1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Centrul Boțești (și subcentrele Porcișeni și Gugești)

Primele informații numerice disponibile despre centrul de la Boțești le avem din 10 martie 1917, când erau acolo 348 de internați, dintre care 296 în centru, iar 32 de meseriași și 20 de muncitori erau la lucru. Se întrețineau singuri 132 de oameni, iar statul întreținea 62 (nouă din clasa I și 63 din clasa a II-a).

Centrele de la Boțești, Gugești și Porcișeni au fost vizitate de medicul L. Bacilieri la 5 mai 1917. Internații erau în număr de 745, în majoritate austro-ungari și germani, dar și câțiva turci. Locuințele în care stăteau aceștia erau „relativ bune și curate”; cu toții dormeau pe scânduri, fără saltele. Condițiile pentru cei din clasa I puteau fi comparate cu cele ale internaților din clasa a III-a, de la Răducăneni.

Mulți internați, mai ales la Porcișeni, suferiseră din cauza hranei, dovadă fiind faptul că erau palizi și slăbiți. De altfel, internații se plângeau de insuficiența și monotonia mâncării. Carne nu mai fusese de la Paști. Mazărea era viermănoasă, dezgustătoare, iar internații nu o mâncau; situația era valabilă în toate centrele vizitate de elvețieni. Hrănirea necorespunzătoare și munca intensă aveau drept rezultat o stare permanentă de oboseală în rândul internaților care lucrau la pădure. Deseori aceștia trebuiau să rămână în centru, întrucât erau epuizați. Meniul internaților la 3 mai 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 250 de grame de mazăre, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, cinci grame de zahăr, un gram de ceai. Cele 250 de grame de mazăre necomestibilă au fost înlocuite cu 200 de grame de fasole.

Infirmeria se afla în clădirea școlii și era destul de bine întreținută. Cei 12 internați și cei 11 soldați români aflați în infirmerie primeau lapte, ouă și ceai îndulcit la discreție. Se făcuse deparazitarea generală, atât a internaților, cât și a populației civile din satele unde se aflau centrele. Măsura a stârnit opoziția populației civile locale, îndeosebi a femeilor. De aceea, autoritățile au recurs la deparazitarea cu forța a femeilor recalcitrante, în prealabil tăindu-li-se părul. Măsura a dat rezultate, celelalte sătence conformându-se dispozițiilor. Nu existase însă var pentru văruirea caselor, ceea ce făcea operațiunea de dezinfectare incompletă.

Nu lipseau cazurile care arătau lipsă de responsabilitate și de empatie din partea medicului din centrul de internare Boțești și din subcentrele subordonate. Un tânăr internat la Gugești avea picioarele degerate de luni de zile, iar din cauza lipsei de îngrijire membrele inferioare se cangrenaseră până la jumătate. Starea generală a tânărului era foarte rea. Îmbrăcămintea lui consta într-o jachetă și o cămașă, iar gambele scheletice erau acoperite cu un sac. Avea drept pat doar niște scânduri, care îi provocaseră escare pe partea pe care stătea culcat. Pansamentul era primitiv, iar rana mirosea urât, ca și omul în ansamblu. Medicul centrului a invocat diferite scuze: că ar fi făcut cerere la spitalul din Huși pentru evacuarea bolnavului, dar acesta nu fusese primit inițial din lipsă de locuri, apoi pentru că exista temerea că avea să fie infectat cu tifosul exantematic din stabiliment. Era de fapt vorba de o situație de abandon, de care era responsabil chiar medicul centrului, de altfel unul cunoscut, care în viața civilă avea o clinică și o „clientelă bună”. În cele din urmă, ca urmare a intervențiilor făcute de doctorul Bacilieri, bolnavul a fost acceptat la spitalul din Huși.

Nici alte lucruri nu mergeau bine la Boțești. Spre exemplu, se constataseră nereguli în privința plății zilelor de muncă pentru internați, iar banii care le erau trimiși acestora prin mandat poștal ajungeau la ei cu întârziere de câteva săptămâni.

Proprietarul Alexandru Negruzzi înființase în Boțești o fabrică de teracotă, la 1883, unde lucrau 20 de oameni. Din cauza drumurilor rele, care reprezentau o piedică în calea transportării produselor, întreprinderea a fost închisă în 1889. Poate pornind de la această tradiție manufacturieră, în centrul de internare Boțești a fost înființată o fabrică de olărie, în primăvara anului 1917. Unul dintre oficialii militari români, generalul Scarlat Panaitescu, șeful Fortificațiilor Armatelor de pe frontul românesc, care a ajuns acolo la 29 mai 1917, avea să noteze în jurnalul său că fusese surprins de „regimul la care ei [cei aflați acolo] sunt supuși, regim care a făcut din acest centru de internați un adevărat cuib de propagandă contra intereselor armatei și țărei și de spionaj. O gospodărie înțeleaptă ar fi știut să întrebuințeze priceperea și puterea de muncă a acestor oameni spre folosul țărei”. Nu știm ce fapte îl determinaseră pe general să facă afirmații atât de tranșante cu privire la internații civili de la Boțești.

Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea în centru 662 de internați, dintre care 249 își asigurau singuri hrana, 18 erau din clasa I, 163 din clasa a II-a, 232 din clasa a II-a. Criteriul cetățeniei arăta că erau 437 de austro-ungari, 126 de germani, 84 de bulgari și 15 turci.

Mâncarea era suficientă cantitativ, în schimba calitatea avea de suferit. Bunăoară, pâinea fusese fabricată deseori cu făină de proastă calitate. Meniul la 24 octombrie 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 400 de grame de varză, 50 de grame de ceapă, 30 de grame de roșii, 10 grame de ulei, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, patru grame de oțet, un gram de ceai, o jumătate de ardei iute. Celor cinci bolnavi aflați la infirmerie li s-au dat alimente mai consistente, incluzând carne (două kilograme pentru toți), cartofi (două kilograme) și lapte (doi litri). Internații din clasa a II-a au primit următoarele cantități pentru luna octombrie 1917 (per persoană): opt kilograme de făină de porumb, 400 de grame de griș, 600 grame de zahăr, 300 de grame de sare, 250 de grame de ulei, 30 de grame de ceai, 200 de grame de săpun.

Infirmeria adăpostea în acel moment patru bolnavi de febră tifoidă. Muriseră în centru până atunci 92 de persoane, dintre care șase în timpul verii. Existaseră 10 cazuri de tifos exantematic, câteva de dizenterie și mai multe de malarie. Comitetul îi reproșa medicului din centrul Boțești, dr. Frey, din Iași, care era și el internat, că dovedea neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale. Doctorul avea ca circumstanțe atenunante faptul că era specialist în bolile de piele, fiind slab pregătit în medicina generală, iar în plus avea el însuși probleme cu inima, atunci când venise la Boțești fiind în convalescență. Dincolo de acestea, comitetul îl acuza pe medic că nu își îngrijea bolnavii așa cum trebuia.

Documentele românești arătau, la 2 februarie 1918, că erau la Boțești 363 de internați, dintre care 311 în centru, iar 52 detașați la lucru (20 în agricultură, 32 în „diverse”). Trei săptămâni mai târziu, la 21 februarie 1918, erau înregistrați 358 de internați, 55 aflându-se la muncă. Ei se împărțeau astfel după clasă: 101 din clasa IA, 10 din clasa IB, 103 din clasa a II-a, 89 din clasa a III-a. Cetățenia internaților arăta următoarea situație (incompletă): 190 erau austro-ungari, 40 germani, 20 turci și 16 bulgari. Infirmeria arăta bine, iar în centru exista un cuptor de deparazitare. Hainele internaților erau într-o stare rea, în schimb guvernul român furnizase multe opinci. Comandant era în acel moment locotenentul în rezervă Eugen Zamfirol, iar medic dr. Barasch, ambii considerați „foarte buni” de către doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar.

În scriptele de la finalul războiului figurau în centrul Boțești 461 de persoane, 243 din acestea încă internate, patru eliberate, iar 38 evadate. Situația celorlalți internați nu era clară.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

”…bolnavii stau toți pe la casele lor culcați prin case sau pe prispe, așteptând vindecarea sau moartea.

Nicăieri nu se vede personalul medical, nimeni nu cunoaște: Declarare, Izolare, Dezinfecție”

Fragment dintr-un raport de inspecție sanitară din anul 1918, a unor sate de lângă Chișinău

Pandemia de Coronavirus este o epidemie în curs de desfășurare la nivel global, cauzată de noul coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19. Impactul puternic asupra actualității și situația complicată în care s-a pomenit omenirea, în legătură cu această pandemie, trezește involuntar la istorici referință la epidemiile cunoscute anterior de umanitate, cu impact major asupra memoriei colective. În următorul bloc de publicații la Radio Europa Liberă ne vom referi la epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din România, care a lovit profund și Basarabia, determinând o reevaluare a sistemului medical din tot spațiul românesc și la nivel global. O astfel de investigație academică, dincolo de aspectul cognitiv, conține în sine referințe terapeutice și educative, care pot fi utile cititorilor noștri în asumarea responsabilităților și pentru mobilizare, în vederea înfruntării situației dificile în care ne aflăm actualmente.

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1918 (cu prelungire în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale). Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil din Rusia. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.

Transmis de păduchele de corp, tifosul exantematic are ca principal rezervor în focarele de infecție, omul. Pentru apariția unui focar de tifos erau necesare două condiții: apariția unui focar de păduchi și a unui caz de tifos la care bacteria era prezentă în sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă erau frecvente, cele două condiții s-au întrunit ideal.

Boala a început în anul 1914 pe Frontul de Est, mai exact în Serbia. Distrugerea orașelor sârbe s-a însoțit de distrugerea infrastructurii existente, care asociată cu lipsa profesioniștilor din domeniul medical, mobilizați în armată, a condus rapid la deteriorarea rapidă a sănătății populației. Malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă asociate au deschis calea liberă tifosului, care a apărut în luna noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a răspândit rapid printre trupe. Într-un an boala a ucis 150 000 de oameni, dintre care 50 000 erau prizonieri de război în Serbia. Rapid, tifosul s-a propagat de-a lungul întregului Front Estic, printre soldații ruși și români, precum și printre adversarii lor de pe Frontul de Est, respectiva afecțiune a devenit o problemă comună. Deși boala și-a făcut simțită prezența inclusiv în cadrul forțele militare estice ale Puterilor Centrale, aceasta a fost împiedicată să atingă proporții epidemice în armatele austro-ungară și germană, de măsurile energice de despăduchere a trupelor.

Situația existentă a diferit de cea de pe Frontul de Vest, unde deși infestarea cu păduchi era endemică, nu au existat focare de tifos. Singurul motiv rezonabil pentru care tifosul a lipsit în vest este acela că, armatele combatante au avut organizații sanitare pe deplin conștiente de pericol. Acestea au pus în funcțiune mecanisme eficace atât de alertă pentru cazurile suspecte, cât și de despăduchere extensivă, cu precădere și cu deosebită atenție gestionate, în privința trupelor care se transferau de pe Frontul de Est pe Frontul de Vest.

Deși la începutul secolului XX România dispunea de legi și regulamente sanitare aflate în pas cu restul țărilor din Europa, acestea nu erau aplicate corespunzător de autorități. De la participarea în Războiul de Independență (1877-1878), pregătirea armatei și a serviciilor conexe acestei (intendență, subzistență și serviciu sanitar – n.a.) nu a reprezentat o prioritate pentru conducerea țării. În cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), Serviciul Sanitar al Armatei s-a aflat într-o situație deplorabilă, evidențiată de cei peste 1 000 de soldați pierduți din cauza epidemiei de holeră. Situația care a dus la aceste pierderi, în pofida faptului că nu au existat confruntări militare, s-a menținut și trei ani mai târziu, la intrarea României în Primul Război Mondial.

Ca un dangăt de clopote pentru posteritate, Constantin Argetoianu consemna în cartea sa Pentru cei de mâne: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale. Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să sperăm, de pildă generațiunilor viitoare”.

Primul focar de tifos cu 5 cazuri s-a atestat într-un sat din Dobrogea în septembrie 1916, posibil aflat în relație cu trupele ruse din zonă sau cu afluxul de bulgari veniți pe ascuns de peste graniță. La 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, apoi au apărut cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor. În zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.

Situația s-a schimbat în timpul retragerii române în Moldova. Epuizate, prost hrănite și prost îmbrăcate, retrăgându-se printr-un frig glacial, trupele aglomerau împreună cu refugiații de război localitățile. Condițiile de cantonament erau extrem de dificile și nu permiteau îngrijirea corporală, astfel că înghesuiala, lipsa posibilității de a schimba hainele sau lingeria, lipsa posibilităților de aprovizionare, lipsa în cadrul populației civile a medicilor (mobilizați în armată), precum și imposibilitatea izolării bolnavilor au constituit un mediu deosebit de propice, pentru dezvoltarea păduchilor. Astfel, la sfârșitul retragerii situația sanitară a armatei a devenit dezastruoasa.

Evoluția defavorabilă României și forțelor sale armate a ostilităților militare a făcut ca circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare să se modifice sensibil. Astfel, în Moldova pe un teritoriu care reprezenta cu ceva mai mult de un sfert din teritoriul de atunci al statului român, se găseau la începutul anului 1917 pe lângă populația proprie, 1,5 milioane de refugiați, militari, tineri recruți din contingentele 1917-1920 și mai mult de 20 000 de răniți și de bolnavi. Alături de aceștia se aflau și trupele rusești aliate, aproape un milion, cu o stare sanitară prezentând carențe semnificative.

Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300 000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Mortalitatea medie de ansamblu a epidemiei a fost de 15—17 %, variind de la 12 la 27 % în centrele spitalicești. O valoare particulară s-a notat în cadrul corpului medical, caz în care indicele respectiv a ajuns la 41 % în cazul medicilor de sex masculin și de aproximativ 9,1 % în cazul medicilor de sex feminin. Aproape 350 de medici (cam o cincime din corpul medical) au plătit tribut morții date de tifos, dintre aceștia 2 fiind femei. Între acești medici s-au aflat francezi, englezi și canadieni. Mărturiile timpului afirmă că în 1917-1918 în România au murit de tifos în jur de 1 000 de sanitari.

Situația sanitară din Basarabia s-a degradat în perioada 1916 -1917 după intrarea României în război, atât datorită tranzitului și încartiruirii trupelor, precum și a mobilizării populației la lucrări militare, cât și datorită inflației, revoluției, valului de refugiați, sărăciei și promiscuității. S-au creat astfel condiții dintre cele mai favorabile pentru ca focarele de tifos exantematic și alte boli contagioase se transforme în epidemii întinse.

În Basarabia epidemia de tifos a progresat în anul 1918 în raport cu anii precedenți, revenirea la domicilii a foștilor combatanți trecuți prin lagăre de prizonieri dând un impuls semnificativ flagelului. S-au adăugat la aceasta, conform opiniei medicilor militari români, ignoranță, indolența și reaua-voință a personalului local al zemstvelor. De asemenea, celor menționate i s-a alăturat fenomenul de masă caracterizat atât de nedeclararea integrală a numărului de bolnavi contagioși, cât și de lipsa de disponibilitate a medicilor locali de a sprijini izolarea contagioșilor, pe motiv că aceasta reprezintă un atentat la libertatea individuală.

Cifrele au variat de-a lungul anului 1918: generalul Nicolae Vicol a avansat la începutul lunii mai 1918 cifra de 4 000 de cazuri existente; o nouă cifră de 13 000 de cazuri în lunile februarie, martie, aprilie și mai a fost vehiculată la sfârșitul aceleiași luni într-un memoriu axat pe problematica epidemiologică, remis Ministerului de Război de către un colectiv alcătuit din Directorul Sănătății Publice și inspectorul sanitar general, alături de inspectorul sanitar general al regiunii Basarabia.

La sfârșitul anului cu toate că boala afecta semnificativ civilii basarabeni, răspândirea sa printre militari aflați în provincie era relativ redusă. Cea mai afectată zonă se afla în sud, urmată de extremitatea nordică. Principalele focare ale epidemiei erau orașele Cetatea Albă (aflat pe primul loc), Tighina și Hotin. Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24 988 de bolnavi, din care 3 334 au decedat. Printre cele mai cunoscute personalități secerate de boala crâncenă a fost poetul Alexie Mateevici, molipsit pe Frontul de Est. În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1 843 de sate, dintr-un total de 2 286 câte se aflau în Basarabia.

Situația foarte alarmantă s-a menținut în anul 1919, când s-au înregistrat în Basarabia 50 915 de cazuri, cel mai afectat județ fiind Tighina și cel mai puțin afectat fiind Ismail. Cu toate eforturile depuse de personalul medical militar și în pofida unor succese parțiale, precum și a construirii a 100 de instalații de deparazitare în zonele rurale, la mijlocul anului situația epidemiologică era puțin satisfăcătoare. În zonele rurale ale Basarabiei mai persistau în 1920, conform declarației dr. I. Cantacuzino focare mici de tifos, datorită atât unor mijloace de acțiune mai modeste, cât și comunicațiilor dificile, precum și lipsei personalului medical.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.