1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Centrul Bohotin (și subcentrele Moșna și Isaiia)

Aflate într-o binecunoscută zonă viticolă, localitățile Bohotin și Isaiia (sau Isaia, în forma veche) aveau statut de comună în urmă cu un secol, iar astăzi sunt sate aparținătoare ale comunei Răducăneni. În vecinătatea acestor sate se află localitatea Moșna, care era comună și, în timpul Primului Război Mondial, parte a județului Fălciu, și astăzi, când aparține județului Iași. La Bohotin a funcționat în anii 1916-1918 un important centru de internați civili, de care depindeau subcentrele de la Moșna și Isaiia.

Dintr-o situație de la 10 martie 1917 aflăm că la Bohotin erau 711 de internați. În centru se găseau atunci 683 de persoane, în vreme ce 19 de meseriași și nouă muncitori erau la muncă. Existau 269 de oameni care se întrețineau singuri, iar 146 erau întreținuți de către stat (doi din clasa I și 142 din clasa a II-a).

Luciano Bacilieri, medic elvețian, a vizitat centrul Bohotin și subcentrul Moșna la 19 aprilie 1917. În acel moment erau circa 1.850 de internați austrieci și germani, aproape toți din clasa a III-a. Unii proveneau de la centrele Cozia și Covasna, aflate la nord de Răducăneni, care fuseseră închise cu câteva zile înainte. Întrucât nu existau mijloace de transport, internații au trebuit să-și care singuri toate bunurile de care dispuneau, ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dificil pentru bătrâni, în general pentru cei lipsiți de putere. Camerele în care au fost cazați internații erau peste tot suficient de mari și destul de bine întreținute.

Marinarii de pe navele comerciale ale Puterilor Centrale, reținuți în momentul intrării României în război, în august 1916, au fost internați în cea mai mare parte la Moșna. Aceștia au avut parte de mari privațiuni în timpul iernii 1916/1917, din cauza lipsei de combustibili și a hainelor. Comandantul subcentrului de la Moșna își avea sediul la Bohotin, observa medicul Bacilieri. În locul ofițerului comandat, subcentrul de la Moșna era de fapt condus de plutonieri. Aceasta explica de ce internații de la Moșna avuseseră mai mult de suferit în comparație cu alți internați din regiune. Nu fusese vorba atât de pedepse corporale, cât de vocabularul utilizat și de modul de tratare.

Spre deosebire de marinarii de la Bohotin și din alte centre, cei internați la Moșna au avut o situație mai dificilă și pentru că nu aveau bani, așadar nici posibilitatea de a cumpăra alimente pentru a-și suplimenta meniul, cum se întâmpla de regulă în alte părți. Abia în aprilie 1917, Legația Elveției a regăsit adresele mateloților aflați la Moșna și le-a trimis, prin doctorul Bacilieri, suma de 20.000 de lei, pusă la dispoziție de Compania de navigație a Dunării. În urma propunerii lui Bacilieri, în aprilie 1917, reprezentantul guvernului român, care îl însoțea, a ordonat comandantului peste centrul Bohotin și subcentrul Moșna să-și fixeze cartierul în cel din urmă loc, pentru a putea coordona activitatea subordonaților. Nu știm dacă s-a și pus în practică această dispoziție.

Și la Bohotin, și la Moșna mâncarea pe care o primeau internații care nu munceau era suficientă, dar slabă și monotonă. Spre exemplu, la 19 aprilie 1917, așadar în ziua vizitei lui Bacilieri, internații au primit dimineața ceai îndulcit și pâine, la prânz orez cu ceapă și mămăligă, iar seara supă de fasole.

În octombrie-noiembrie 1917, centrul Bohotin avea 1.603 internați, dintre care 864 își asigurau singuri hrana, 45 erau din clasa I, 271 din clasa a II-a, iar 423 din clasa a III-a. După cetățenie, erau 1.124 de austro-ungari, 262 de bulgari și 217 germani. Centrul Bohotin cuprindea atunci trei subcentre: Bohotin, Moșna și Isaiia. Internații din clasa I erau cazați la Isaiia, în condiții bune. La Bohotin clasele erau amestecate, iar situația era acceptabilă. La Moșna erau doar persoane din clasa a III-a, însă cazarea erau mult inferioară celei de la Bohotin, igiena era atât de proastă în unele spații încât reprezentantul guvernului român a ordonat închiderea lor. În primăvara anului 1917 avusese loc o distribuire de îmbrăcăminte către internați, dar cantitățile erau reduse față de necesități, ceea ce a făcut ca în toamna aceluiași an problema să devină critică.

Internații au primit din august până în octombrie-noiembrie 1917 câte 250 grame de carne pe săptămână. Meniul internaților la 9 octombrie 1917 arăta astfel: 500 grame de pâine, 300 de grame de cartofi, 100 de grame de roșii, 100 de grame de bârnză, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, o jumătate de gram de ceai. Internații din clasele I și a II-a considerau că țăranii nu respectau prețurile maximale, care însă erau sub nivelul celor din alte părți.

În infirmeria de la Bohotin erau, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, 14 bolnavi, cinci cu febră tifoidă (un alt bolnav decedase), iar ceilalți cu malarie. Și la Moșna erau doi bolnavi, unul de malarie, celălalt de enterită. Malaria fusese contractată peste tot în afara centrului, la muncă. Astfel, la jumătatea lunii septembrie 1917, de la muncă reveniseră 52 de internați cu malarie. Comitetul internaților s-a plâns că nu existase o cantitate necesară de chinină pentru tratarea celor bolnavi. Internații din centru erau bine tratați, ceea ce nu se putea spune despre cei care erau la muncă. Comitetele care îi reprezentau pe internați i-au adresat lui Luciano Bacilieri, care a vizitat centrul și în octombrie-noiembrie 1917, plângeri în legătură cu medicii. Un doctor, el însuși internat, care conducea serviciul sanitar al centrului, era acuzat pe de o parte că făcea comerț cu medicamentele, iar pe de altă parte că nu se interesa suficient de bolnavii săi. Mai mult, se spunea despre el că nu îi examina decât pe bolnavii care îl plăteau. Pentru a respinge acuzațiile, cel în cauză i-a cerut reprezentantului guvernului să deschidă o anchetă oficială.

La Bohotin figurau 739 de internați la 2 februarie 1918, dintre care 594 erau în centru, iar 145 erau detașați la lucru (116 în agricultură, 29 în „diverse”). După nici două săptămâni, la 14 februarie 1918, la Bohotin-Moșna erau trecuți 740 de internați în acte, dintre care 574 în centru, iar 166 la muncă. După criteriul cetățeniei, cei aflați în centru erau austro-ungari (466), germani (52), bulgari (34) și turci (22). În cazul a 604 internați știm și împățrirea pe clase: 255 din clasa IA, șase din clasa IB, 180 din clasa a II-a și 163 din clasa a III-a. Centrul era considerat bun în acel moment, exista inclusiv o baracă mare de rezervă pentru internați. Totodată, erau semnalate câteva cazuri de scabie. În subcentrul de la Moșna spațiile de locuit erau suficiente, îndeosebi după repatriereea unora dintre internați. Mulți dintre marinari primiseră între timp bani prin intermediul Legației Elveției.

Comitetul internaților solicita la jumătatea lunii februarie 1918 eliberarea cetățenilor loiali României, plus majorarea indemnizației de internare, având în vedere faptul că alimentele erau extrem de scumpe. Totodată, Comitetul solicita dreptul de a trimite delegați pentru a inspecta locurile în care munceau internații, având în vedere cazurile grave semnalate. Spre exemplu, internații folosiți la calea ferată Băcești-Roman primiseră hrană proastă, vreme de două săptămâni li se dăduse doar pâine, fără nicio mâncare caldă. Pentru a scăpa, internații au fugit de pe șantierul de la calea ferată și s-au întors în centrul de la Bohotin, dar au fost pedepsiți cu câte un an de închisoare. Însuși comandantul român al centrului, locotenentul Vladici, ținând cont de numeroasele plângeri primite de la internați, a înaintat un raport către superiorii săi. Poate și de aceea despre comandant se vorbea elogios între internați.

Centrul de internare Bohotin a ocupat încă din decembrie 1916 curțile familiei Sturdza din localitate, cu toate acareturile: un ocol de vite, un depozit de furaje, o ogradă, un grajd, o bucătărie, o remiză, o fierărie, patru camere pentru milițieni, un corp de gardă, patru magazii și un beci. Avuseseră loc stricăciuni, devastări și jafuri. Dintr-o reclamație a Evanghelinei C. Sturdza către Ministerul de Război, la 16 februarie 1918, reiese că proprietatea încă nu era evacuată, iar pentru toate acareturile ar fi trebuit plătită drept chirie suma de 405 lei/lună. Pentru cele 15 luni era vorba de 6.075 de lei.

În ultima săptămână din februarie 1918, la Bohotin erau 730 internați, 585 dintre ei în centru, iar 145 la muncă. Existau șase internați din clasa I și 184 din clasa a II-a; cât despre întreținere, 227 dintre ei o făceau singuri. Centrul Bohotin înregistra 393 de internați la încheierea războiului: trei eliberați deja, 362 transferați și 28 dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Instituția de autoadministrare locală, numită Zemstva, a fost introdusă în Basarabia la 1 ianuarie 1864, în conformitate cu Regulamentul despre instituțiile guberniale și județene.

Reforma Zemstvei a fost o continuare logică a reformei agrare, după publicarea Manifestului de desființare a șerbiei din 19 februarie 1861, Ministerul de Interne propunând un pachet de reforme în scopul aplicării principiului administrării locale. La 1 ianuarie 1864, guvernul rus aproba regulamentul instituțiilor de zemstvă, cu statut de persoană juridică, introdus în întreg Imperiul Rus și, respectiv, în Basarabia. Concepută ca un organ al puterii locale, Zemstva era privită drept concurenta organelor birocratice de stat care erau departe de doleanțele unui imperiu atât de vast din punct de vedere geografic și numeric. Cu timpul, datorită modificărilor ulterioare a Regulamentului (1887, 1890 și 1912), statul a limitat treptat capacitatea de autoadministrare a zemstvelor, către momentul Unirii acestea devenind un instrument de executare a dispozițiilor puterii centrale.

În Basarabia, ca și în alte gubernii ale Imperiului Rus, organul suprem de conducere era Zemstva gubernială, cu sediul la Chișinău, căreia i se subordonau zemstvele județene (uezd) și de voloste. Structura Zemstvei era identică pentru toate nivelele și era alcătuită din Adunarea Zemstvei (organul electiv) și Uprava (organul executiv) sau Consiliul Zemstvei. Adunarea Zemstvei se compunea din reprezentanții celor trei colegii electorale, aleși de către delegații Adunării ținutale în baza censului de avere. Numărul consilierilor era stabilit în corelație cu numărul populației, suprafața guberniei și gradul de fertilitate a solului care varia de la nord la sud. Uprava avea un președinte și cel puțin doi membri care, înainte de a intra în funcție, depuneau jurământ sau o declarație solemnă.

Principalele domenii de activitate a Zemstvei erau administrația și controlul, statistica, serviciul medico-sanitar, servicii tehnice de salubritate publică, aprovizionare, gospodărire agricolă, instruire, asigurare mutuală, acordarea de credite, etc. Spectrul variat de probleme de care se preocupa Zemstva nu a dat rezultate eficiente în regiunile periferice ale imperiului unde nivelul științei de carte era scăzut, populația sărăcită, iar administrația se impunea în limba rusă. O dovadă din acest punct de vedere era chiar administrarea bugetului Zemstvei, care constituia peste un milion de ruble anual. Adunarea Zemstvei ținutale aloca 5 mii de ruble pentru întreținerea cancelariei, iar pentru învățământul popular doar 500 ruble. Cifrele bugetului pentru anul 1910-1917 indicau o creștere anuală a cheltuielilor, în 1918 deficitul bugetar constituind 44 mln. lei. (4 mln. venit și 48 mln. cheltuieli). Impozitele ridicate ale Zemstvei ruinau economia Basarabiei, banii adunați fiind utilizați prioritar pentru întreținerea aparatului birocratic. Datele pentru anul 1903 ne arată că în timp ce Zemstvele guberniale din Rusia cheltuiau în mediu 34.5 % din totalul bugetului guberniei (circa 1 mln. ruble), în Basarabia aceasta cheltuia 48.9 %, adică 1.2 milioane din cele 2.5 milioane ale bugetului gubernial.

În anul 1917 au loc schimbări esențiale ale legislației privind Zemstva, prin adoptarea Legilor provizorii despre alegerea deputaților zemstvelor guberniale și județene din 21 mai 1917, care introduceau pentru prima oară în Imperiul Rus, inclusiv în Basarabia, alegeri în baza votului universal, egal, direct și secret. De acest drept se bucurau cetățenii ruși de ambele sexe, de orice naționalitate și religie ajunși la vârsta de 20 de ani. Evident, evenimentele din anul 1917 n-au permis desfășurarea alegerilor de zemstvă pe principiul votului universal nici în Basarabia, nici în alte regiuni ale Imperiului Rus, această inițiativă rămânând la nivelul intențiilor.

După Unire, sistemul rusesc de autoadministrare urma să fie înlocuit cu cel românesc, așa cum am prezentat în articolul precedent. Perioada 1918-1925 este considerată una a tranziției, în timpul căreia în Basarabia a fost păstrată instituția Zemstvei, fapt care a reprezentat un specific al vieții administrative a provinciei. Inițial s-a procedat la naționalizarea și românizarea Zemstvei, apoi a avut loc abolirea ei definitivă.

În baza Decretului regal privind desființarea Zemstvei guberniale din 4 octombrie 1918, serviciile și averea sa urmau să treacă în competența directoratelor Basarabiei. Odată cu emiterea decretului, au apărut o serie de susținători ai instituției, mai mult, s-a încercat organizarea unui congres al zemstvelor județene care să vină în apărarea instituției centrale. Potrivit acestora, Decretul de desființare a Zemstvei guberniale „a trecut peste drepturile și privilegiile populației locale”. Problema revitalizării legislației cu privire la zemstve a fost abordată în cadrul Congresului reprezentanților zemstvelor județene din Basarabia, desfășurat la 10 iulie 1920, care propunea elaborarea unui proiect de lege privind administrația locală și modificarea legislației zemstvelor din 1917.

În apărarea Zemstvei s-a ridicat Adunarea reprezentanților zemstvelor județului Bălți, întrunită la 7 noiembrie 1920, care susținea, în mod exagerat evident, faptul că „birul pus de zemstvă se achită cu mare plăcere de către popor, deoarece, în schimb, ea are grijă de nevoile poporului”. Inițiative de susținere a instituției Zemstvei au existat și în Parlamentul României, unii deputați basarabeni, cum este cazul lui Alexandru Mâță, susținând că unicul defect al Zemstvei județene nu era ascuns în tehnica de organizare, ci în reprezentanța prin alegeri în baza principiului cenzitar.

În realitate, dincolo de reflexele de obișnuință, specifice perioadelor de trecere de la un regim la altul, așa cum ne explică Eugeniu Giurgea, șeful Direcției de statistică a provinciei, trimis în Basarabia după Unire, „rușii nu prea vroiau să de despartă așa ușor de această instituție care deținea în mâinile sale și situațiunea socială, dar mai cu seamă întreaga situațiune mai importantă a Basarabiei”. Acesta mărturisește comportamentul fostului director al Departamentului de Statistică N. Moghileanski, care se opunea categoric predării materialului documentar statistic, în special celui ce ținea de statistica componenței etnice a Basarabiei.

Paralel cu lichidarea Zemstvei guberniale avea loc dizolvarea Dumei și Consiliului comunal (Uprava) al orașului Chișinău, atribuțiile sale fiind atribuite unei Comisii interimare. Comisiile interimare făceau parte din șirul organelor provizorii create în Basarabia, dar și în alte regiuni ale României, extinse asupra regiunii prin Decretul Regal din 9 mai 1919, care prevedea preluarea atribuțiilor administrației volostelor, adunărilor și ale upravelor de zemstvă. Obiectivul lichidării definitive a zemstvelor de voloste, prin transmiterea bunurilor instituțiilor în competența subprefecturilor, a fost încredințată comisiilor interimare de județ la 28 noiembrie 1923.

Activitatea comisiilor interimare a fost pusă în discuție în cadrul Adunării reprezentanților zemstvelor județene din Basarabia din 5-6 aprilie 1921, care constata incapacitatea guvernului de a institui un control real asupra acestor instituții. Drept rezultat, se propunea instituirea comisiilor de revizuire. Procesul de lichidare a zemstvelor județene și de voloste a luat sfârșit la 1 ianuarie 1926, odată cu intrarea în vigoare a Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925.

Tocmai în contextul dezbaterilor privind proiectul Legii de unificare administrativă începe o campanie de susținere a instituției zemstvei, declanșată de către funcționarii și deputații basarabeni în presă, periodice și de la tribuna parlamentară. Dezvoltarea zemstvelor și încurajarea activității acestora era posibilă numai în cazul lărgirii drepturilor acestora, considera G. Guldinschi, funcționar al Directoratului de Interne, „administrația nu ar câștiga nimic de pe urma desființării zemstvei, ci, dimpotrivă, ar pierde din autoritatea morală și din sprijinul societății”. O atitudine pozitivă față de zemstve drept cea mai avansată formă de autoadministrare locală a fost exprimată și de răgățeanul Virgil Ionescu-Darzeu, fost Director de prefectură a județului Chișinău, care compara trei forme de organizarea județului – din Vechiul Regat, Transilvania și Basarabia, considerând că „cea mai democratică organizare rezidă în forma județeană administrativă, numită Zemstva din Basarabia”. Într-o altă publicație de epocă, ardeleanul Onisifor Ghibu, unul din inițiatorii mișcării de renaștere națională din Basarabia și un bun cunoscător al realităților din provinciei, susținea că „Zemstva a fost o instituție bună, dar a fost redusă la inactivitate de dragul unificării”.

Deși străină tradiției românești de administrare, Zemstva a prezentat o experiență utilă pentru Basarabia, fiind prima experiență de organizare a autoadministrării locale pe principiul reprezentativ și al autofinanțării. Cu toate restricțiile unui regim autoritar-birocratic, Zemstva din Basarabia a rezistat mai bine de jumătate de secol. Au existat opinii, cum era cea exprimată de Ion Pelivan, că era necesar de a conserva instituția zemstvei și după unificarea administrativă, mai mult, de a o extinde și în alte regiuni ale țării. Existau voci care asociau păstrarea Zemstvei cu șansa directă a revenirii la statutul anterior al Basarabiei, o revenire în trecut, o conciliere și toleranță față de timpurile de altă dată.

Păstrarea acestei instituții în Basarabia după anul 1918 a fost o decizie determinată de circumstanțele vremii, dat fiind faptul că se puneau bazele unificării și modernizării administrative a țării. Din acest punct de vedere, eliminarea Zemstvei din administrarea Basarabiei era o chestiune inevitabilă. În primul rând pentru că era străină sistemului tradițional românesc de administrare, iar în cele din urmă pentru că sistemul local de administrare în toate provinciile istorice urma a fi sacrificat în interesul național al României întregite, care cerea o formă supremă de unificare administrativă.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.