Traian Ungureanu

Nimic mai greu decît să spui lucrurilor pe nume la marginea unei tragedii, printre urlete de groază, furie și durere. În genere, ce se spune după fiecare din măcelurile organizate și reușite de teroriști musulmani în marile orașe ale Europei e cîntărit cu gîndul la durerea victimelor. Evident, așa ceva e normal. Cu timpul, însă, odată ce atentatele teroriste au încetat să mai fie o excepție și au devenit orori regulate, reacțiile au cristalizat într-un limbaj fix, cu locuri comune și logică proprie. Noua realitate anarhică și violentă a generat o reacție oficială tip. Nimeni nu poate pretinde imaginație în asemenea situații. Însă repetiția mecanică a acelorași expresii, formule și raționamente riscă să treacă în ridicol. În fond, nu e nici logic nici util să repeți la nesfîrșit banalități care se vor remedii anti-teroriste, după fiecare nou atentat terorist care le demonstrează inadecvarea și inutilitatea. Repetiția clișeelor a ajuns o evidență atît de apăsată încît nu e simplu să alcătuiești o listă cadru de formule fixe. Ați auzit-o întocmai și după Paris și după Nisa, Bruxelles, Berlin sau Londra.

Aproape fără excepție, discursurile post-atentat denunță natura „deliberată”, adică premeditată, a atacurilor. Dar crede cineva, oare, că aceste atacuri au fost rodul întîmplării sau al unui accident neprevăzut? Și e de imaginat că un asmenea atac poate avea loc fără o minimă planificare sau fără sprijinul unei rețele cît de cît coerente?

Mai departe vine referința automată la „lașitatea atacatorilor”. Poate că există formule și nuanțe mai sugestive. Referința la lașitate nu e neapărat o reușită. Fără îndoială, autorii atacurilor teroriste pleacă la atac știind sau presupunînd că au șanse mici de supraviețuire. Un laș nu s-ar înscrie într-o acțiune care aduce aproape sigur la moarte. Sigur, curajul, e, în acest caz, foarte aproape de sau totuna cu fanatismul. Însă noțiunile de curaj și lașitate nu spun nimic în situații extreme. Cineva care dă dovadă de curaj ucigînd oameni la întîmplare înainte de a fi ucis nu pune la lucru o virtute. Iar cineva care fuge atunci cînd e atacat de adversari mai puternici nu e neapărat un om lipsit de calități și morală. Pînă la urmă, binele și răul sînt hotărîtoare în asemenea situații. Lașitatea și curajul sînt relative și nu lămuresc nimic.

Politicienii vorbesc, de asemenea, fără excepție, despre „nevinovăția” persoanelor ucise în stradă, în metrou sau oriunde are loc un atac terorist. Evident, nimeni nu socotea victimele vinovate de ceva înainte de atentat și nu le va socoti vinovate de ceva după atentat. A vorbi de oamenii nevinovați uciși de teroriști presupune, oare, că există și un lot de oameni vinovați pe care teroriștii i-ar fi putut ucide în mod justificat?

Cine pleacă de la premiza după care Europa e totuna cu UE nu face o greșeală mare, dar nici nu poate merge mai departe cu această echivalență. În fond, există state și națiuni care nu fac parte din UE, dar sînt cît se poate de europene. Statele din Balcanii de Vest, Norvegia, Elveția, Moldova sînt la fel de europene ca statele membre UE. Mai mult, Marea Britanie a părăsit de curînd UE, dar asta nu înseamnă că a trecut pe alt continent sau în altă cvilizație. Putem spune că UE e actuala formă de organizare puternică, dar perfectibilă a Europei. Ea aduce la un loc 27 de state, adică majoritatea statelor Europei. Ceea ce nu înseamnă că importanța statelor europene din afara UE e scăzută sau trecătoare.

Altă definiție subînțeleasă face din Europa partea dezvoltată a Europei. Practic, Nordul și Vestul. Statele din aceste zone ar fi prin excelență europene pentru că au fructificat, prin dezvoltare, toate atuurile tehnologice și culturale ale Europei. Cumva, Germania, Franța, Suedia sau Olanda sînt ceva mai europene decît restul și, la o adică, pot însemna, singure, Europa, fără ca Europa să piardă mare lucru. Acest tip de definiție nu e nimic altceva decît o simplificare reductivă care preferă tehnologia și standardul material, eliminînd ideea de civilizație. Estul, dar și state din Sud, abia se încadrează sau nu se încadrează de loc în această definiție.

Nici definiția după care Europa e totuna cu marea civilizație creștină nu mai e utilă. Pînă la începutul secolului trecut, această definiție era general acceptată. Valurile revoluționare și culturale anti-religioase au redus, însă, aderența la creștinism. Vestul și Nordul Europei sînt, de facto, arii dominate de valori și idei diferite de creștinism. Numărul practicanților e în continuă scădere și a atins cote decisiv minoritare.

O definiție mai puțin folosită public, dar pusă la treabă în situații concrete importante face din Europa suma națiunilor europene, mai puțin Estul. Ideea unei Europe de două categorii sau cu două viteze ascunde tocmai aceată definiție secretă, în care statele din Est sînt plasate la o distanță clară de statele din Vest și nu participă la decizii majore. Cum ar fi, de pildă, recentele declarații în care dna Merkel vede o Europă care își croiește singură destinul și nu mai are nevoie de aliații americani și britanici. Problema e cu atît mai gravă pentru Est cu cît o eventuală dezlipire de America a Europei pomenită de dna Merkel nu e o idee iubită în Est. Dimpotrivă, dacă în Vest anti-americanismul e chic și chiar doctrinar, în Est, legătura cu America e de la sine înțeleasă și dă singura garanție serioasă în fața presiunilor Rusiei.

Orice a gîndit dna Merkel, declarația care angajază Europa pe un drum diferit de America a fost făcută fără urmă de considerație pentru Europa de Est. În această definiție, Europa citată de dna Merkel e mult redusă și se restrînge la nucleul franco-german, plus alte cîteva state Occidnetale și sudice.

Așadar, definiția Europei e mult mai complicată decît a lăsat să se înțeleagă declarația dnei Merkel. Într-adevăr, prima remarcă după declarațiile cancelarului german trebuie să fie: în numele cui a vorbit, de fapt, dna Merkel? Dacă a făcut-o în numele Germaniei, atunci Cancelarul nu trebuia să folosească ideea de Europa. Măcar în teorie, Europa e ceva diferit de Germania și cu drept la voce distinctă de Germania. Dacă dna Merkel a vorbit, într-adevăr, în numele Europei, atunci ajungem să credem că dna Cancelar nu face diferența între Germania și Europa. Situație în care Europa e parte a Germaniei și nu invers. Poate e mai bine așa, acum, dar e foarte posibil ca în curînd, să fie mai rău.