După fiecare atac atroce, vocile publice țin să decidă fără întîrziere că teroriștii nu vor reuși. Că „nu vor învinge”. Că nu vor reuși să schimbe viața și valorile marilor orașe europene. A doua zi după atentat, presa și figurile publice anunță triumfal că londonezii sau parizienii „au sfidat” actul terorist și, iată!, au luat, iar, metroul, s-au dus la locul de muncă sau au continuat să bea cafea, fără să se teamă de un atac. Și ce era de presupus? Putea cineva bănui că, de a doua zi, londonezii și parizienii își vor abandona locul de muncă? Că vor renunța la cumpărături și vor trăi, cît de mult s-o putea, din provizii? Și în ce fel sfidează cineva care își duce copilul la școală? Autorii de clișee oficiale merg mai departe și anunță invariabil, că, da!, acum se vede cu ochiul liber, că londonezii sau parizienii fac „front comun” și „resping” terorismul. Asta deși n-a existat cel mai mic indiciu care să sugereze că londonezii sau parizienii ar fi fost dezbinați sau că ar fi acceptat terorismul, înainte de atentat. Dar tema se dezvoltă: cutare cîntăreț sau actor participă la un concert în memoria victimelor și, a doua zi, toate titlurile anunță că avem în față un „artist de fier” care „a înfruntat” prin cîntec violența teroristă. Serios? Care e deosebirea între concertul aceluiași artist înainte și după un act terorist? Probabil singura deosebire e că, în cazul concertului de după atentat, poliția și forțele de securitate organizează un sistem de siguranță impenetrabil la fața locului.
Dar partea cea mai discutabilă a discursurilor oficiale tip apare la 2-3 zile după tragedie. Mai întîi firav, apoi într-un cor aproape integral, presa și politicienii (deobicei din opoziție) găsesc ceva în neregulă în acțiunile poliției și ale serviciilor secrete. Aproape întotdeauna apar informații după care măcar unul din teroriști figura, undeva, în evidența poliției. În doar cîteva ore de declarații și expertiză tv, apare ideea după care poliția sau serviciile secrete au greșit grav și nu au luat măsurile care ar fi împiedicat atentatul. Concluzia e că atentatul putea fi prevenit dar forțele de securitate au făcut erori inadmisibile și poartă o vină uriașă. Aici sîntem, de pildă, în cazul atentatului de la London Bridge. După mai puțin de trei zile, s-a format un consens de presă și politic asupra incompetenței și slăbiciunilor forțelor de securitate. E clar că așa ceva nu e exclus niciodată. ridicol. Ce aflăm, de fapt, din această insistență robotică se leagă mai puțin de performanța reală a serviciilor de securitate și mai mult de psihologia generală a societăților occidentale la întîlnirea cu violența și moartea. S-a spus că trăim într-o cultură a vinovăției. Nu mai putem trece prin accidente, crime, pierderi sau necazuri mari și mici fără a da vina pe cineva. Fără a găsi, automat, un vinovat și o vinovăție care explică tot. E un fel de a refuza realitatea și caracterul ei adesea neamical. Așa cum spune o zicală prea puțin citată și prea mult uitată: forțele de securitate trebuie să reușească tot timpul, teroriștii trebuie să reușească o singură dată. Problema nu e să considerăm reflex că serviciile de securitate nu pot greși. Problema e să înțelegem cum arată realitatea în care trăim și, mai departe, prețul pe care îl presupune un anumit tip de viață. Societățile deschise sînt, prin definiție, vulnerabile. Societățile tolerante nu atrag numai valori și oameni de treabă ci și idei și oameni ostili. Un cetățean britanic sau francez nu e un aliat doar pentru că deține un pașaport britanic sau francez. Iar pericolul care trăiește și lovește dinăuntru e adesea detectabil și, uneori, nedetectabil. Nimeni nu cere oamenilor care iau metroul sau merg la restaurant să se resemneze cu gîndul că pot fi uciși. În schimb, nimic nu îi obligă pe cei care se oferă să analizeze situația să ajungă mereu la concluzia că autoritățile sînt de vină.