1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Toate erau în județul Fălciu, primele două reunite în aceeași comună, iar cea din urmă formând o comună separată. Cele trei localități fac parte astăzi din comuna Dolhești, în sud-estul județului Iași.

Centrul Dolhești (și subcentrul Pietriș)

Conform unei situații din 10 martie 1917, la Dolhești se găseau 258 de internați. În acel moment erau în centru 205 persoane, iar 40 de muncitori și cinci meseriași erau la muncă. Singuri se întrețineau 45 de oameni, iar statul întreținea 50 (trei din clasa I și 47 din clasa a II-a). Epidemia de tifos exantematic a provocat o mortalitate ridicată între internații de la Dolhești în primele luni ale anului 1917. Calitatea de medic al centrelor de internare Bohotin și Cosmești, în 1917, o avea dr. Grossman.

O creștere a numărului de internați s-a înregistrat la Dolhești în perioada următoare. Datele din cea de-a doua jumătate a lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 arată existența a 615 internați, dintre care 82 își asigurau singuri hrana, 14 erau din clasa I, 115 din clasa a II-a, iar 404 din clasa a III-a. Dintre cei de mai sus, 212 se aflau la muncă. După cetățenie, erau 527 de austro-ungari, 57 de germani și 31 de bulgari. Internații din clasa I și din clasa a II-a se aflau la Dolhești, iar cei din clasa a III-a la Pietriș. În cel din urmă loc spațiile de locuit și îmbrăcămintea erau într-o stare precară. Studenții internați în centru se plângeau atunci că le lipseau cărțile. Un medic, tot internat, se dovedea foarte activ. Sănătatea internaților era în general bună în acel moment, nefiind semnalat nici un caz de persoană atinsă de vreo boală infecțioasă. Însă anterior fuseseră 173 de decese, care erau puse pe seama vârstei internaților și organismului slăbit al acestora, în condițiile internării prelungite.

Numărul internaților a cunoscut o scădere evidentă după încheierea armistițiului. La 2 februarie 1918, mai figurau la Dolhești doar 283 de internați, dintre care 207 erau în centru, iar 71 erau detașați la lucru (39 în agricultură, 32 trecuți la „diverse”). La 21 februarie 1918, erau în scripte 280 de internați, 78 dintre ei aflându-se la muncă. Pe clase, cei de mai sus se împărțeau astfel: 46 din clasa IA, patru din clasa IB, 58 din clasa a II-a și 172 din clasa a III-a. Comanda o deținea C. Brătescu, locotenent în rezervă, considerat foarte bun. Deși spațiile de locuit erau suficiente, internații se plângeau cu privire la acestea. Fuseseră primite haine fie de la guvernul român, fie de la Legația elvețiană, însă acestea erau insuficiente. Din decembrie 1917 până în februarie 1918 fuseseră înregistrate 31 de cazuri de tifos exantematic. Funcționa un cuptor cu aer cald pentru deparazitare, însă nu exista baie, de aceea internații trebuiau să se deplaseze într-un sat vecin, aflat la un kilometru distanță. Spre sfârșitul războiului, centrul de la Dolhești avea în evidențe 154 de internați.

Centrul Brădicești

Informațiile pe care le avem despre centrul Brădicești sunt contradictorii. Pe de o parte, la 10 martie 1917 era amintită existența a 293 de internați. În centru se aflau 268 de persoane, iar 21 de meseriași și trei muncitori erau la muncă. Se întrețineau singuri 80 de oameni, iar 52 erau întreținuți de către stat (opt din clasa I și 44 din clasa a II-a). Pe de altă parte, unele date susțin crearea centrului în august 1917, unii dintre internați fiind aduși din centrul de la Huși, care fusese desființat. Acești internați se obișnuiau cu greu condițiilor mai dificile din noul centru.

În a doua jumătate a lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Brădicești erau 755 de internați, dintre care 153 își asigurau singuri mâncarea, 35 erau din clasa I, 117 din clasa a II-a, iar 450 din clasa a III-a. Din totalul amintit, 184 de internați se aflau la muncă. Potrivit cetățeniei, erau 378 de austrieci, 252 de maghiari – spre deosebire de alte rapoarte, în cel din care am preluat datele austriecii erau amintiți separat de maghiari –, 78 de turci, 25 de bulgari și 22 de germani. Spațiile de locuit erau bune, dar erau unele care nu-i protejau pe internați nici măcar de ploaie, iar în plus nu răspundeau celor mai elementare reguli de igienă. Se înregistraseră de-a lungul anului și decese la Brădicești. Se remarca faptul că în centru nu exista un medic, serviciul sanitar fiind îndeplinit de medicul de la Dolhești. Întrucât acesta nu dispunea de un mijloc de transport rapid, nu reușea să ajungă la timp pentru a-i îngriji pe bolnavi. O infirmerie nouă, bine instalată a fost creată cândva în toamna anului 1917, când erau acolo opt bolnavi.

Internații din clasa I și din clasa a II-a aveau dificultăți în privința aprovizionării, ca peste tot. Cât despre internații din clasa a III-a, aceștia primeau o mâncare foarte puțin variată. Spre exemplu, meniul din ziua de 17 octombrie 1917 arăta astfel: 800 de grame de mămăligă, 200 de grame de mazăre verde, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, un gram de ceai. La fel ca în alte centre de internare, internații declarau că erau mulțumiri de comandantul lor. Totodată, comitetul făcuse plângeri în legătură cu modul în care erau tratați internații din detașamentele de muncă.

Descreșterea numărului de internați la Brădicești a fost considerabilă în iarna 1917/1918, probabil ca urmare a eliberării sau transferului către alte centre. Doar 299 de internați mai figurau în acte la 2 februarie 1918, dintre care 213 erau în centru, iar 86 erau detașați la lucru (în agricultură, CFR și la „diverse”). Același număr total (299) de internați era amintit și la 21 februarie 1918, 84 dintre aceștia fiind la muncă. După criteriile de încadrare, 77 erau din clasa IA, 14 din clasa IB, 51 din clasa a II-a și 157 din clasa a III-a. În decembrie 1917 fuseseră șase cazuri de tifos exantematic în centrul de internați și 32 în rândurile populației civile. Bolnavii erau îngrijiți în februarie 1918 de către doctorul Tchekolof, la rândul său internat. Centrul dispunea de o baie, un cuptor pentru deparazitare și o infirmerie bună. Pentru munca lor, internații primeau iarna câte 50-60 de bani pe zi, vara câte 75 bani/zi, iar toamna câte 85 bani/zi. La încheierea războiului mai erau în evidențele centrului Brădicești 236 de internați, 74 dintre ei fiind deja transferați.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Centrul Bohotin (și subcentrele Moșna și Isaiia)

Aflate într-o binecunoscută zonă viticolă, localitățile Bohotin și Isaiia (sau Isaia, în forma veche) aveau statut de comună în urmă cu un secol, iar astăzi sunt sate aparținătoare ale comunei Răducăneni. În vecinătatea acestor sate se află localitatea Moșna, care era comună și, în timpul Primului Război Mondial, parte a județului Fălciu, și astăzi, când aparține județului Iași. La Bohotin a funcționat în anii 1916-1918 un important centru de internați civili, de care depindeau subcentrele de la Moșna și Isaiia.

Dintr-o situație de la 10 martie 1917 aflăm că la Bohotin erau 711 de internați. În centru se găseau atunci 683 de persoane, în vreme ce 19 de meseriași și nouă muncitori erau la muncă. Existau 269 de oameni care se întrețineau singuri, iar 146 erau întreținuți de către stat (doi din clasa I și 142 din clasa a II-a).

Luciano Bacilieri, medic elvețian, a vizitat centrul Bohotin și subcentrul Moșna la 19 aprilie 1917. În acel moment erau circa 1.850 de internați austrieci și germani, aproape toți din clasa a III-a. Unii proveneau de la centrele Cozia și Covasna, aflate la nord de Răducăneni, care fuseseră închise cu câteva zile înainte. Întrucât nu existau mijloace de transport, internații au trebuit să-și care singuri toate bunurile de care dispuneau, ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dificil pentru bătrâni, în general pentru cei lipsiți de putere. Camerele în care au fost cazați internații erau peste tot suficient de mari și destul de bine întreținute.

Marinarii de pe navele comerciale ale Puterilor Centrale, reținuți în momentul intrării României în război, în august 1916, au fost internați în cea mai mare parte la Moșna. Aceștia au avut parte de mari privațiuni în timpul iernii 1916/1917, din cauza lipsei de combustibili și a hainelor. Comandantul subcentrului de la Moșna își avea sediul la Bohotin, observa medicul Bacilieri. În locul ofițerului comandat, subcentrul de la Moșna era de fapt condus de plutonieri. Aceasta explica de ce internații de la Moșna avuseseră mai mult de suferit în comparație cu alți internați din regiune. Nu fusese vorba atât de pedepse corporale, cât de vocabularul utilizat și de modul de tratare.

Spre deosebire de marinarii de la Bohotin și din alte centre, cei internați la Moșna au avut o situație mai dificilă și pentru că nu aveau bani, așadar nici posibilitatea de a cumpăra alimente pentru a-și suplimenta meniul, cum se întâmpla de regulă în alte părți. Abia în aprilie 1917, Legația Elveției a regăsit adresele mateloților aflați la Moșna și le-a trimis, prin doctorul Bacilieri, suma de 20.000 de lei, pusă la dispoziție de Compania de navigație a Dunării. În urma propunerii lui Bacilieri, în aprilie 1917, reprezentantul guvernului român, care îl însoțea, a ordonat comandantului peste centrul Bohotin și subcentrul Moșna să-și fixeze cartierul în cel din urmă loc, pentru a putea coordona activitatea subordonaților. Nu știm dacă s-a și pus în practică această dispoziție.

Și la Bohotin, și la Moșna mâncarea pe care o primeau internații care nu munceau era suficientă, dar slabă și monotonă. Spre exemplu, la 19 aprilie 1917, așadar în ziua vizitei lui Bacilieri, internații au primit dimineața ceai îndulcit și pâine, la prânz orez cu ceapă și mămăligă, iar seara supă de fasole.

În octombrie-noiembrie 1917, centrul Bohotin avea 1.603 internați, dintre care 864 își asigurau singuri hrana, 45 erau din clasa I, 271 din clasa a II-a, iar 423 din clasa a III-a. După cetățenie, erau 1.124 de austro-ungari, 262 de bulgari și 217 germani. Centrul Bohotin cuprindea atunci trei subcentre: Bohotin, Moșna și Isaiia. Internații din clasa I erau cazați la Isaiia, în condiții bune. La Bohotin clasele erau amestecate, iar situația era acceptabilă. La Moșna erau doar persoane din clasa a III-a, însă cazarea erau mult inferioară celei de la Bohotin, igiena era atât de proastă în unele spații încât reprezentantul guvernului român a ordonat închiderea lor. În primăvara anului 1917 avusese loc o distribuire de îmbrăcăminte către internați, dar cantitățile erau reduse față de necesități, ceea ce a făcut ca în toamna aceluiași an problema să devină critică.

Internații au primit din august până în octombrie-noiembrie 1917 câte 250 grame de carne pe săptămână. Meniul internaților la 9 octombrie 1917 arăta astfel: 500 grame de pâine, 300 de grame de cartofi, 100 de grame de roșii, 100 de grame de bârnză, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, o jumătate de gram de ceai. Internații din clasele I și a II-a considerau că țăranii nu respectau prețurile maximale, care însă erau sub nivelul celor din alte părți.

În infirmeria de la Bohotin erau, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, 14 bolnavi, cinci cu febră tifoidă (un alt bolnav decedase), iar ceilalți cu malarie. Și la Moșna erau doi bolnavi, unul de malarie, celălalt de enterită. Malaria fusese contractată peste tot în afara centrului, la muncă. Astfel, la jumătatea lunii septembrie 1917, de la muncă reveniseră 52 de internați cu malarie. Comitetul internaților s-a plâns că nu existase o cantitate necesară de chinină pentru tratarea celor bolnavi. Internații din centru erau bine tratați, ceea ce nu se putea spune despre cei care erau la muncă. Comitetele care îi reprezentau pe internați i-au adresat lui Luciano Bacilieri, care a vizitat centrul și în octombrie-noiembrie 1917, plângeri în legătură cu medicii. Un doctor, el însuși internat, care conducea serviciul sanitar al centrului, era acuzat pe de o parte că făcea comerț cu medicamentele, iar pe de altă parte că nu se interesa suficient de bolnavii săi. Mai mult, se spunea despre el că nu îi examina decât pe bolnavii care îl plăteau. Pentru a respinge acuzațiile, cel în cauză i-a cerut reprezentantului guvernului să deschidă o anchetă oficială.

La Bohotin figurau 739 de internați la 2 februarie 1918, dintre care 594 erau în centru, iar 145 erau detașați la lucru (116 în agricultură, 29 în „diverse”). După nici două săptămâni, la 14 februarie 1918, la Bohotin-Moșna erau trecuți 740 de internați în acte, dintre care 574 în centru, iar 166 la muncă. După criteriul cetățeniei, cei aflați în centru erau austro-ungari (466), germani (52), bulgari (34) și turci (22). În cazul a 604 internați știm și împățrirea pe clase: 255 din clasa IA, șase din clasa IB, 180 din clasa a II-a și 163 din clasa a III-a. Centrul era considerat bun în acel moment, exista inclusiv o baracă mare de rezervă pentru internați. Totodată, erau semnalate câteva cazuri de scabie. În subcentrul de la Moșna spațiile de locuit erau suficiente, îndeosebi după repatriereea unora dintre internați. Mulți dintre marinari primiseră între timp bani prin intermediul Legației Elveției.

Comitetul internaților solicita la jumătatea lunii februarie 1918 eliberarea cetățenilor loiali României, plus majorarea indemnizației de internare, având în vedere faptul că alimentele erau extrem de scumpe. Totodată, Comitetul solicita dreptul de a trimite delegați pentru a inspecta locurile în care munceau internații, având în vedere cazurile grave semnalate. Spre exemplu, internații folosiți la calea ferată Băcești-Roman primiseră hrană proastă, vreme de două săptămâni li se dăduse doar pâine, fără nicio mâncare caldă. Pentru a scăpa, internații au fugit de pe șantierul de la calea ferată și s-au întors în centrul de la Bohotin, dar au fost pedepsiți cu câte un an de închisoare. Însuși comandantul român al centrului, locotenentul Vladici, ținând cont de numeroasele plângeri primite de la internați, a înaintat un raport către superiorii săi. Poate și de aceea despre comandant se vorbea elogios între internați.

Centrul de internare Bohotin a ocupat încă din decembrie 1916 curțile familiei Sturdza din localitate, cu toate acareturile: un ocol de vite, un depozit de furaje, o ogradă, un grajd, o bucătărie, o remiză, o fierărie, patru camere pentru milițieni, un corp de gardă, patru magazii și un beci. Avuseseră loc stricăciuni, devastări și jafuri. Dintr-o reclamație a Evanghelinei C. Sturdza către Ministerul de Război, la 16 februarie 1918, reiese că proprietatea încă nu era evacuată, iar pentru toate acareturile ar fi trebuit plătită drept chirie suma de 405 lei/lună. Pentru cele 15 luni era vorba de 6.075 de lei.

În ultima săptămână din februarie 1918, la Bohotin erau 730 internați, 585 dintre ei în centru, iar 145 la muncă. Existau șase internați din clasa I și 184 din clasa a II-a; cât despre întreținere, 227 dintre ei o făceau singuri. Centrul Bohotin înregistra 393 de internați la încheierea războiului: trei eliberați deja, 362 transferați și 28 dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.