Traian Ungureanu

Varianta a americană a grotescului e, fără îndoială, cea mai diversă și mai dinamică. Și aici bilanțul e uluitor: Donald Trump a cîștgat venind din afara politicii, după ce și-a învins propriul partid și, apoi, partidul advers. Trump dă varianta răsturnată a Președintelui Franței: tot o diferență de 24 de ani, dar în favoarea soțului. Învinșii la prezidențiale susțin că Rusia a dat peste cap alegerile și că Trump e omul Kremlinului. După mai bine de șase luni, nu există dovezi, dar afirmațiile de acest gen se întețesc. Trump e eroul unei literaturi science fiction care nu ratează nimic. Mai întîi a fost vorba de orgii cu prostituate la un hotel din Rusia. Mai nou, Trump i-ar fi arătat Ministrului rus de Externe Lavrov documente ultrasecrete. În ambele cazuri, aceste povești apar tipărite clar, negru pe alb, în ziare care se consideră serioase. Trump însuși a reușit să îl concedieze pe directorul FBI, ceea ce avea dreptul să facă, dar nu a reușit să explice decent care au fost motivele. Pentru o mai mare vioiciune a vieții, învinșii de la prezidențiale susțin o campanie de nesupunere care face la rîndul ei tot ce poate pentru a slăbi sau ignora legea. Organizații de tot felul nu recunoasc victoria lui Trump. Orașe mari au decis să nu aplice legislația curentă și au anunțat că vor proteja orice străin intrat ilegal în țară, fără să țină seama de prevederile legale.

Mai aproape de noi, de-a lungul și de-a latul UE, continuă un spectacol stupefiant. Liderii europeni vorbesc de migrație așa cum vorbește cineva de starea vremii. Migrația nu mai e o opțiune ci un dat. Liderii Comisiei Europene, Cancelarul Germaniei, Prim Miniștrii și Miniștrii constată și comentează în transstrămutarea a milioane de oameni din Africa și Asia în Europa. În Italia, un primar sătul de discursurile altora despre problemele pe care el trebuie să le rezolve a declarat că migranții sînt, pur și simplu, aduși cu complicitatea organizațiilor care îi preiau din imediata vecinătate a coastei africane. Primarul din Catania a fost declarat nebun. Liderii care aplaudă migrația și au renunțat la ideea minimă de frontieră și limite sociale sînt lăudați în presă. Țările care nu vor să ia migranți sînt călcate în picioare și umilite sub învinuirea de rasism.

În locuri mai puțin înghesuite, cum ar fi Canada, Primul Ministru o ține într-un spectacol de imagine. Ultima reușită e apariția cu șosete Star Wars. Șosetele Primului Ministru au fost un hit instantaneu. Mari grupuri umane și media au căzut într-o admirație vecină cu venerația. Politica pare ușoară. Un joc de aduți care nici măcar nu trebuie să pretindă că nu sînt copii.

Neapărat de menționat sînt și eforturile Președintelui Comisiei Europene, Jean Claude Junker care se dă în stambă cu sîrguință. Întîlnirile la nivel înalt sau evenimentele curente sînt punctate de o pupătură în creștetul capului. Junker pare să își manifeste, astfel, simpatia și chiar respectul față de interlocutor.

De la un cap la altul al lumii, stridența și show-ul au luat locul politicii propriu-zise. Nu e doar vina liderilor politici. Un public educat în cultul imaginii și al aparenței aplaudă și face coadă pe facebook, la cel mai mic semn de anormalitate colorată. Treptat, lumea devine mai veselă. În felul în care veselia cuprinde mințile depășite de stimuli sau plecate pe alte tărîmuri.

O pauză nu strică, mai ales dacă obosește și exasperază mai tare. Modelul acestui soi de relaxare pentru o mai mare aglomerare de stress e, cu fiecare zi, mai accesibil unui public larg. Pe măsură ce se încarcă de îngrijorări politice, omul obișnuit va remarca uimit că politica însăși a preluat sarcina de a-l distra. Dar numai spre a-l îngrozi, o dată mai mult.

Asta înseamnă că politica a devenit propria ei parodie și, încă mai ciudat, a făcut loc grotescului necondiționat. În asemenea ocazii se spune că „lumea a înnebunit” sau „a luat-o razna”. De data asta, nebunia însăși a înnebunit. Linia care separa normalul de aberație s-a subțiat pînă la invizibil. Gesturile, situațiile, replicile și comportamentul liderilor mari nu mai contrastează cu starea de bună cuviință sau cu mintea bine așezată pe scaunul de la cap. Abaterea stridentă a devenit, ea însăși, normă și e noua stare curentă a politicii mari. Peste tot? Nu chiar, dar în suficiente minți și persoane pentru ca lumea să poată afla că s-a despărțit de măsură, rațiune și echilibru.

Primul exemplu e Coreea de Nord și cultul extraterestru care îl înconjoară pe liderul unic, maxim și divin, Kim Jong-un. Veți spune că așa sînt dictatorii de cînd lumea și că nu are rost să îi socotim vreo noutate care schimbă rosturile lumii. Liderul nord-coreean e, însă, mai mult decît un dictator de școală solidă. Din salt în salt, dictatura nord-coreeană a devenit o putere nucleară ridicată pe sclavaj național și decisă să distrugă lumea dacă așa o vrea Marele Lider sau dacă statele din jur plus America nu plătesc un tribut, o taxă de protecție nucleară care va menține regimul. Socoteala e de o simplitate nebunească. Aici e punctul în care aberația nu mai e aberație pentru că a devenit realitate unică. Coreea de Nord știe că nici Coreea de Sud și nici alte state cu interese în zonă nu vor intra într-un război nuclear. De unde rezultă un avantaj, adică un șantaj: nouă nu ne pasă dacă vom fi incinerați într-un război nuclear, pe voi vă interesează, prin urmare trebuie să ne plătiți.

În varianta nord-coreeană grotescul are o direcție apocaliptică. Însă veacul în care trăim e plin de grotesc de fiecare zi. Lideri și mișcări politice răspîndiți de la un cap la altul al lumii fac sau spun lucruri care nu duc spre sfîrșitul lumii dar construiesc un mare ospiciu pentru toată lumea.

În cazul regimului Maduro, Venezuela e datoare să suporte socialismul pînă la capăt. Foametea și violența controlează străzile, dar Maduro a decis, demult, că socialismul e singurul regim posibil în lume sau, măcar, în Venezuela. Și asta s-a mai auzit. Dar Maduro are o notă stridentă pînă și față de rețeta comunistă est-europeană. Maduro a acceptat alegeri și s-a trezit cu un Parlament dominat de opoziție. Însă același Maduro a hotărît că Parlamentul e ilegal și a format altul. Al lui. Dacă pînă acum, dictaturile comuniste treceau neîntîrziat la distrugerea Parlamentului, Maduro a inventat o schizofrenie politică totală: o realitate paralelă creată la ordin și separată de realitatea în care trăiește restul lumii. Nu e limpede ce se va întîmpla mai departe, dar Maduro a creeat o situație care spune că s-ar putea ca, la sfîrșit, același Maduro să decidă că Venezuela nu există și să se retragă în lumea creată de el.

Dar grotescul nu e un sport exotic. Cine a urmărit ultimele luni de politică din Franța poate face un bilanț bizar. Aproape jumătate din francezi au votat partide radicale sau extremiste: comuniști, troțkisti, naționaliști de dreapta. Partidele clasice sînt la pămînt. Dreapta a pierdut partida după ce a livrat un candidat care și-a plătit familia cu salarii de asistenți parlamentari. Cîștigătorul, adică noul Președinte, susține că nu e nici de dreapta nici de stînga. Omul e un milionar produs de circuitul bancar, dar a fost ales într-o țară care detestă bancherii și bogăția altora. În plus, Președintele are o soție cu 24 de ani mai în vîrstă, ceea ce nu e interzis, dar cuprinde o poveste dubioasă. Legătura a început pe cînd actualul Președinte avea 15 ani. Alte detalii aberante vin de la Marine Le Pen, învinsa din finala prezidențială. Doamna Le Pen a fost afurisită și declarată nedemnă de președinție de chiar tatăl ei bun.