1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În nord-estul județului Botoșani se aflau mai multe centre de internare: Mihălășeni, Ripiceni, Dângeni, Iacobeni, Hulub și Cismănești.

Centrul Mihălășeni

În mai 1917, când centrul de la Mihălășeni a fost vizitat de elvețieni, erau acolo 240 de cetățeni bulgari, precum și 60 de cetățeni turci și albanezi. Mai erau și cinci femei (cu patru copii), care erau internate la cererea lor, întrucât își urmaseră soții în captivitate.

Camerele unde locuiau internații erau curate și fuseseră dezinfectate prin văruite. Internații aveau o stare de sănătate bună. Spre deosebire de alte centre, nu se vedeau fețele trase și palide, iar tifosul exantematic nu ajunsese acolo. Exista o infirmerie, unde se aflau patru bolnavi. Comandantul centrului fusese schimbat la 20 februarie 1917, ceea ce avusese efecte benefice. Hrana era bună și suficientă. Internații primeau alimentele – pâine, cartofi, ceapă, sare, ceai, zahăr –, se grupau câte 10-12 și își pregăteau mâncarea împreună.

Una dintre situațiile detaliate din 1917 arată că la Mihălășeni se găseau 1.150 de internați. „Străinii” cetățeni români erau 283. Dintre aceștia, 280 erau bărbați: 210 cu vârste cuprinse între 17-50 de ani (175 de etnici bulgari, 22 de albanezi, șapte turci, patru greci, un sârb și un român), 66 aveau peste 50 ani (64 de bulgari și doi greci); patru erau invalizi și infirmi (etnici bulgari). Se adăugau o femeie de etnie turcă și doi copii bulgari sub 17 ani. Cetățenii străini erau în număr de 867, împărțiți astfel: 446 din Imperiul Otoman (253 de albanezi, 163 de turci, 15 bulgari, nouă macedoneni, cinci greci și un persan) și 421 din Bulgaria (395 de bulgari, 17 macedoneni, opt turci și un grec).

Dacă la 10 decembrie 1917 în centrul de internare de la Mihălășeni erau 1.036 de internați, două luni mai târziu, mai precis la 2 februarie 1918, se mai găseau acolo aflau 634 de internați, dintre care 349 bulgari și 285 de turci.

Elvețienii au făcut o nouă vizită la Mihălășeni, la 15 martie 1918. Erau înregistrați 603 internați, dintre care 302 turci și 301 bulgari. Oamenii aveau o mină bună. Ei munceau în agricultură și primeau 1,50 lei/zi vara și un leu/zi iarna.

Centrul Ripiceni

Localitatea Ripiceni era situată chiar pe malul Prutului, acolo regăsindu-se stația terminus a liniei de cale ferată îngustă, în lungime de cca 28 de km, care făcea legătura cu stația CFR Dângeni. Exista acolo o mare fabrică de zahăr, spirt și drojdie, construită în anii 1899-1904, cu capital francez și cu muncitori francezi, italieni, germani, cehi și români. Această fabrică avea să reprezinte timp de decenii una dintre cele mai importante investiții industriale din nordul Moldovei.

Anii Primului Război Mondial au transformat Ripiceniul într-unul din centrele în care au fost trimiși internați civili. O statistică din 1917 arată că la Ripiceni erau 1.591 de persoane aflate în această situație. „Străinii” cetățeni români erau 707, dintre care 354 de etnici sârbi, 218 bulgari și 135 de turci. În privința cetățenilor străini, 884 la număr, aceștia erau împărțiți astfel: 531 din Imperiul Otoman (342 de turci, 164 de albanezi, nouă macedoneni, nouă persani și șapte greci), 348 din Bulgaria (etnici bulgari), cinci din Austro-Ungaria (trei maghiari, un german și un polonez).

La 10 decembrie 1917, la Ripiceni erau 1.526 de internați, în vreme ce la 2 februarie 1918 erau înregistrați 1.216, dintre care 783 turci, 429 bulgari, doi germani și doi austro-ungari. Când elvețienii au ajuns la Ripiceni, la 15 martie 1918, în scriptele administrației erau trecuți 1.012 internați, dintre care în centrul propriu-zis se aflau 162. La muncă erau: 733 la căile ferate, 19 la grajduri și 15 la grădini. Alții erau la spitalul din Ștefănești (12 ), infirmerie (șase), închisoarea Botoșani (cinci), „la dispoziție” (50 ) sau evadaseră (102). De asemenea, erau și două femei. Potrivit cetățeniei internaților, 647 erau turci, 361 bulgari, iar patru austrieci.

În martie 1918, oamenii locuiau în bordeie acoperite cu paie, pe așternuturile formate tot din paie. O sală mare, văruită, curată și confortabilă era amenajată ca infirmerie; existau pături pentru cei care ajungeau acolo. În acel moment doi bolnavi de tifos exantematic se aflau în convalescență, izolați. De asemenea, exista o etuvă pentru deparazitare. În magazii existau în cantități mari făină, fasole, zahăr, oțet, varză acră, cartofi etc. Cu toate acestea, mina internaților nu era prea bună. Internații folosiți la muncă primeau între 1,50 și doi lei/zi. Cei câțiva austrieci erau utilizați ca specialiști și erau plătiți cu până la trei lei/zi.

Centrul Dângeni

Localitatea Dângeni era situată în apropierea liniei de cale ferată Iași-Dorohoi. Bolile – tifosul exantematic, tifosul recurent, febra tifoidă și dizenteria – au bântuit localitatea Dângeni în primele luni ale anului 1917, lovind populația civilă băștinașă, militarii din trupele române dislocate în zonă și internații civili. Patru internați erau utizați la sfârșitul lunii februarie 1917 drept secretari comunali și „nu pridideau cu întocmirea actelor de deces”.

Conform unei statistici din 1917, la Dângeni erau 1.023 de internați. Dintre aceștia, 135 erau în categoria „străini” – cetățeni români (112 turci, 15 bulgari, patru români, trei austrieci și un evreu). Cetățenii străini erau 888, dintre care 552 din Bulgaria (etnici bulgari), 225 din Imperiul Otoman (etnici turci), iar 111 din Austro-Ungaria (49 de evrei, 38 de maghiari, nouă români, opt polonezi și șapte ruși).

În vreme ce la 10 decembrie 1917, la Dângeni se aflau 1.049 de internați, la 2 februarie 1918 erau 794 de internați, dintre care 420 bulgari, 373 turci și un austro-ungar. Centrul de internare era situat la trei kilometri nord de satul Dângeni și era format din bordeie, potrivit unei descrieri elvețiene din martie 1918. Barăcile erau curate, bucătăriile bune și acoperite. Oamenii se culcau pe pământ, deasupra punându-se paie. La 17 martie 1918, se mai aflau în centru 145 de internați.

Centrul Iacobeni

La Iacobeni, sat situat în apropiere de Dângeni, s-a aflat un alt centru de internare. La 17 martie 1918 erau trecuți în evidențe 704 internați: 232 erau prezenți, 182 erau la Băcești-Roman, trei în permisie, unul la spital, 138 evadați, ceilați la munci agricole. În privința cetățeniei, era vorba de 206 români, 205 bulgari, 202 turci, 72 de austrieci, nouă sârbi, șapte italieni, doi germani și un chinez. Fuseseră repatriați deja 500 de internați. Nu exista baie în centru, dar de la începutul lunii martie 1918 funcționa un cuptor de deparazitare. Pentru munca în agricultură, un internat era plătit cu 1,10 franci pe zi. Un ou costa 25 bani, un litru de lapte doi lei, un pui de gâină între 10-15 lei.

Centrul Hulub

Astăzi sat în comuna Dângeni. Centrul Hulub avea 236 de internați la 10 decembrie 1917, iar la 2 februarie 1918 erau doar 95 de oameni, dintre care 81 de turci, 12 bulgari și doi austro-ungari. Cînd au ajuns elvețienii acolo, la 17 martie 1918, mai erau 153 de internați. Dintre aceștia, 151 erau prezenți, doi se aflau la muncă. Pe sexe și categorii de vârstă, 73 erau bărbați și oameni tineri, 57 femei, iar 20 copii sub cinci ani. Și femeile, și copii erau internați de bunăvoie, aproape toți fiind din Transilvania. Elvețienilor li s-a părut că mulți erau anemici. Din punct de vedere al cetățeniei, 75 erau români, 68 austro-ungari (din Ardeal), opt bulgari și doi turci.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În partea de sud-est a județului Dorohoi au existat mai multe centre de internare: Podriga, Știubieni, Săveni, Vlăsinești, Hănești și Adășeni.

Centrul Podriga. În satul Podriga – astăzi în comuna Drăgușeni, județul Botoșani – se afla un centru de internare, unde, conform unei statistici din 1917, erau 1.082 de internați. Dintre aceștia, 928 erau „străini”, cetățeni români, 748 dintre ei de etnie bulgară, iar 180 de etnie turcă. Erau și 154 de cetățeni străini, dintre care 130 din Imperiul Otoman, etnici turci, iar 24 din Bulgaria (14 bulgari și 10 turci). Într-o altă situație, de la 10 decembrie 1917, erau trecuți 1.058 de internați. Numărul celor aflați la Podriga avea să scadă în ritm alert, la 2 februarie 1918 regăsindu-se doar 224, dintre care 116 turci și 108 bulgari.

Centrul Știubieni. Acest centru era pe teritoriul comunei Știubieni, situată la nord-vest de localitatea Săveni. O situație care datează din 1917 dezvăluie că la Știubieni erau 1.169 de internați. Dintre aceștia, 677 erau „străini”, cetățeni români, dintre care 646 bulgari, 18 turci, 12 albanezi și un evreu. Cetățenii străini erau în număr de 492, repartizați astfel: 291 din Bulgaria (280 de etnici bulgari, șapte turci, trei greci și unul cu naționalitate neprecizată), 200 din Imperiul Otoman (196 turci, trei greci și unul cu etnie neprecizată), unul din Austro-Ungaria (un etnic evreu).

În scriptele centrului Știubieni se aflau 1.153 de internați în prima jumătate a lunii decembrie 1917. Erau repartizate la munci agricole 313 persoane, pe diferite moșii: 185 la Roman, 82 la Știubieni, 15 la Liveni, 12 la Săveni, 11 la Tăutești, șase la Havârna, doi la Ibăneasa. Alții erau dispăruți (63) sau la închisoare (opt). În centrul propriu-zis se aflau 469 de internați: 280 erau improprii pentru muncă, 114 erau buni pentru lucru, iar 75 erau menținuți pentru corvezi. O lună și jumătate mai târziu, la 2 februarie 1918, în centrul de internare Știubieni se aflau 718 internați, dintre care 374 bulgari și 344 turci.

Centrul Săveni. Săveni era un centru administrativ (aici își avea sediul plasa Bașeu, din județul Dorohoi) și comercial, cu o importanță evidentă într-o zonă accentuat rurală. Centrul de internare a oferit condiții de cazare proaste în faza inițială, iar mortalitatea a fost mare între internați. O statistică din 1917 ne arată că la Săveni erau 1.342 de internați. „Străini” – cetățeni români erau 851, repartizați astfel din punct de vedere etnic: 549 de bulgari, 264 de turci, 24 de români, nouă greci, patru sârbi, un albanez. Cetățenii străini erau 491 la număr, dintre care 390 proveneau din Imperiul Otoman (308 etnici albanezi, 57 de turci, 11 bulgari, 11 greci, trei cu naționalitate neprecizată), 94 din Bulgaria (70 de bulgari, 11 turci, 10 români, un grec, doi cu naționalitate neprecizată), șapte din Austro-Ungaria (doi maghiari, doi evrei, doi români și un german). Numărul internaților era în scădere, la 10 decembrie 1917 înregistrându-se doar 929 de internați.

La 16 martie 1918, la Săveni se aflau 573 de internați. Dintre ei, în centru erau atunci 312, la muncă erau 211 (173 la calea ferată Băcești-Roman), 13 în permisie, 40 evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, erra vorba de 250 de turci, 246 de bulgari, 74 de austrieci și de trei germani. Internații prezenți în centru aveau o mină bună. Pentru munca prestată ei câștigau 1,50 lei/zi, însă viața era scumpă, de vreme ce un litru de lapte se vindea cu doi lei, iar un ou cu 30 de bani. Internații evrei solicitau permisiunea de a pleca acasă, pentru a putea sărbători Paștele evreiesc.

Centrul Vlăsinești. Pe teritoriul comunei Vlăsinești a funcționat un centru de internare încă din primele luni de război. Internații aflați acolo au fost folosiți la muncile agricole chiar în toamna anului 1916. Carol Hinck, arendașul moșiei Brăteni, din comuna Mihălășeni, făcuse o cerere pentru a putea primi muncitori agricoli dintre internații civili. La 22 septembrie 1916, între centrul de internare și arendaș a fost încheiat un contract, prin care i-au fost puși la dispoziție 140 de muncitori agricoli, care acceptaseră să meargă la lucru pe moșia amintită. Muncitorii erau luați din centrul de internare pentru perioade de câte 20 de zile lucrătoare și duși pe moșia Brăteni. Ei erau folosiți la diferite munci agricole, sub pază, pentru care erau plătiți cu doi lei/zi, la Direcția Regiunii de Internare, primeau hrană, opinci și adăpost.

La Vlăsinești erau în 1917, după cum ne arată o situație numerică, 1.630 de internați. „Străinii” cu cetățenie română erau în număr de 1.174, dintre care 1.164 etnici bulgari, patru albanezi, trei turci, un evreu, un grec și un român. Cetățenii străini erau 456, dintre care 316 din Imperiul Otoman (292 de albanezi, 16 turci, trei evrei, trei greci și doi bulgari), iar 140 din Bulgaria, etnici bulgari. Numărul internaților a crescut, la 10 decembrie 1917 înregistrându-se 1.966 de persoane. Ulterior scăderea a fost accelerată. Astfel, la 2 februarie 1918, în centrul de internare erau doar 823 de internați, dintre care 425 bulgari, 394 turci, doi germani și doi austro-ungari.

Centrul de la Vlăsinești a fost vizitat de reprezentanții Elveției la 16 martie 1918. În acel moment în evidențe figurau 818 internați, dintre 359 erau plecați la lucru la calea ferată Băcești-Roman, 307 se aflau în centru, iar 66 evadaseră. Pentru 668 dintre ei avem și datele legate de cetățenie: 369 erau bulgari, 297 turci, iar doi austrieci. Internații stătuseră în bordeie, dar în martie 1918 cei care se aflau în centru locuiau în sat, lucrau la „o fermă frumoasă”, precum și pe moșiile învecinate. Oamenii erau bine echipați în acel moment de către regiunea de internare, la prețuri favorabile (o pereche de botine bune costa 35 de lei). Erau înregistrate câteva cazuri de scabie în rândurile lor. Alimente puteau fi cumpărate din sat: un litru de lapte costa 1,50 franci, un ou 20 de centime. Comandantul lagărului era locotenentul Filetti. Acesta venise de la Băcești, județul Roman, de unde ar fi cerut să fie schimbat, întrucât era nemulțumit de tratamentul la care erau supuși oamenii săi din partea unui antreprenor din zonă.

Centrul Hănești. În centrul Hănești, aflat în satul cu același nume, la sud de Săveni, se găseau la un moment dat, potrivit unei situații din 1917, 1.269 de internați. Dintre aceștia, 1.231 erau „străini” cu cetățenie română (1.157 de bulgari, 73 de turci și un austriac). Alți 38 erau cetățeni străini: 32 din Imperiul Otoman (etnici albanezi), cinci din Bulgaria (patru bulgari și un turc), iar unul din Austro-Ungaria (etnic român). Dacă la 10 decembrie 1917 erau 1.250 de internați, aproape două luni mai târziu, mai precis la 2 februarie 1918, se aflau acolo 1.126 de internați, dintre care 1.026 bulgari, 96 turci, doi germani și doi austro-ungari.

Centrul de la Hănești a fost vizitat de elvețieni la 16 martie 1918. Internații aflați în scripte erau 287 (270 de bulgari și 17 turci), dar efectiv prezenți doar 102. Oamenii aveau o mină bună, erau bine îmbrăcați, locuiau în bordeie și în sat. Pentru munca lor câștigau 1,20 lei/zi.

Centrul Adășeni. La sfârșitul anului 1917, în centrul aflat în localitatea Adășeni erau înregistrați 1.077 de internați, pentru ca la 2 februarie 1918 numărul celor aflați acolo să coboare la 434, dintre care 222 de bulgari și 212 turci.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.