Traian Ungureanu

Oricît de străină sau îndepărtată ar părea tema, e greu să nu scrii despre alegerile încheiate săptămîna trecută în Marea Britanie. Alegeri de tot felul au loc în toată Europa și, cu toate, astea, ce s-a întîmplat în Marea Britanie e aparte și important. Nu e vorba de cine a cîștigat sau a pierdut alegerile. E vorba de o lume întreagă (politicieni, ziariști, experți) care s-a trezit, după vot, în fața unei realități pe care nimeni nu o bănuia înainte de alegeri.

Pe scurt, înainte de alegeri, toată lumea era convinsă că politica și societatea vor face exact ce au mai făcut: vor da, la alegeri, un rezultat clar și logic. După alegeri, aceeași lume a aflat că nimic din ce bănuia sau știa nu s-a confirmat și, poate, nici nu mai există. Totul a început ca o poveste simplă. Chiar prea simplă. Conservatorii, partidul de guvernare al Primului Ministru Theresa May, aveau un avantaj uriaș în sondaje. Între 20 și 25%. Conservatorii aveau de partea lor o experiență politică vastă și degajau imaginea unui partid sobru și eficient. În plus, Primul Ministru May făcea figură de lider matur, tocmai potrivit pentru negocierile pe tema retragerii Marii Britanii din UE care vor începe curînd, probabil pe 19 iunie. Conservatorii avea numai atuuri. Față de cine? Față de opoziția de stînga, socialistă a Partidului Laburist.

Aceleași sondaje spuneau că laburiștii sînt la pămînt din motive cît se poate de credibile. Liderul partidului, Jeremy Corbyn e un politican de linia a doua, cunoscut, criticat și ridiculizat, de mai bine de 30 de ani, pentru poziții radicale și, uneori, bizare. Corbyn e un marxist convins, partizan al impozitelor mari pe veniturile mari, dornic să naționalizeze serviciile publice și mereu prea aproape de mișcări teroriste ca IRA și Hamas. Echipa din jurul lui Corbyn e o problemă și mai mare. Majoritatea colegilor din imediata vecinătate a lui Corbyn sînt politicieni cu o educație sumară, radicali, predispuși la gafe în dezbaterile publice și, mai ales, lipsiți de experiență politică minimă. Firește, toate aceste lucruri sugerau că sondajele au dreptate și că Partidul Conservator va cîștiga clar iar Primul Ministru May își va întări masiv poziția. În fond, aproape tot ce se știa despre laburiști demonstra că partidul e foarte ne-englezesc prin stridență și amatorism.

Campania electorală a creeat, însă, o problemă. Primul Ministru May s-a arătat un lider și un politician incapabil să inspire și a degajat o imagine robotică. În plus, Theresa May a făcut cîteva „răsuciri-răzgîndiri” grave, pe teme de asistență socială și impozite. La fel de negativă, decizia Primului Ministru de a nu participa la dezbateri televizate nu avea cum să îi aducă popularitate. Dar chiar și așa, motivele care au determinat-o pe Theresa May să convoace alegerile păreau destul de întemeiate pentru a garanta victoria Conservatorilor, cu o majoritare lejeră. Rezultatele au fost complet neașteptate și rămîn în continuare greu de interpretat. Ele acceptă, la fel de bine, interpretări care se bat cap în cap. De altfel, discuțiile continuă fără o concluzie clară. Elementul cel mai spectaculos e, evident, rezultatul bun de Laburiști. Deși nici aici nu e clar ce trebuie înțeles.

După fiecare atac atroce, vocile publice țin să decidă fără întîrziere că teroriștii nu vor reuși. Că „nu vor învinge”. Că nu vor reuși să schimbe viața și valorile marilor orașe europene. A doua zi după atentat, presa și figurile publice anunță triumfal că londonezii sau parizienii „au sfidat” actul terorist și, iată!, au luat, iar, metroul, s-au dus la locul de muncă sau au continuat să bea cafea, fără să se teamă de un atac. Și ce era de presupus? Putea cineva bănui că, de a doua zi, londonezii și parizienii își vor abandona locul de muncă? Că vor renunța la cumpărături și vor trăi, cît de mult s-o putea, din provizii? Și în ce fel sfidează cineva care își duce copilul la școală? Autorii de clișee oficiale merg mai departe și anunță invariabil, că, da!, acum se vede cu ochiul liber, că londonezii sau parizienii fac „front comun” și „resping” terorismul. Asta deși n-a existat cel mai mic indiciu care să sugereze că londonezii sau parizienii ar fi fost dezbinați sau că ar fi acceptat terorismul, înainte de atentat. Dar tema se dezvoltă: cutare cîntăreț sau actor participă la un concert în memoria victimelor și, a doua zi, toate titlurile anunță că avem în față un „artist de fier” care „a înfruntat” prin cîntec violența teroristă. Serios? Care e deosebirea între concertul aceluiași artist înainte și după un act terorist? Probabil singura deosebire e că, în cazul concertului de după atentat, poliția și forțele de securitate organizează un sistem de siguranță impenetrabil la fața locului.

Dar partea cea mai discutabilă a discursurilor oficiale tip apare la 2-3 zile după tragedie. Mai întîi firav, apoi într-un cor aproape integral, presa și politicienii (deobicei din opoziție) găsesc ceva în neregulă în acțiunile poliției și ale serviciilor secrete. Aproape întotdeauna apar informații după care măcar unul din teroriști figura, undeva, în evidența poliției. În doar cîteva ore de declarații și expertiză tv, apare ideea după care poliția sau serviciile secrete au greșit grav și nu au luat măsurile care ar fi împiedicat atentatul. Concluzia e că atentatul putea fi prevenit dar forțele de securitate au făcut erori inadmisibile și poartă o vină uriașă. Aici sîntem, de pildă, în cazul atentatului de la London Bridge. După mai puțin de trei zile, s-a format un consens de presă și politic asupra incompetenței și slăbiciunilor forțelor de securitate. E clar că așa ceva nu e exclus niciodată. ridicol. Ce aflăm, de fapt, din această insistență robotică se leagă mai puțin de performanța reală a serviciilor de securitate și mai mult de psihologia generală a societăților occidentale la întîlnirea cu violența și moartea. S-a spus că trăim într-o cultură a vinovăției. Nu mai putem trece prin accidente, crime, pierderi sau necazuri mari și mici fără a da vina pe cineva. Fără a găsi, automat, un vinovat și o vinovăție care explică tot. E un fel de a refuza realitatea și caracterul ei adesea neamical. Așa cum spune o zicală prea puțin citată și prea mult uitată: forțele de securitate trebuie să reușească tot timpul, teroriștii trebuie să reușească o singură dată. Problema nu e să considerăm reflex că serviciile de securitate nu pot greși. Problema e să înțelegem cum arată realitatea în care trăim și, mai departe, prețul pe care îl presupune un anumit tip de viață. Societățile deschise sînt, prin definiție, vulnerabile. Societățile tolerante nu atrag numai valori și oameni de treabă ci și idei și oameni ostili. Un cetățean britanic sau francez nu e un aliat doar pentru că deține un pașaport britanic sau francez. Iar pericolul care trăiește și lovește dinăuntru e adesea detectabil și, uneori, nedetectabil. Nimeni nu cere oamenilor care iau metroul sau merg la restaurant să se resemneze cu gîndul că pot fi uciși. În schimb, nimic nu îi obligă pe cei care se oferă să analizeze situația să ajungă mereu la concluzia că autoritățile sînt de vină.