Traian Ungureanu

Așadar, Laburiști au obținut ceva mai mult de 266 de mandate în Parlamentul britanic. O victorie, nu? Nu. Laburiștii au pierdut alegerile. Conservatorii au cîștigat 318 mandate. Însă Partidul Laburist a crescut în momentul în care totul spunea că se va prăbuși.

Cauza acestei surprize nu e foarte clară, dar pare să se lege de aplecarea largă și tot mai largă spre idei etatiste, comunitare și socialiste în Marea Britanie. E vorba, în primul rînd, de alegătorii tineri, mai precis de studenții din orașele universitare. Acest segment de electorat care stă de regulă acasă sau votează în mică măsură a apărut pe scenă, extrem de activ și motivat. Ideile socialiste și, uneori, aberante ale lui Corbyn au fost primite entuziast de tineri și de o parte a alegătorilor urbani cu profesii de înaltă calificare din serviciile financiare, universități, IT și lumea artelor. Succesul lui Corbyn și al ideilor lui radicale a fost atît de clar în zone urbane ca Londra încît alegerile par să fi scos la iveală o lume nouă, deja compactă și decisă politic, dar complet separată de restul țării. Asta e cu atît mai interesant cu cît în Anglia orașelor mici și în provincie, ideile laburiste nu au sedus sau influențat pe nimeni. Conservatorii au cîștigat alegerile, adică sînt, clar, cel mai mare partid al țării dar au ratat formarea unei majorități.

A fost șocant, dar e de observat că votul conservator a rezistat atît influenței noilor idei de la Londra cît și campaniei proaste dusă de propriul partid. Statistic, Anglia rămne în sînul Marii Britanii, o zonă conservatoare. Sigur, e vorba, demografic, de o populație mai în vîrstă și cu ocupații mai puțin răsunătoare: comercianți, fermieri, tehnicieni. Și această parte a societății e supusă influenței exercitate de mediile de informare și de sistemul de învățămînt, dar nu reacționează la stimuli. Cu excepția unei părți a foștilor muncitori industriali, lumea din afara Londrei și a cîtorva orașe din Nord, votează conservator.

Ce se poate înțelege de aici? Răspunsul standard e ruptura sau divizarea societății. E exact răspunsul dat și în cazul alegerilor din Statele Unite, Franța și la referendumul care s-a soldat cu despărțirea Marii Britanii de UE. E așa? Indiscutabil ceva se întîmplă, dar imaginea unei societăți ruptă în două nu e sigură și nu explică prea mult. În cazul Marii Britanii, de pildă, o parte a alegătorilor au dat această presupunere peste cap, votînd pe dos decît era de așteptat. E cazul Scoției unde alegătorii au lovit, indiferent de vîrstă, și la oraș și la sat, partidul local scoțian, altfel foarte radical și socialist. E probabil prea devreme pentru o concluzie. S-ar putea ca ruptura de care se vorbește atît de insistent să fie o febră trecătoare. Nu e exclus ca la următoaele alegeri tinerii furioși de azi să își reia apatia.

Pe de altă parte, însă, se poate bănui că, pur și simplu, lumea se schimbă. Diferența e importantă. Lumea nu se rupe în triburi ostile ci se schimbă. Iar schimbare înseamnă înlocuire. Nu numai că generațiile noi le înlocuiesc pe cele vechi, așa cum se întîmplă de cînd lumea. Mai mult decît atît, generațiile care vin sînt purtătoare ale unei experiențe istorice radical diferite, au obișnuințe tehnice și economice complet noi și sînt tot mai puțin conectate la realitatea locală. Altfel spus, generațiile care vin dau un model de viață global și foarte puțin național, nu au experiența vreunei traume istorice de tip război sau revoluție, sărăcie sau dictatură, comunică pe sisteme media instantanee și nu mai au referințe clare în istoria sau în economia locală. Lumea care vine nu mai e continuatoarea lumii vechi. Se va spune că asta înseamnă tot ruptură. Numai pînă la un punct. În rest, e vorba de trecerea colectivă în alt model de existență. O trecere mult mai abruptă decît atîtea alte schimbări de epocă în istoria pe care o cunoaștem. În această situație, numărul contează mai puțin. Minoritățile urbane și angajate global sînt numeric inferioare dar au o putere de influență și comunicare formidabilă. Viitorul pare să fie inevitabil al lor. Deși, tot istoria ne spue că nimic nu e garantat și că asemenea mutații presupun șocuri și frămîntări mari.

Oricît de străină sau îndepărtată ar părea tema, e greu să nu scrii despre alegerile încheiate săptămîna trecută în Marea Britanie. Alegeri de tot felul au loc în toată Europa și, cu toate, astea, ce s-a întîmplat în Marea Britanie e aparte și important. Nu e vorba de cine a cîștigat sau a pierdut alegerile. E vorba de o lume întreagă (politicieni, ziariști, experți) care s-a trezit, după vot, în fața unei realități pe care nimeni nu o bănuia înainte de alegeri.

Pe scurt, înainte de alegeri, toată lumea era convinsă că politica și societatea vor face exact ce au mai făcut: vor da, la alegeri, un rezultat clar și logic. După alegeri, aceeași lume a aflat că nimic din ce bănuia sau știa nu s-a confirmat și, poate, nici nu mai există. Totul a început ca o poveste simplă. Chiar prea simplă. Conservatorii, partidul de guvernare al Primului Ministru Theresa May, aveau un avantaj uriaș în sondaje. Între 20 și 25%. Conservatorii aveau de partea lor o experiență politică vastă și degajau imaginea unui partid sobru și eficient. În plus, Primul Ministru May făcea figură de lider matur, tocmai potrivit pentru negocierile pe tema retragerii Marii Britanii din UE care vor începe curînd, probabil pe 19 iunie. Conservatorii avea numai atuuri. Față de cine? Față de opoziția de stînga, socialistă a Partidului Laburist.

Aceleași sondaje spuneau că laburiștii sînt la pămînt din motive cît se poate de credibile. Liderul partidului, Jeremy Corbyn e un politican de linia a doua, cunoscut, criticat și ridiculizat, de mai bine de 30 de ani, pentru poziții radicale și, uneori, bizare. Corbyn e un marxist convins, partizan al impozitelor mari pe veniturile mari, dornic să naționalizeze serviciile publice și mereu prea aproape de mișcări teroriste ca IRA și Hamas. Echipa din jurul lui Corbyn e o problemă și mai mare. Majoritatea colegilor din imediata vecinătate a lui Corbyn sînt politicieni cu o educație sumară, radicali, predispuși la gafe în dezbaterile publice și, mai ales, lipsiți de experiență politică minimă. Firește, toate aceste lucruri sugerau că sondajele au dreptate și că Partidul Conservator va cîștiga clar iar Primul Ministru May își va întări masiv poziția. În fond, aproape tot ce se știa despre laburiști demonstra că partidul e foarte ne-englezesc prin stridență și amatorism.

Campania electorală a creeat, însă, o problemă. Primul Ministru May s-a arătat un lider și un politician incapabil să inspire și a degajat o imagine robotică. În plus, Theresa May a făcut cîteva „răsuciri-răzgîndiri” grave, pe teme de asistență socială și impozite. La fel de negativă, decizia Primului Ministru de a nu participa la dezbateri televizate nu avea cum să îi aducă popularitate. Dar chiar și așa, motivele care au determinat-o pe Theresa May să convoace alegerile păreau destul de întemeiate pentru a garanta victoria Conservatorilor, cu o majoritare lejeră. Rezultatele au fost complet neașteptate și rămîn în continuare greu de interpretat. Ele acceptă, la fel de bine, interpretări care se bat cap în cap. De altfel, discuțiile continuă fără o concluzie clară. Elementul cel mai spectaculos e, evident, rezultatul bun de Laburiști. Deși nici aici nu e clar ce trebuie înțeles.