1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Instituția de autoadministrare locală, numită Zemstva, a fost introdusă în Basarabia la 1 ianuarie 1864, în conformitate cu Regulamentul despre instituțiile guberniale și județene.

Reforma Zemstvei a fost o continuare logică a reformei agrare, după publicarea Manifestului de desființare a șerbiei din 19 februarie 1861, Ministerul de Interne propunând un pachet de reforme în scopul aplicării principiului administrării locale. La 1 ianuarie 1864, guvernul rus aproba regulamentul instituțiilor de zemstvă, cu statut de persoană juridică, introdus în întreg Imperiul Rus și, respectiv, în Basarabia. Concepută ca un organ al puterii locale, Zemstva era privită drept concurenta organelor birocratice de stat care erau departe de doleanțele unui imperiu atât de vast din punct de vedere geografic și numeric. Cu timpul, datorită modificărilor ulterioare a Regulamentului (1887, 1890 și 1912), statul a limitat treptat capacitatea de autoadministrare a zemstvelor, către momentul Unirii acestea devenind un instrument de executare a dispozițiilor puterii centrale.

În Basarabia, ca și în alte gubernii ale Imperiului Rus, organul suprem de conducere era Zemstva gubernială, cu sediul la Chișinău, căreia i se subordonau zemstvele județene (uezd) și de voloste. Structura Zemstvei era identică pentru toate nivelele și era alcătuită din Adunarea Zemstvei (organul electiv) și Uprava (organul executiv) sau Consiliul Zemstvei. Adunarea Zemstvei se compunea din reprezentanții celor trei colegii electorale, aleși de către delegații Adunării ținutale în baza censului de avere. Numărul consilierilor era stabilit în corelație cu numărul populației, suprafața guberniei și gradul de fertilitate a solului care varia de la nord la sud. Uprava avea un președinte și cel puțin doi membri care, înainte de a intra în funcție, depuneau jurământ sau o declarație solemnă.

Principalele domenii de activitate a Zemstvei erau administrația și controlul, statistica, serviciul medico-sanitar, servicii tehnice de salubritate publică, aprovizionare, gospodărire agricolă, instruire, asigurare mutuală, acordarea de credite, etc. Spectrul variat de probleme de care se preocupa Zemstva nu a dat rezultate eficiente în regiunile periferice ale imperiului unde nivelul științei de carte era scăzut, populația sărăcită, iar administrația se impunea în limba rusă. O dovadă din acest punct de vedere era chiar administrarea bugetului Zemstvei, care constituia peste un milion de ruble anual. Adunarea Zemstvei ținutale aloca 5 mii de ruble pentru întreținerea cancelariei, iar pentru învățământul popular doar 500 ruble. Cifrele bugetului pentru anul 1910-1917 indicau o creștere anuală a cheltuielilor, în 1918 deficitul bugetar constituind 44 mln. lei. (4 mln. venit și 48 mln. cheltuieli). Impozitele ridicate ale Zemstvei ruinau economia Basarabiei, banii adunați fiind utilizați prioritar pentru întreținerea aparatului birocratic. Datele pentru anul 1903 ne arată că în timp ce Zemstvele guberniale din Rusia cheltuiau în mediu 34.5 % din totalul bugetului guberniei (circa 1 mln. ruble), în Basarabia aceasta cheltuia 48.9 %, adică 1.2 milioane din cele 2.5 milioane ale bugetului gubernial.

În anul 1917 au loc schimbări esențiale ale legislației privind Zemstva, prin adoptarea Legilor provizorii despre alegerea deputaților zemstvelor guberniale și județene din 21 mai 1917, care introduceau pentru prima oară în Imperiul Rus, inclusiv în Basarabia, alegeri în baza votului universal, egal, direct și secret. De acest drept se bucurau cetățenii ruși de ambele sexe, de orice naționalitate și religie ajunși la vârsta de 20 de ani. Evident, evenimentele din anul 1917 n-au permis desfășurarea alegerilor de zemstvă pe principiul votului universal nici în Basarabia, nici în alte regiuni ale Imperiului Rus, această inițiativă rămânând la nivelul intențiilor.

După Unire, sistemul rusesc de autoadministrare urma să fie înlocuit cu cel românesc, așa cum am prezentat în articolul precedent. Perioada 1918-1925 este considerată una a tranziției, în timpul căreia în Basarabia a fost păstrată instituția Zemstvei, fapt care a reprezentat un specific al vieții administrative a provinciei. Inițial s-a procedat la naționalizarea și românizarea Zemstvei, apoi a avut loc abolirea ei definitivă.

În baza Decretului regal privind desființarea Zemstvei guberniale din 4 octombrie 1918, serviciile și averea sa urmau să treacă în competența directoratelor Basarabiei. Odată cu emiterea decretului, au apărut o serie de susținători ai instituției, mai mult, s-a încercat organizarea unui congres al zemstvelor județene care să vină în apărarea instituției centrale. Potrivit acestora, Decretul de desființare a Zemstvei guberniale „a trecut peste drepturile și privilegiile populației locale”. Problema revitalizării legislației cu privire la zemstve a fost abordată în cadrul Congresului reprezentanților zemstvelor județene din Basarabia, desfășurat la 10 iulie 1920, care propunea elaborarea unui proiect de lege privind administrația locală și modificarea legislației zemstvelor din 1917.

În apărarea Zemstvei s-a ridicat Adunarea reprezentanților zemstvelor județului Bălți, întrunită la 7 noiembrie 1920, care susținea, în mod exagerat evident, faptul că „birul pus de zemstvă se achită cu mare plăcere de către popor, deoarece, în schimb, ea are grijă de nevoile poporului”. Inițiative de susținere a instituției Zemstvei au existat și în Parlamentul României, unii deputați basarabeni, cum este cazul lui Alexandru Mâță, susținând că unicul defect al Zemstvei județene nu era ascuns în tehnica de organizare, ci în reprezentanța prin alegeri în baza principiului cenzitar.

În realitate, dincolo de reflexele de obișnuință, specifice perioadelor de trecere de la un regim la altul, așa cum ne explică Eugeniu Giurgea, șeful Direcției de statistică a provinciei, trimis în Basarabia după Unire, „rușii nu prea vroiau să de despartă așa ușor de această instituție care deținea în mâinile sale și situațiunea socială, dar mai cu seamă întreaga situațiune mai importantă a Basarabiei”. Acesta mărturisește comportamentul fostului director al Departamentului de Statistică N. Moghileanski, care se opunea categoric predării materialului documentar statistic, în special celui ce ținea de statistica componenței etnice a Basarabiei.

Paralel cu lichidarea Zemstvei guberniale avea loc dizolvarea Dumei și Consiliului comunal (Uprava) al orașului Chișinău, atribuțiile sale fiind atribuite unei Comisii interimare. Comisiile interimare făceau parte din șirul organelor provizorii create în Basarabia, dar și în alte regiuni ale României, extinse asupra regiunii prin Decretul Regal din 9 mai 1919, care prevedea preluarea atribuțiilor administrației volostelor, adunărilor și ale upravelor de zemstvă. Obiectivul lichidării definitive a zemstvelor de voloste, prin transmiterea bunurilor instituțiilor în competența subprefecturilor, a fost încredințată comisiilor interimare de județ la 28 noiembrie 1923.

Activitatea comisiilor interimare a fost pusă în discuție în cadrul Adunării reprezentanților zemstvelor județene din Basarabia din 5-6 aprilie 1921, care constata incapacitatea guvernului de a institui un control real asupra acestor instituții. Drept rezultat, se propunea instituirea comisiilor de revizuire. Procesul de lichidare a zemstvelor județene și de voloste a luat sfârșit la 1 ianuarie 1926, odată cu intrarea în vigoare a Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925.

Tocmai în contextul dezbaterilor privind proiectul Legii de unificare administrativă începe o campanie de susținere a instituției zemstvei, declanșată de către funcționarii și deputații basarabeni în presă, periodice și de la tribuna parlamentară. Dezvoltarea zemstvelor și încurajarea activității acestora era posibilă numai în cazul lărgirii drepturilor acestora, considera G. Guldinschi, funcționar al Directoratului de Interne, „administrația nu ar câștiga nimic de pe urma desființării zemstvei, ci, dimpotrivă, ar pierde din autoritatea morală și din sprijinul societății”. O atitudine pozitivă față de zemstve drept cea mai avansată formă de autoadministrare locală a fost exprimată și de răgățeanul Virgil Ionescu-Darzeu, fost Director de prefectură a județului Chișinău, care compara trei forme de organizarea județului – din Vechiul Regat, Transilvania și Basarabia, considerând că „cea mai democratică organizare rezidă în forma județeană administrativă, numită Zemstva din Basarabia”. Într-o altă publicație de epocă, ardeleanul Onisifor Ghibu, unul din inițiatorii mișcării de renaștere națională din Basarabia și un bun cunoscător al realităților din provinciei, susținea că „Zemstva a fost o instituție bună, dar a fost redusă la inactivitate de dragul unificării”.

Deși străină tradiției românești de administrare, Zemstva a prezentat o experiență utilă pentru Basarabia, fiind prima experiență de organizare a autoadministrării locale pe principiul reprezentativ și al autofinanțării. Cu toate restricțiile unui regim autoritar-birocratic, Zemstva din Basarabia a rezistat mai bine de jumătate de secol. Au existat opinii, cum era cea exprimată de Ion Pelivan, că era necesar de a conserva instituția zemstvei și după unificarea administrativă, mai mult, de a o extinde și în alte regiuni ale țării. Existau voci care asociau păstrarea Zemstvei cu șansa directă a revenirii la statutul anterior al Basarabiei, o revenire în trecut, o conciliere și toleranță față de timpurile de altă dată.

Păstrarea acestei instituții în Basarabia după anul 1918 a fost o decizie determinată de circumstanțele vremii, dat fiind faptul că se puneau bazele unificării și modernizării administrative a țării. Din acest punct de vedere, eliminarea Zemstvei din administrarea Basarabiei era o chestiune inevitabilă. În primul rând pentru că era străină sistemului tradițional românesc de administrare, iar în cele din urmă pentru că sistemul local de administrare în toate provinciile istorice urma a fi sacrificat în interesul național al României întregite, care cerea o formă supremă de unificare administrativă.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Regiunea de Internare Sud – Huși

Conform unei situații detaliate de la 10 martie 1917, în Regiunea de internare Sud – Huși erau 11 centre de internare: Averești, Bunești, Boțești, Bohotin, Brădicești, Cosmești, Duda, Dolhești, Pâhnești, Podoleni și Răducăneni. În total, în aceste centre se găseau atunci 4.508 internați, dintre care trei femei și un copil. Erau trimiși la muncă 154 de muncitori și 155 de meseriași, în vreme ce 4.191 de persoane erau în centre. Dintre aceștia din urmă, 1.436 se întrețineau singuri, iar 964 erau întreținuți de stat (108 din clasa I și 856 din clasa a II-a). Pentru ceilalți situația nu era clară. Reședința Regiunii Sud era la Huși, capitala județului Fălciu, iar comandant era colonelul în rezervă Tiberiu Cocăneanu, provenit din Regimentul 15 Artilerie.

Din informațiile prezentate de partea română în cursul tratativelor de pace de la București, rezultă că la 2 februarie 1918, în cele 11 centre de internare ale Regiunii Sud – Huși erau 5.103 internați. Dintre aceștia 4.015 erau în centrele de internare, 1.083 erau detașați la lucrări (668 în agricultură, 69 la CFR, 346 la „diverse”). Pentru 4.027 dintre acești internați avem și împărțirea potrivit criteriului „naționalității”: 3.175 erau austro-ungari, 238 bulgari, 220 germani, iar 394 evrei. La sfârșitul lunii februarie 1918, în aceleași centre de internare erau înregistrați 4587 de internați.

Fiecare centru era păzit de jandarmi (subofițeri și soldați în termen) și milițieni. Efectivele pentru un centru variau de la 58 de militari la 108. În total, la un moment dat în centrele de internare erau 159 de jandarmi și 755 milițieni. De asemenea, fiecărui centru îi era atașat un medic.

Spre deosebire de Regiunea Nord, unde centrele se aflau la mare distanță de orașe importante, în Regiunea Sud alimentele din satele înconjurătoare erau practic atrase spre Huși, Vaslui etc. De aceea, în această din urmă regiunea aprovizionarea cu alimente era mai slabă.

Și internații din Regiunea Sud – Huși au trecut printr-o perioadă foarte grea în prima parte a anului 1917, marcată de lipsuri mari, epidemii și moarte. Încet, încet condițiile de cazare, hrană și asistență medicală s-au ameliorat, pe de o parte ca urmare a măsurilor luate de autoritățile române, pe de alta datorită intervențiilor din partea Crucii Roșii internaționale. Regiunea a fost vizitată, în februarie-martie 1918, de elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar. Aceștia notau într-unul din rapoartele lor că internații din clasa I locuiau în condiții foarte bune, iar cei din clasa a III-a în condiții foarte simple, dar considerate suficiente. Elvețienii au observat că situația sanitară din Regiunea Sud era bună în acel moment, că nu existau epidemii, că se înregistrau doar câteva cazuri izolate de tifos exantematic. Repatrierea internaților bolnavi a permis descongestionarea centrelor, dezafectarea spațiilor improprii de locuit și chiar închiderea unor puncte de internare.

Rația de pâine în Regiunea Sud era de 500 de grame/zi, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 de grame de mămăligă. Oamenii mai primeau fasole, mazăre – în mod frecvent cu viermi, varză acră, cartofi etc. Chiar dacă hrana era considerată monotonă peste tot, aspectul internaților era potrivit. Într-o situație diferită se aflau internații aflați la muncă în serviciile publice românești, mai ales la calea ferată Băcești-Roman, care erau prost hrăniți. Deși în general cârpite, hainele internaților erau suficiente, la fel și încălțămintea. Îmbrăcămintea și încălțăminte primite de la statul român sau de la Legația elvețiană, deși binevenite, erau considerate insuficiente de către internați. Comandanții români păreau cu toții foarte buni în acel moment. Ei erau ofițeri în rezervă, iar în viața civilă erau avocați, judecători, inspectori agricoli etc. Erau binevoitori cu internații, iar aceștia le recunoșteau acest merit.

De-a lungul anilor 1916-1918, în Regiunea Sud – Huși au funcționat mai multe centre de internare. Unele dintre ele au fost menționate mai sus, cum apar în diferite situații oficiale românești, altele se regăsesc în descrieri externe. Toate centrele erau situate într-un teritoriu relativ restrâns, în jumătatea nordică a județului Fălciu. De la nord spre sud și de la vest spre est era vorba de: Răducăneni, Bohotin, Dolhești, Cozmești, Brădicești, Podoleni, Bunești, Boțești, Averești, Pâhnești, Stroești-Giurgești și Epureni, Duda. Un centru pentru internații înstăriți a funcționat la Huși.

Centrul Răducăneni

Aflat la aproape 40 de kilometri distanță de orașul Iași, Răducăneni era un târgușor, centru de plasă, parte a județului Fălciu în urmă cu un veac; astăzi este încadrată în județul Iași (extremitatea sud-estică). Centrul de internare de acolo s-a dovedit unul dintre cele mai importante din Regiunea Sud. Dintr-o situație de la 10 martie 1917, aflăm că la Răducăneni erau 766 de internați. În centru se găseau 722 de persoane, 40 de meseriași și patru muncitori erau la muncă. Se întrețineau singuri 455 de oameni, iar 162 erau întreținuți de către stat (28 din clasa I și 134 din clasa a II-a).

Epidemiile nu au ocolit centrul Răducăneni, în special în primul an de funcționare. În primăvara anului 1917 existaseră circa 60 de cazuri de tifos exantematic, dintre care 20 se soldaseră cu decese. Icterul s-a răspândit în luna septembrie 1917. Din primăvara 1917 până în noiembrie 1917 se înregistraseră 52 de decese.

La sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Răducăneni erau trecuți în acte 1.544 de internați. Dintre aceștia, 63 își asigurau singuri hrana, 141 făceau parte din clasa I, 233 erau din clasa a II-a, iar 1.107 din clasa a III-a. După cetățenie, 1.117 erau austro-ungari, 74 germani, 72 turci și 41 bulgari. Chiar dacă internații stăteau mai înghesuiți în toamnă în comparație cu primăvara anului 1917, ei erau cazați în general în spații bune. Excepțiile se înregistrau la clasa a III-a. Totodată, mulți internați din clasa a III-a erau lipsiți de încălțăminte și de haine. Un doctor se afla în permanență în centru. Trei infirmierii funcționau acolo, bolnavii fiind culcați pe saltele de paie.

Potrivit unor surse, mâncarea ar fi fost la Răducăneni printre cele mai bune din centrele de internare românești. Câteva situații punctuale pun sub semnul întrebării această afirmație generală. Spre exemplu, la 21 octombrie 1917, meniul internaților era compus din mămăligă dimineața, ceai la prânz și supă de varză seara, iar la 7 decembrie 1917 era vorba de pâine dimineața, ceai, supă de cartofi cu ulei la prânz și seara.

În decembrie 1917 și ianuarie 1918 au fost repatriați aproximativ 1000 de internați din centrul Răducăneni. La 2 februarie 1918, figurau în scripte 806 de internați, dintre care 738 erau în centru, iar 68 erau detașați la muncă (patru în agricultură, unul la CFR, 63 în „diverse”). Aproape două săptămâni mai târziu, mai precis la 14 februarie 1918, erau acolo 800 de internați. Din clasa IA erau 29 de persoane, din clasa IB – 505, din clasa a II-a – 142, iar din clasa a III-a – 124. Erau amintiți 686 de austro-ungari și 27 de germani, pentru ceilalți internați nefiind menționată cetățenia. În acel moment, etnicii evrei formau majoritatea internaților. Erau și mai multe femei, care își urmaseră soții de bunăvoie.

Locotenentul în rezervă C. Orănescu, apreciat drept excelent, era comandant în februarie 1918; tot atunci, dr. Gold era medicul centrului. Exista în centru o clădire pentru baie, unde încăpeau 10-15 persoane. Baia era obligatorie și gratuită, o dată pe săptămână, pentru toți internații din clasa a III-a; cei din clasele I și II plăteau între 40 de bani și un leu. Casele din localitatea apropiată unde erau cazați internații erau curate și aveau sobe bune („magnifice”, notau elvețienii). Internații aveau haine suficiente, iar hrana era bună. Mai existau un cuptor pentru deparazitare și o spălătorie nouă pentru rufe. Bolnavii din primele clase erau trimiși la spital. Centrul dispunea de două infirmerii, inclusiv una pentru izolare. Camerele erau curate, văruite, cu paturi și pături. Se înregistrase un caz de variolă, dar bolnavul fusese evacuat la spital, iar sătenii fuseseră revaccinați cu toții.

Se remarcau câteva lucruri la Răducăneni: existența a trei biserici și a unei sinagogi, a unei grădini de zarzavaturi, faptul că internații dăduseră concerte, iar comandantul amenajase o grădină publică. Nu lipseau nici lucrurile proaste. Corupția existentă în rândurile administrației românești explica de ce, ca regulă generală, internații „bogați și generoși” obținuseră mai multe permisii prin comparație cu ceilalți.

Dintr-un total de 2599 de internați, care au fost înregistrați la Răducăneni până la începutul lunii februarie 1918, au decedat 229, dintre care 145 în rândul celor de peste 50 de ani. La finalul războiului, centrul de la Răducăneni avea în evidențe 696 de internați, 665 deja transferați, iar 31 dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.