Traian Ungureanu

Trăim însoțiți și contrariați de o densitate neobișnuită a evenimentelor grave, tragice și majore care întrece pînă și așteptările fixate în urmă cu doar cîțiva ani. Așa de pildă, în mai puțin de o lună: China a lansat un plan faraonic de conectare infrastructurală a Asiei la Europa, președintele american Trump a semnat contracte militare de 350 miliarde dolari cu Arabia Saudită, un terorist sinucigaș a omorît 22 de oameni, în cea mai mare parte copii și adolescenți, la Manchester, Coreea de Nord s-a pus pe lansat rachete cu rază din ce în ce mai lungă, noul președinte francez Macron l-a primit pe Vladimir Putin și a făcut o demonstrație de gesturi publicitare, Filipine e în pragul războiului civil cu musulmani fideli ISIS, Muntenegru e membru NATO.

Tot acest șir (incomplet) de evenimente foarte importante nu e însă nimic pe lîngă declarațiile cancelarului Merkel, după întîlnirea cu președintele Trump. Angela Merkel a rostit, pur și simplu, cuvintele pe care nimeni n-a visat să le gîndească în ultimii 70 de ani: Europa trebuie să își croiască singură destinul, fără sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii. Declarația a fost lansată înaintea alegerilor generale din toamnă, în care dna Merkel va lupta pentru un al patrulea mandat consecutiv de Cancelar. Campaniile electorale sînt pline de declarații radicale dar, în cazul de față, e greu de crezut că presiunea politică a impus o poziție de asemenea gravitate.

De acum faimoasa declarație a dnei Merkel a declanșat, firește, o vastă literatură analitică și speculativă pe tema fracturii în relația Europa-America sau Europa-Nato sau Europa-Atlantic. Dezbaterea e dominată de problema relațiilor militare în impas și a legăturilor politice divergente în alianța care s-a cimentat la sfîrșitul războiului și a dat cursul istoric al Europei în ultimii 70 de ani. E limpede că lucrurile s-au schimbat. Ceva, și anume ceva important, nu e în regulă. Însă, pînă la evaluarea exactă a daunelor va mai trece timp, vor interveni noi declarații, contra-declarații și reveniri. Tema e prea mare și nu poate fi tranșată în doar cîteva săptămîni. Ea va acoperi, cu siguranță, orizontul de calcul și proiect politic al următorilor ani.

Ceea ce nu înseamnă că declarațiile dnei Merkel conțin o singură problemă. Poate nebăgată în seamă, cealaltă mare chestiune ridicată de aceste declarații e Europa. Mai precis, ce anume e Europa pomenită de dna Merkel? Pare simplu. În genere, vorbim de Europa cu un reflex ușor neglijent și uităm că Europa nu e o țară, un stat sau o organizație. Ce anume a înțeles dna Merkel prin Europa și ce anume înțeleg europenii cînd vorbesc de Europa? Același lucru?

Chestiunea Europei nu e o noutate și dificultățile de definire pe care le întîmpinăm azi sugerează că această noțiune a fost, mai mereu, tratată superficial sau plasată în categorii prea largi. Nu avem practic un răspuns, dar multe observații interesante sînt la îndemîna oricui. Cu alte cuvinte, nu e prea greu să ajungem la concluzia că știm ce e Europa, fără să o putem spune precis. Dar, mai întîi, să trecem la întrebările simple. Întrebările care dau la o parte clișeele. Prima din ele pleacă de la obișnuința noastră din ultimii 20-30 de ani: prin Europa, înțelegem Uniunea Europeană. E, oare, așa?

Varianta a americană a grotescului e, fără îndoială, cea mai diversă și mai dinamică. Și aici bilanțul e uluitor: Donald Trump a cîștgat venind din afara politicii, după ce și-a învins propriul partid și, apoi, partidul advers. Trump dă varianta răsturnată a Președintelui Franței: tot o diferență de 24 de ani, dar în favoarea soțului. Învinșii la prezidențiale susțin că Rusia a dat peste cap alegerile și că Trump e omul Kremlinului. După mai bine de șase luni, nu există dovezi, dar afirmațiile de acest gen se întețesc. Trump e eroul unei literaturi science fiction care nu ratează nimic. Mai întîi a fost vorba de orgii cu prostituate la un hotel din Rusia. Mai nou, Trump i-ar fi arătat Ministrului rus de Externe Lavrov documente ultrasecrete. În ambele cazuri, aceste povești apar tipărite clar, negru pe alb, în ziare care se consideră serioase. Trump însuși a reușit să îl concedieze pe directorul FBI, ceea ce avea dreptul să facă, dar nu a reușit să explice decent care au fost motivele. Pentru o mai mare vioiciune a vieții, învinșii de la prezidențiale susțin o campanie de nesupunere care face la rîndul ei tot ce poate pentru a slăbi sau ignora legea. Organizații de tot felul nu recunoasc victoria lui Trump. Orașe mari au decis să nu aplice legislația curentă și au anunțat că vor proteja orice străin intrat ilegal în țară, fără să țină seama de prevederile legale.

Mai aproape de noi, de-a lungul și de-a latul UE, continuă un spectacol stupefiant. Liderii europeni vorbesc de migrație așa cum vorbește cineva de starea vremii. Migrația nu mai e o opțiune ci un dat. Liderii Comisiei Europene, Cancelarul Germaniei, Prim Miniștrii și Miniștrii constată și comentează în transstrămutarea a milioane de oameni din Africa și Asia în Europa. În Italia, un primar sătul de discursurile altora despre problemele pe care el trebuie să le rezolve a declarat că migranții sînt, pur și simplu, aduși cu complicitatea organizațiilor care îi preiau din imediata vecinătate a coastei africane. Primarul din Catania a fost declarat nebun. Liderii care aplaudă migrația și au renunțat la ideea minimă de frontieră și limite sociale sînt lăudați în presă. Țările care nu vor să ia migranți sînt călcate în picioare și umilite sub învinuirea de rasism.

În locuri mai puțin înghesuite, cum ar fi Canada, Primul Ministru o ține într-un spectacol de imagine. Ultima reușită e apariția cu șosete Star Wars. Șosetele Primului Ministru au fost un hit instantaneu. Mari grupuri umane și media au căzut într-o admirație vecină cu venerația. Politica pare ușoară. Un joc de aduți care nici măcar nu trebuie să pretindă că nu sînt copii.

Neapărat de menționat sînt și eforturile Președintelui Comisiei Europene, Jean Claude Junker care se dă în stambă cu sîrguință. Întîlnirile la nivel înalt sau evenimentele curente sînt punctate de o pupătură în creștetul capului. Junker pare să își manifeste, astfel, simpatia și chiar respectul față de interlocutor.

De la un cap la altul al lumii, stridența și show-ul au luat locul politicii propriu-zise. Nu e doar vina liderilor politici. Un public educat în cultul imaginii și al aparenței aplaudă și face coadă pe facebook, la cel mai mic semn de anormalitate colorată. Treptat, lumea devine mai veselă. În felul în care veselia cuprinde mințile depășite de stimuli sau plecate pe alte tărîmuri.