumea nu se rupe în triburi ostile ci se schimbă. Iar schimbare înseamnă înlocuire. Nu numai că generațiile noi le înlocuiesc pe cele vechi, așa cum se întîmplă de cînd lumea. Mai mult decît atît, generațiile care vin sînt purtătoare ale unei experiențe istorice radical diferite, au obișnuințe tehnice și economice complet noi și sînt tot mai puțin conectate la realitatea locală. Altfel spus, generațiile care vin dau un model de viață global și foarte puțin național, nu au experiența vreunei traume istorice de tip război sau revoluție, sărăcie sau dictatură, comunică pe sisteme media instantanee și nu mai au referințe clare în istoria sau în economia locală. Lumea care vine nu mai e continuatoarea lumii vechi. Se va spune că asta înseamnă tot ruptură. Numai pînă la un punct. În rest, e vorba de trecerea colectivă în alt model de existență. O trecere mult mai abruptă decît atîtea alte schimbări de epocă în istoria pe care o cunoaștem. În această situație, numărul contează mai puțin. Minoritățile urbane și angajate global sînt numeric inferioare dar au o putere de influență și comunicare formidabilă. Viitorul pare să fie inevitabil al lor. Deși, tot istoria ne spue că nimic nu e garantat și că asemenea mutații presupun șocuri și frămîntări mari.