”…bolnavii stau toți pe la casele lor culcați prin case sau pe prispe, așteptând vindecarea sau moartea.
Nicăieri nu se vede personalul medical, nimeni nu cunoaște: Declarare, Izolare, Dezinfecție”
Fragment dintr-un raport de inspecție sanitară din anul 1918, a unor sate de lângă Chișinău
Pandemia de Coronavirus este o epidemie în curs de desfășurare la nivel global, cauzată de noul coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19. Impactul puternic asupra actualității și situația complicată în care s-a pomenit omenirea, în legătură cu această pandemie, trezește involuntar la istorici referință la epidemiile cunoscute anterior de umanitate, cu impact major asupra memoriei colective. În următorul bloc de publicații la Radio Europa Liberă ne vom referi la epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din România, care a lovit profund și Basarabia, determinând o reevaluare a sistemului medical din tot spațiul românesc și la nivel global. O astfel de investigație academică, dincolo de aspectul cognitiv, conține în sine referințe terapeutice și educative, care pot fi utile cititorilor noștri în asumarea responsabilităților și pentru mobilizare, în vederea înfruntării situației dificile în care ne aflăm actualmente.
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1918 (cu prelungire în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale). Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil din Rusia. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.
Transmis de păduchele de corp, tifosul exantematic are ca principal rezervor în focarele de infecție, omul. Pentru apariția unui focar de tifos erau necesare două condiții: apariția unui focar de păduchi și a unui caz de tifos la care bacteria era prezentă în sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă erau frecvente, cele două condiții s-au întrunit ideal.
Boala a început în anul 1914 pe Frontul de Est, mai exact în Serbia. Distrugerea orașelor sârbe s-a însoțit de distrugerea infrastructurii existente, care asociată cu lipsa profesioniștilor din domeniul medical, mobilizați în armată, a condus rapid la deteriorarea rapidă a sănătății populației. Malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă asociate au deschis calea liberă tifosului, care a apărut în luna noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a răspândit rapid printre trupe. Într-un an boala a ucis 150 000 de oameni, dintre care 50 000 erau prizonieri de război în Serbia. Rapid, tifosul s-a propagat de-a lungul întregului Front Estic, printre soldații ruși și români, precum și printre adversarii lor de pe Frontul de Est, respectiva afecțiune a devenit o problemă comună. Deși boala și-a făcut simțită prezența inclusiv în cadrul forțele militare estice ale Puterilor Centrale, aceasta a fost împiedicată să atingă proporții epidemice în armatele austro-ungară și germană, de măsurile energice de despăduchere a trupelor.
Situația existentă a diferit de cea de pe Frontul de Vest, unde deși infestarea cu păduchi era endemică, nu au existat focare de tifos. Singurul motiv rezonabil pentru care tifosul a lipsit în vest este acela că, armatele combatante au avut organizații sanitare pe deplin conștiente de pericol. Acestea au pus în funcțiune mecanisme eficace atât de alertă pentru cazurile suspecte, cât și de despăduchere extensivă, cu precădere și cu deosebită atenție gestionate, în privința trupelor care se transferau de pe Frontul de Est pe Frontul de Vest.
Deși la începutul secolului XX România dispunea de legi și regulamente sanitare aflate în pas cu restul țărilor din Europa, acestea nu erau aplicate corespunzător de autorități. De la participarea în Războiul de Independență (1877-1878), pregătirea armatei și a serviciilor conexe acestei (intendență, subzistență și serviciu sanitar – n.a.) nu a reprezentat o prioritate pentru conducerea țării. În cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), Serviciul Sanitar al Armatei s-a aflat într-o situație deplorabilă, evidențiată de cei peste 1 000 de soldați pierduți din cauza epidemiei de holeră. Situația care a dus la aceste pierderi, în pofida faptului că nu au existat confruntări militare, s-a menținut și trei ani mai târziu, la intrarea României în Primul Război Mondial.
Ca un dangăt de clopote pentru posteritate, Constantin Argetoianu consemna în cartea sa Pentru cei de mâne: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale. Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să sperăm, de pildă generațiunilor viitoare”.
Primul focar de tifos cu 5 cazuri s-a atestat într-un sat din Dobrogea în septembrie 1916, posibil aflat în relație cu trupele ruse din zonă sau cu afluxul de bulgari veniți pe ascuns de peste graniță. La 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, apoi au apărut cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor. În zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.
Situația s-a schimbat în timpul retragerii române în Moldova. Epuizate, prost hrănite și prost îmbrăcate, retrăgându-se printr-un frig glacial, trupele aglomerau împreună cu refugiații de război localitățile. Condițiile de cantonament erau extrem de dificile și nu permiteau îngrijirea corporală, astfel că înghesuiala, lipsa posibilității de a schimba hainele sau lingeria, lipsa posibilităților de aprovizionare, lipsa în cadrul populației civile a medicilor (mobilizați în armată), precum și imposibilitatea izolării bolnavilor au constituit un mediu deosebit de propice, pentru dezvoltarea păduchilor. Astfel, la sfârșitul retragerii situația sanitară a armatei a devenit dezastruoasa.
Evoluția defavorabilă României și forțelor sale armate a ostilităților militare a făcut ca circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare să se modifice sensibil. Astfel, în Moldova pe un teritoriu care reprezenta cu ceva mai mult de un sfert din teritoriul de atunci al statului român, se găseau la începutul anului 1917 pe lângă populația proprie, 1,5 milioane de refugiați, militari, tineri recruți din contingentele 1917-1920 și mai mult de 20 000 de răniți și de bolnavi. Alături de aceștia se aflau și trupele rusești aliate, aproape un milion, cu o stare sanitară prezentând carențe semnificative.
Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300 000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Mortalitatea medie de ansamblu a epidemiei a fost de 15—17 %, variind de la 12 la 27 % în centrele spitalicești. O valoare particulară s-a notat în cadrul corpului medical, caz în care indicele respectiv a ajuns la 41 % în cazul medicilor de sex masculin și de aproximativ 9,1 % în cazul medicilor de sex feminin. Aproape 350 de medici (cam o cincime din corpul medical) au plătit tribut morții date de tifos, dintre aceștia 2 fiind femei. Între acești medici s-au aflat francezi, englezi și canadieni. Mărturiile timpului afirmă că în 1917-1918 în România au murit de tifos în jur de 1 000 de sanitari.
Situația sanitară din Basarabia s-a degradat în perioada 1916 -1917 după intrarea României în război, atât datorită tranzitului și încartiruirii trupelor, precum și a mobilizării populației la lucrări militare, cât și datorită inflației, revoluției, valului de refugiați, sărăciei și promiscuității. S-au creat astfel condiții dintre cele mai favorabile pentru ca focarele de tifos exantematic și alte boli contagioase se transforme în epidemii întinse.
În Basarabia epidemia de tifos a progresat în anul 1918 în raport cu anii precedenți, revenirea la domicilii a foștilor combatanți trecuți prin lagăre de prizonieri dând un impuls semnificativ flagelului. S-au adăugat la aceasta, conform opiniei medicilor militari români, ignoranță, indolența și reaua-voință a personalului local al zemstvelor. De asemenea, celor menționate i s-a alăturat fenomenul de masă caracterizat atât de nedeclararea integrală a numărului de bolnavi contagioși, cât și de lipsa de disponibilitate a medicilor locali de a sprijini izolarea contagioșilor, pe motiv că aceasta reprezintă un atentat la libertatea individuală.
Cifrele au variat de-a lungul anului 1918: generalul Nicolae Vicol a avansat la începutul lunii mai 1918 cifra de 4 000 de cazuri existente; o nouă cifră de 13 000 de cazuri în lunile februarie, martie, aprilie și mai a fost vehiculată la sfârșitul aceleiași luni într-un memoriu axat pe problematica epidemiologică, remis Ministerului de Război de către un colectiv alcătuit din Directorul Sănătății Publice și inspectorul sanitar general, alături de inspectorul sanitar general al regiunii Basarabia.
La sfârșitul anului cu toate că boala afecta semnificativ civilii basarabeni, răspândirea sa printre militari aflați în provincie era relativ redusă. Cea mai afectată zonă se afla în sud, urmată de extremitatea nordică. Principalele focare ale epidemiei erau orașele Cetatea Albă (aflat pe primul loc), Tighina și Hotin. Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24 988 de bolnavi, din care 3 334 au decedat. Printre cele mai cunoscute personalități secerate de boala crâncenă a fost poetul Alexie Mateevici, molipsit pe Frontul de Est. În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1 843 de sate, dintr-un total de 2 286 câte se aflau în Basarabia.
Situația foarte alarmantă s-a menținut în anul 1919, când s-au înregistrat în Basarabia 50 915 de cazuri, cel mai afectat județ fiind Tighina și cel mai puțin afectat fiind Ismail. Cu toate eforturile depuse de personalul medical militar și în pofida unor succese parțiale, precum și a construirii a 100 de instalații de deparazitare în zonele rurale, la mijlocul anului situația epidemiologică era puțin satisfăcătoare. În zonele rurale ale Basarabiei mai persistau în 1920, conform declarației dr. I. Cantacuzino focare mici de tifos, datorită atât unor mijloace de acțiune mai modeste, cât și comunicațiilor dificile, precum și lipsei personalului medical.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
