De regulă, lucrurile urîte sînt doar urîte. Adică aruncă spre noi ceva deformat sau greșit și atît. Urîtul e urît prin el însuși, fără nimic în plus sau în minus. E, întrucîtva, comfortabil. Ce e urît trece și lasă în urmă aceeași lume. Dar asta numai în afara istoriei. Cînd apare în istorie, urîtul, sau răul cum i se spune cu un termen mult mai profund, e o combinație uluitoare și înfricoșătoare în care se adună trăsături de caracter otrăvit și înflorituri ale bestialității, totul învelit într-un strat ajutător de prostie și iluzie la marginea nebuniei. Cine vrea să înțeleagă diferența n-are neapărat nevoie de exemple mari, cu popoare rătăcite și războaie cumplite. E suficient un exemplu mic. Adică un destin și un regim.
E vorba de Otto Warmbier, un student de 22 de ani din Statele Unite și de regimul comunist din Coreea de Nord, o sălbăticie organizată care va împlini curînd 70 de ani. Studentul american a plecat în Coreea de Nord. Adică a devenit unul din clienții naivi pînă la nechibzuință ai agențiilor de turism care văd și vînd exotism acolo unde e iadul. Warmbier a intrat oficial în Coreea de Nord și a fost arestat acum aproape doi ani. Acuzația: comportament ostil și sabotaj. Se pare că tot ce a făcut acuzatul e că a dezlipit un afiș de propagandă comunistă de pe perete. Poate pentru că nu voia propagandă în camera de hotel, poate pentru că și-a dorit un suvenir. A urmat procedura comunistă clasică. Un proces grotesc, înfierarea acuzatului și, la sfîrșitul mascaradei, o sentință de 15 ani într-un lagăr de muncă forțată. Ce s-a întîmplat mai departe nu se știe și nu se va ști, poate, niciodată. Acum cîteva zile, după 17 luni de detenție, Warmbier a fost livrat autorităților americane în comă. Fără explicații. Warmbier a fost adus acasă și a murit după cîteva zile. Leziunile pe creier erau mult prea grave și medicii nu au mai putut face nimic. Regimul comunist nord-coreean a dat afară cadavrul în devenire și apoi a închis ușa.
Cazul lui Warmbier e o tragedie plesnind de răutate vicioasă. Un om a fost înghițit de regimul comunist așa cum e înghițit un pește de o balenă și apoi a fost scuipat afară, numai schelet. Nimeni nu mai poate face nimic. Nu există recurs, informații și răspundere. Există doar un rău inflexibil și pustiitor, într-o parte a lumii care a fost complet preluată de fanatism. Comportamentul comuniștilor nord-coreeni nu e doar dogmatic. E anti-uman. La ambele capete. O dată la capătul dinspre victimă, un tînăr ales la întîmplare din masa de naivi care cred că vizitează un tărîm încă omenesc. Și la capătul dinspre regimul comunist, el însuși degradat și bestial pînă la ieșirea completă din datele minime ale umanității. Singura moștenirea a acestei tragedii abjecte și absurde poate fi prinsă în cîteva cuvinte: da, răul există, iar răul absolut e viu.