1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

”…bolnavii stau toți pe la casele lor culcați prin case sau pe prispe, așteptând vindecarea sau moartea.

Nicăieri nu se vede personalul medical, nimeni nu cunoaște: Declarare, Izolare, Dezinfecție”

Fragment dintr-un raport de inspecție sanitară din anul 1918, a unor sate de lângă Chișinău

Pandemia de Coronavirus este o epidemie în curs de desfășurare la nivel global, cauzată de noul coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19. Impactul puternic asupra actualității și situația complicată în care s-a pomenit omenirea, în legătură cu această pandemie, trezește involuntar la istorici referință la epidemiile cunoscute anterior de umanitate, cu impact major asupra memoriei colective. În următorul bloc de publicații la Radio Europa Liberă ne vom referi la epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din România, care a lovit profund și Basarabia, determinând o reevaluare a sistemului medical din tot spațiul românesc și la nivel global. O astfel de investigație academică, dincolo de aspectul cognitiv, conține în sine referințe terapeutice și educative, care pot fi utile cititorilor noștri în asumarea responsabilităților și pentru mobilizare, în vederea înfruntării situației dificile în care ne aflăm actualmente.

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1918 (cu prelungire în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale). Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil din Rusia. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.

Transmis de păduchele de corp, tifosul exantematic are ca principal rezervor în focarele de infecție, omul. Pentru apariția unui focar de tifos erau necesare două condiții: apariția unui focar de păduchi și a unui caz de tifos la care bacteria era prezentă în sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă erau frecvente, cele două condiții s-au întrunit ideal.

Boala a început în anul 1914 pe Frontul de Est, mai exact în Serbia. Distrugerea orașelor sârbe s-a însoțit de distrugerea infrastructurii existente, care asociată cu lipsa profesioniștilor din domeniul medical, mobilizați în armată, a condus rapid la deteriorarea rapidă a sănătății populației. Malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă asociate au deschis calea liberă tifosului, care a apărut în luna noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a răspândit rapid printre trupe. Într-un an boala a ucis 150 000 de oameni, dintre care 50 000 erau prizonieri de război în Serbia. Rapid, tifosul s-a propagat de-a lungul întregului Front Estic, printre soldații ruși și români, precum și printre adversarii lor de pe Frontul de Est, respectiva afecțiune a devenit o problemă comună. Deși boala și-a făcut simțită prezența inclusiv în cadrul forțele militare estice ale Puterilor Centrale, aceasta a fost împiedicată să atingă proporții epidemice în armatele austro-ungară și germană, de măsurile energice de despăduchere a trupelor.

Situația existentă a diferit de cea de pe Frontul de Vest, unde deși infestarea cu păduchi era endemică, nu au existat focare de tifos. Singurul motiv rezonabil pentru care tifosul a lipsit în vest este acela că, armatele combatante au avut organizații sanitare pe deplin conștiente de pericol. Acestea au pus în funcțiune mecanisme eficace atât de alertă pentru cazurile suspecte, cât și de despăduchere extensivă, cu precădere și cu deosebită atenție gestionate, în privința trupelor care se transferau de pe Frontul de Est pe Frontul de Vest.

Deși la începutul secolului XX România dispunea de legi și regulamente sanitare aflate în pas cu restul țărilor din Europa, acestea nu erau aplicate corespunzător de autorități. De la participarea în Războiul de Independență (1877-1878), pregătirea armatei și a serviciilor conexe acestei (intendență, subzistență și serviciu sanitar – n.a.) nu a reprezentat o prioritate pentru conducerea țării. În cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), Serviciul Sanitar al Armatei s-a aflat într-o situație deplorabilă, evidențiată de cei peste 1 000 de soldați pierduți din cauza epidemiei de holeră. Situația care a dus la aceste pierderi, în pofida faptului că nu au existat confruntări militare, s-a menținut și trei ani mai târziu, la intrarea României în Primul Război Mondial.

Ca un dangăt de clopote pentru posteritate, Constantin Argetoianu consemna în cartea sa Pentru cei de mâne: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale. Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să sperăm, de pildă generațiunilor viitoare”.

Primul focar de tifos cu 5 cazuri s-a atestat într-un sat din Dobrogea în septembrie 1916, posibil aflat în relație cu trupele ruse din zonă sau cu afluxul de bulgari veniți pe ascuns de peste graniță. La 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, apoi au apărut cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor. În zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.

Situația s-a schimbat în timpul retragerii române în Moldova. Epuizate, prost hrănite și prost îmbrăcate, retrăgându-se printr-un frig glacial, trupele aglomerau împreună cu refugiații de război localitățile. Condițiile de cantonament erau extrem de dificile și nu permiteau îngrijirea corporală, astfel că înghesuiala, lipsa posibilității de a schimba hainele sau lingeria, lipsa posibilităților de aprovizionare, lipsa în cadrul populației civile a medicilor (mobilizați în armată), precum și imposibilitatea izolării bolnavilor au constituit un mediu deosebit de propice, pentru dezvoltarea păduchilor. Astfel, la sfârșitul retragerii situația sanitară a armatei a devenit dezastruoasa.

Evoluția defavorabilă României și forțelor sale armate a ostilităților militare a făcut ca circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare să se modifice sensibil. Astfel, în Moldova pe un teritoriu care reprezenta cu ceva mai mult de un sfert din teritoriul de atunci al statului român, se găseau la începutul anului 1917 pe lângă populația proprie, 1,5 milioane de refugiați, militari, tineri recruți din contingentele 1917-1920 și mai mult de 20 000 de răniți și de bolnavi. Alături de aceștia se aflau și trupele rusești aliate, aproape un milion, cu o stare sanitară prezentând carențe semnificative.

Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300 000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Mortalitatea medie de ansamblu a epidemiei a fost de 15—17 %, variind de la 12 la 27 % în centrele spitalicești. O valoare particulară s-a notat în cadrul corpului medical, caz în care indicele respectiv a ajuns la 41 % în cazul medicilor de sex masculin și de aproximativ 9,1 % în cazul medicilor de sex feminin. Aproape 350 de medici (cam o cincime din corpul medical) au plătit tribut morții date de tifos, dintre aceștia 2 fiind femei. Între acești medici s-au aflat francezi, englezi și canadieni. Mărturiile timpului afirmă că în 1917-1918 în România au murit de tifos în jur de 1 000 de sanitari.

Situația sanitară din Basarabia s-a degradat în perioada 1916 -1917 după intrarea României în război, atât datorită tranzitului și încartiruirii trupelor, precum și a mobilizării populației la lucrări militare, cât și datorită inflației, revoluției, valului de refugiați, sărăciei și promiscuității. S-au creat astfel condiții dintre cele mai favorabile pentru ca focarele de tifos exantematic și alte boli contagioase se transforme în epidemii întinse.

În Basarabia epidemia de tifos a progresat în anul 1918 în raport cu anii precedenți, revenirea la domicilii a foștilor combatanți trecuți prin lagăre de prizonieri dând un impuls semnificativ flagelului. S-au adăugat la aceasta, conform opiniei medicilor militari români, ignoranță, indolența și reaua-voință a personalului local al zemstvelor. De asemenea, celor menționate i s-a alăturat fenomenul de masă caracterizat atât de nedeclararea integrală a numărului de bolnavi contagioși, cât și de lipsa de disponibilitate a medicilor locali de a sprijini izolarea contagioșilor, pe motiv că aceasta reprezintă un atentat la libertatea individuală.

Cifrele au variat de-a lungul anului 1918: generalul Nicolae Vicol a avansat la începutul lunii mai 1918 cifra de 4 000 de cazuri existente; o nouă cifră de 13 000 de cazuri în lunile februarie, martie, aprilie și mai a fost vehiculată la sfârșitul aceleiași luni într-un memoriu axat pe problematica epidemiologică, remis Ministerului de Război de către un colectiv alcătuit din Directorul Sănătății Publice și inspectorul sanitar general, alături de inspectorul sanitar general al regiunii Basarabia.

La sfârșitul anului cu toate că boala afecta semnificativ civilii basarabeni, răspândirea sa printre militari aflați în provincie era relativ redusă. Cea mai afectată zonă se afla în sud, urmată de extremitatea nordică. Principalele focare ale epidemiei erau orașele Cetatea Albă (aflat pe primul loc), Tighina și Hotin. Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24 988 de bolnavi, din care 3 334 au decedat. Printre cele mai cunoscute personalități secerate de boala crâncenă a fost poetul Alexie Mateevici, molipsit pe Frontul de Est. În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1 843 de sate, dintr-un total de 2 286 câte se aflau în Basarabia.

Situația foarte alarmantă s-a menținut în anul 1919, când s-au înregistrat în Basarabia 50 915 de cazuri, cel mai afectat județ fiind Tighina și cel mai puțin afectat fiind Ismail. Cu toate eforturile depuse de personalul medical militar și în pofida unor succese parțiale, precum și a construirii a 100 de instalații de deparazitare în zonele rurale, la mijlocul anului situația epidemiologică era puțin satisfăcătoare. În zonele rurale ale Basarabiei mai persistau în 1920, conform declarației dr. I. Cantacuzino focare mici de tifos, datorită atât unor mijloace de acțiune mai modeste, cât și comunicațiilor dificile, precum și lipsei personalului medical.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În urmă cu un secol, comuna Podoleni era formată din satele Podoleni de Sus, Podoleni de Jos și Podu Hagiului, atunci în județul Fălciu. Astăzi comuna Podoleni face parte din județul Iași; în același județ se află și satul Podu Hagiului, parte a comunei Gorban. Un centru de internați a funcționat în anii primei conflagrații mondiale la Podoleni, iar un subcentru la Podu Hagiului.

Centrul Podoleni (și subcentrul Podu Hagiului)

Centrul Podoleni avea 501 internați la 10 martie 1917. Dintre aceștia, 496 erau în centru, iar patru meseriași și un muncitor erau la muncă. Pe cheltuiala lor se întrețineau 82 de persoane, în timp ce 102 erau întreținute de către stat (una din clasa I și 103 din clasa a II-a). Câteva zile mai târziu, în centru mai erau 428 de internați, la muncă tot patru, în schimb 69 erau în concediu.

Potrivit unui document din 15 martie 1917, internații erau cazați în cele trei sate ale comunei Podoleni: Podoleni de Sus, Podoleni de Jos și Podu Hagiului. Internații locuiau în camere care ofereau bune condiții igienice, iar celor lipsiți li s-au dat haine. În acel moment nu existau epidemii între internați. Cei aflați la muncă erau bine tratați, hrana era suficientă și bună calitativ, iar plata muncii se făcea la timp.

Medicul L. Bacilieri a vizitat centrul Podoleni și subcentrul Podu Hagiului în zilele de 19-20 aprilie 1917. Numărul internaților aproape se dublase, ajungând la 977, austro-ungari și germani. Comandantul centrului se dovedise preocupat de situația internaților și priceput în gestionarea situației. Mâncarea celor din clasa a III-a părea să fie mai bună decât în celelalte centre. De altfel, la Podoleni era singurul loc unde se mâncase carne aproape regulat, de două ori pe săptămână. În anotimpul rece existase lemn din abundență, internații nesuferind de frig. Și starea sanitară fusese bună în timpul iernii. De altfel, la infirmerie nu se afla niciun internat bolnav, ci numai soldați români.

La 23 și 27 octombrie 1917, Bacilieri a ajuns iarăși la Podoleni. Centrul avea atunci 857 de internați, dintre care 87 își asigurau singuri hrana, 53 erau din clasa I, 156 din clasa a II-a, iar 561 din clasa a III-a; la muncă se aflau 130 de oameni. Din punct de vedere al cetățeniei, 715 erau austro-ungari, 114 germani și 28 turci. Spațiile de locuit erau bune, paturile internaților din clasa a III-a erau din scânduri, deasupra cărora se puneau puține paie, iar pentru cei din clasa II-a erau saltele umplute cu paie. Un internat avea sarcina de a controla cantitatea de alimente distribuită celor din centru.

Un medic permanent se afla în centrul Podoleni. Deși nu existaseră niciodată observații critice cu privire la starea sanitară, din mai până în octombrie 1917 se înregistraseră 25 de decese. Infirmeria era instalată în clădirea școlii. Nu exista un WC apropiat de clădire, ci se construiseră latrine primitive în curte, unde bolnavii ajungeau cu greu. În infirmerie erau 15 bolnavi la 29 octombrie 1917, șase dintre aceștia suferind de malarie. Cei grav bolnavi aveau saltele de paie cu cearșafuri, ceilalți stăteau pe scânduri acoperite cu rogojini. Se manifesta în centru o stare de nervozitate între comitet, un grup de internați și comandant. Unii internați reproșau comitetului că nu se ocupa suficient de cei din clasa I și clasa a II-a, deși admiteau că se îngrijea mult de clasa a III-a. În plus, contestatarii insistau asupra faptului că nu puteau recunoaște comitetul, întrucât fusese desemnat de către autorități fără consultarea lor. Observator neutru, L. Bacilieri avea să noteze că de fapt comandantul român – „unul dintre cei mai buni” – era apreciat de către internați, ca urmare a grijii față de ei, fapt vizibil și în cantitatea de provizii strânse pentru iarnă. Totodată, comitetul de la Podoleni era unul dintre cele mai active și mai bine dotate.

Ca urmare a evadărilor numeroase care se înregistraseră în centru, comandantul român luase, la sfârșitul lunii octombrie 1917, măsuri de supravegherea foarte severe. Acestea au produs mari nemulțumiri între internați. Comitetul susținea că oamenii fugiseră având în vedere apropierea iernii, dar nu era exclus ca vecinătatea frontierei să fi favorizat evadările.

Cazuri de malarie existaseră în centrul de internare în toamna anului 1917, iar în iarna 1917/1918 fuseseră trei cazuri de tifos exantematic, soldate cu deces. La 2 februarie 1918, figurau la Podoleni 640 de internați, dintre care 481 erau în centru, iar 159 erau detașați la lucru (116 în agricultură, unul la CFR, 42 în „diverse”).

Cei 652 de internați aflați la Podoleni la 19 februarie 1918 erau împărțiți astfel după cetățenie: 300 de români, 160 de bulgari, 147 de austro-ungari, 32 de turci și 13 germani. Pe clase erau 94 din clasa IA, șapte din clasa IB, 218 din clasa a II-a, 333 din clasa a III-a. În sat erau 452 de internați, iar alți 200 se aflau la muncă. Infirmeria avea o sobă bună și paturi cu saltele sau rogojini. Trei bolnavi erau în infirmerie; ei primeau ouă și lapte. Drept baracă de rezervă în caz de creștere a numărului de bolnavi fusese destinată o casă țărănească. Prețurile pentru produsele alimentare cumpărate în sat erau destul de apropiate de cele din alte centre: un ou – 40 de bani, un pui de găină – 6-8 lei.

Autoritățile române livraseră între timp haine pentru internați (100 de cămăși și 100 de chiloți bărbătești). Lemnul era scump în zonă. Se interzisese accesul la o pădure aflată la trei-patru kilometri, de aceea lemnul trebuia adus de la o distanță de 10 kilometru. Internații puteau citi ziare, însă aveau dificultăți în procurarea lor. Mulți internați lucraseră pentru ruși, la calea ferată, și fuseseră foarte bine plătiți și hrăniți. În schimb, situația la calea ferată Băcești-Roman fusese proastă, fapt de altfel semnalat și de internații sau comandanții din alte centre. L. Catargi, reprezentantul guvernului român, care îl însoțea pe L. Bacilieri, a dat permisii – 15 o dată – prin rotație internaților care aveau domiciliul stabil în Moldova. Comandantul centrului, un anume Răscău (posibil locotenentul în rezervă Gheorghe Rășcanu), a fos convocat la Iași, ministrul de Război având a-i face reproșuri.

În ultima săptămână a lunii februarie 1918, la Podoleni erau înregistrați 637 de internați, dintre care 509 rămași în centru și 128 la muncă. Singuri se întrețineau 73 de internați, șapte erau din clasa I, iar 202 din clasa a II-a. Conform datelor oficiale de la sfârșitul războiului, din cei aproape 257 de internați de la Podoleni, se mai găsea unul singur în centru, 206 fuseseră transferați, 48 eliberați, iar doi erau dați dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.