1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Centrul Cișmănești

Acum un secol – ca și astăzi – Cișmănești era un sat aflat în componența comunei Dobârceni, județul Botoșani. Satul era destul de sărac, potrivit observațiilor făcute de medicii elvețieni care l-au vizitat în mai multe rânduri în 1917-1918, tocmai pentru a vedea starea internaților civili aflați în centrul de acolo.

Medicul Luciano Bacilieri a găsit la Cișmănești, la 18 mai 1917, 1.100 de internați austro-ungari și germani, care sosiseră din centrul de la Ungureni cu doar două zile înainte, la 16 mai 1917. Cu toții făceau parte din clasa a III-a și erau muncitori. În centrul de unde veniseră, Ungureni, acești internați avuseseră probleme deosebite în timpul iernii, atât cu aprovizionarea, cât și cu locuințele sau încălzirea, toate provocând mari suferințe. Au existat cazuri de degerare, bolnavii fuseseră lăsați practic fără îngrijire, nu existau medicamente pentru tratarea acestor cazuri. Numărul oficial al decedaților nu era cunoscut din date oficiale, însă internații susțineau că muriseră 270 dintre ei.

Primele zile la Cișmănești nu au fost prea bune pentru internați. Nu se făcuse nimic pentru deparazitare, camerele unde stăteau internații erau murdare. Cele mai bune condiții erau atunci în locurile care anterior fuseseră folosite pentru adăpostirea vitelor; era curățenie, iar oamenii dormeau pe paie. Internaților nu li s-au dat lemne pentru pregătirea hranei, astfel încât s-au descurcat cum au putut. Cazanele folosite la gătirea mâncării erau și puține, doar patru, și în stare necorespunzătoare. Nici pâinea nu era bine preparată. O persoană avea alocate zilnic 750 grame de pâine, 250 de grame de fasole, 30 grame de ceapă, 15 grame de sare, 10 grame de zahăr, 1/2 grame de zahăr.

Populația locală se arătase neprietenoasă față de internați, în mai 1917, la instigarea primarului. Reprezentantul guvernului român știa despre această situație și părea să fie interesat să ia măsuri. Serviciul sanitar funcționa prost, distribuirea medicamentelor asemenea. Comitetul de la Cișmănești nu-și făcea nici el bine treaba, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte centre, iar internații nu avuseseră parte de sprijin material și moral. Explicația era simplă, și anume că oamenii din comitet erau interesați doar de ei în viața civilă.

În octombrie-noiembrie 1917, centrul de la Cișmănești avea în evidențe 1.142 de internați. Se aflau la muncă 762 oameni, iar în centru 380. Dintre cei din urmă, potrivit cetățeniei, 317 erau austro-ungari, 39 germani, 21 bulgari, iar trei turci. Toți internații erau încadrați în clasa a III-a, deși prin poziția socială mulți ar fi putut fi trecuți într-o clasă superioară.

Cazarea și întreținerea internaților erau sub media obișnuită în toamna anului 1917. Îmbrăcămintea oamenilor era departe de a fi satisfăcătoare. În privința hranei, centrul de la Cișmănești avea o particularitate. În vreme ce în celelalte centre internații primeau mâncare caldă de două ori pe zi, la Cișmănești li se dădea doar o supă la prânz, dimineața fiecare își prepara ceaiul, iar seara se descurcau cum puteau. Fiecare internat primea 750 de grame de pâine/zi. Carne se dăduse până la jumătatea lunii octombrie, câte 250 grame/săptămână. La un moment dat, internații de aici au primit mazăre verde viermănoasă mai multe zile la rând. Pentru că așa ceva nu se putea mânca, internații au rămas doar cu pâinea.

Acest centru era unul cu mari probleme inclusiv în privința asistenței sanitare. Infirmeria funcționa în clădirea școlii, dar condițiile de igienă i-au frapat pe medicii elvețieni care au vizitat centrul în octombrie-noiembrie 1917. Bolnavii – șapte la număr – nu primeau îngrijirile necesare, se culcau direct pe pământ, deasupra căruia se găseau puține paie murdare, pline de paraziți. Bolile semnalate erau malaria, dizenteria, febra tifoidă, febra recurentă și icterul. Paraziții erau extrem de răspândiți, nu existau nici cuptor de deparazitare, nici instalație de baie. De două ori pe săptămână un medic venea de la Dângeni pentru a vizita bolnavii.

Condițiile inadecvate de cazare și de viață, lipsurile de tot felul, inclusiv a asistenței medicale, au provocat moartea unui mare număr de internați din grupul aflat inițial la Ungureni, apoi transferat la Cișmănești. Potrivit datelor obținute de medicii elvețieni, de la începuturile internării până în octombrie-noiembrie 1917 se înregistraseră 409 decese, dintre care 86 începând din luna mai, când internații se aflaseră la Cișmănești. Cele 86 de decese înregistrate în vara și toamna anului 1917 erau repartizate astfel pe categorii de vârstă: cinci între 17-20 de ani, două între 21-30 de ani, opt între 31-40 de ani, 15 între 41-50 de ani, 35 între 51-60 de ani, 19 între 61-70 de ani, două între 71-88 de ani. După cum se poate vedea, cei mai afectați erau oamenii în vârstă, iar potrivit standardelor vremii, oamenii de peste 50 de ani intrau deja în această categorie.

Comitetul de la Cișmănești era nemulțumit de indiferența comandantului, îndeosebi față de modul în care fuseseră tratate detașamentele de muncă. Reprezentantul guvernului de la Iași, care îi însoțea pe elvețieni, a fost de acord că situația internaților nu era bună și a promis că aveau să aibă loc schimbări în favoarea lor.

Conform unei situații din 1917, la Cișmănești erau 1.072 de internați. Dintre aceștia, 263 erau „străini” – cetățeni români: 111 etnici maghiari, 109 germani, 22 de polonezi, nouă evrei, șapte români, patru bulgari și un turc. Existau și 33 de apatrizi. Cetățenii străini erau 776 la număr, dintre care 706 din Austro-Ungaria (335 de etnici maghiari, 217 germani, 55 de evrei, 49 de polonezi, șase români, trei italieni, doi ruși, 39 de alte naționalități), 34 din Germania (33 de etnici germani și un evreu), 27 din Bulgaria (22 de etnici bulgari, doi macedoneni și trei de alte naționalități), iar 19 din Imperiul Otoman (17 evrei, un armean și un grec).

Numărul internaților avea să scadă în lunile următoare. La 2 februarie 1918, în centrul de internare Cișmănești se aflau 584 de internați, dintre care 444 austro-ungari, 111 germani, 19 bulgari și 14 turci. O lună și jumătate mai târziu, la 15 martie 1918, centrul încă avea în evidențe 584 de internați, dar se schimbase compoziția pe cetățenii. Potrivit acestui criteriu, 382 de internați erau cetățeni austro-ungari, 17 germani, 15 bulgari și șase turci; pentru ceilalți nu avem o situație precisă. Doar 255 de persoane erau atunci efectiv prezente în centru. Comandantul centrului era locotenentul N. Drâmbă, care era apreciat ca foarte bun. Oamenii aveau o mină bună și erau folosiți mai ales la muncile agricole. În acel moment existau locuințe suficiente, mai ales că internații fuseseră distribuiți în două sate din vecinătate. Infirmeria oferea condiții mai bune în comparație cu cele din anul precedent. Comitetul din lagăr distribuise tuturor internaților, fără a face diferențieri potrivit naționalității, alimentele trimise de la Iași prin grija elvețienilor.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pentru alegerile în Adunarea Deputaților care s-au desfășurat la 5-7 martie 1922, al treilea scrutin electoral după Unire, în listele electorale din Basarabia au fost înscriși 487.988 de alegători. La vot au luat parte 380.370 de persoane (77.95 %), dintre care valabile au fost 94.4 % din buletine. Documentele atestă mai multe cazuri ale încălcării Codului electoral din parte agitatorilor, în unele regiuni partizanii diferitelor partide se angajau în discuții aprinse care deseori degenerau în acte de violență și bătăi, organele statului nefiind în stare să le împiedice. Printr-un ordin telegrafic, Ministerul de Interne interzicea funcționarilor publici „să uzeze de autoritatea ce le dă funcția lor, pentru a lupta contra celor ce reprezintă astăzi conducerea statului”. Prin asta înțelegem că mai mulți funcționari simpatizanți sau membri ai Partidului Țărănesc aflat în opoziție, etalau atitudini de protest față de funcționarii trimiși în Basarabia de PNL, partid ce se afla la acel moment la guvernare. Acest fapt ducea la situații de genul celei din comuna Edineț, județul Hotin, unde majoritatea populației, precum și funcționarii basarabeni din primării și voloste „nu-i priveau cu ochi buni pe funcționarii români veniți din Vechiul Regat”.

Semnele electorale au avut un impact important asupra alegătorilor, organele responsabile pentru bunul mers al alegerilor solicitând respectarea prevederilor electorale în acest sens. Acestea deveneau subiectul „folclorului electoral”, de regulă versuri critice în adresa unui sau altui partid și/sau îndemn la votare unui sau altui concurent: „Foaie verde mătrăgună/frați țărani, toți împreună/Mic cu mare s-alergăm/Coasa-grebla s-o votăm”; „Frunză verde bob mășcat/Stere ne trimite sfat/Să votăm cu secera/Când s-o face alegerea”.

Din totalul de 51 de deputați aleși din Basarabia în Adunarea Deputaților, 22 sau 43 %, reprezentau Partidul Țărănesc basarabean, condus de Ion Inculeț, 18 (35 %) – Partidul Țărănesc, condus de Pan Halippa, 7 (14 %) deputați erau membri ai Partidului Național Liberal, restul reprezentau Liga democratică basarabeană a ordinii și dreptului și Gruparea național-evreiască.

Conform datelor oficiale, cea mai mare prezență la vot a fost în județul Cetatea Albă – 87 % din totalul alegătorilor înscriși în liste. În general, în sudul provinciei proporția votanților a fost mai mare decât la nord sau în centru. Spre exemplu, în județul Hotin au votat 74.3 % din total, în Orhei – 75 %, pe când în Cahul – 81.5, Tighina – 81 %. Potrivit raportului întocmit cu ocazia acestor alegeri de organele de stat, cauzele acestei disproporții se datorau coloniilor străine, care aveau un nivel de cultură sporit; condițiilor meteo – în nord și centru pământul era foarte desfundat, astfel încât transportul cu căruțele în anumite locuri devenise aproape imposibil; epidemiilor care bântuiau în unele regiuni, foarte multe localități fiind contaminate, Serviciul medical al Basarabiei luând măsuri ca locuitorii acestor localități să nu vină în contact cu alții din localitățile neafectate. S-a înregistrat și o excepție, în județul Soroca votând 82.6 % din alegătorii înregistrați, un procent mai mare chiar decât unele județe din sud.

Alegerile din 1922 au spulberat „mitul Averescu” și au dus la dispariția Partidului Conservator din viața politică românească. După ce în alegerile din 1920 obținea 23 de deputați în Adunarea Deputaților și 18 în Senat, Partidul Poporului, condus de generalul Averescu, nu obținea niciun deputat și senator în Parlamentul României (1.9 % și respectiv 1.7 % din voturi). Partidul Conservatorilor, unul din cei doi piloni politici ai modernizării României dinaintea Primului Război Mondial, nu a putut face față schimbărilor aduse de votul universal și reforma agrară, dispărând din peisajul politic românesc.

Principala forță de opoziție după alegerile din 1922 devine Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, care în urma fuziunii cu gruparea țărănistă din Basarabia a lui Pan Halippa, realizată în iunie 1921, s-a situat pe locul doi, cu 40 mandate pentru Adunarea Deputaților. Ponderea partidelor socialiste și de stânga a fost nesemnificativă, acestea luând puține voturi și fiind lipsite de importanță în viața politică din Basarabia și România în toată perioada interbelică. Un rol important în alegerile din 1922 l-a avut în Basarabia Gruparea național-democrat-evreiască, pentru care au votat 79 627 de persoane (3.9 %), singurul mandat fiind distribuit rabinului Yehuda Leib Tsirelson.

Cu excepția comunității evreiești, în fiecare dintre scrutinele din 1919, 1920 și 1922, reprezentanții minorităților etnice din Basarabia au înaintat candidați pe listele partidelor regionale influente, fără a contribui la o diferențiere semnificativă a partidelor pe criterii etnice, caracterul regional pronunțat al acestor alegeri, camuflând orientările acestor grupuri.

În urma colaborării avută cu Partidul Țărănesc basarabean și Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, partidele cele mai influente din provinciile istorice, Partidul Național Liberal a creat un bloc parlamentar majoritar, care a acumulat 259 mandate pe țară (60.3 % din totalul voturilor exprimate). Astfel, deputații și senatorii basarabeni au putut activa pe tot parcursul legislativ în actul de putere, participând la elaborarea Constituției din 29 martie 1923, precum și la realizarea blocului legislativ cu caracter de unificare și modernizare a vieții politico-administrative, economice, sociale și culturale.

Primele trei scrutine din perioada interbelică s-au desfășurat în România în baza a două sisteme electorale diferite, sistemul majoritar și sistemul reprezentativ. Din această cauză, compararea statisticilor electorale din fiecare provincie nu permite formularea unor concluzii trainice privind preferințele alegătorilor. Certitudine este faptul că în Basarabia a prevalat caracterul regional al alegerilor. Indiferent de regruparea forțelor politice în dreapta Prutului, inclusiv prin fuzionarea grupărilor basarabene cu cele din Vechiul Regat, electoratul basarabean a preferat să-și dea votul pentru liderii locali, cele mai populare fiind partidele politice, în fruntea cărora se aflau personalitățile care au jucat un rol important în perioada Unirii Basarabiei cu România.

Oamenii politici basarabeni au fost deosebit de activi în Parlamentul român, deseori deosebit de critici în luările de cuvânt și interpelări, fapt interpretat uneori, mai ales în context sovietic, drept manifestare a spiritului separatist. În realitate, basarabenii ajunși în legislativul românesc veneau cu experiența aflării în Sfatul Țării, parlamentul local al Basarabiei, unde au dezvoltat o retorică politică contestatară remarcabilă, ca rezultat al multiplelor bătălii politice avute în 1917-1918. Reflectând asupra acestei situații, Petre Cazacu constata că acest criticism era asociat și îmbinat cu atitudinea „pro Unire”. Adică lupta pe arena politică basarabeană și cea românească în ansamblu era dură, asupra căilor și metodelor de reîntregire nu exista consens, fapt ce determina contestări și divergențe de opinie firești într-un mediu parlamentar democratic. Aceste divergențe nu aveau deloc o tentă separatistă, ci erau exprimate în scopul îmbunătățirii situației din ținut și din țară.

Pentru sfârșitul acestui bloc de articole dedicat reformei electorale, putem formula două concluzii fundamentale. Introducerea votului universal, direct, secret și egal, organizarea și exercitarea primelor trei scrutine electorale, au legitimat actul Unirii de la 1918 și l-au consfințit internațional. După desfășurarea primelor alegeri parlamentare în România, Ion Inculeț reflecta în acest sens: „1. La alegeri a participat toată lumea, peste 77 % și, ele nu-s altceva decât un plebiscit; 2. au fost lupte între partide, fiindcă aproape în toate județele au fost mai multe liste, s-a făcut propagandă, etc.; 3. alegerile au fost absolut libere; 4. Unele partide se declarau părtașe ale Rusiei, dorind să folosească nemulțumirea imaginară împotriva României. Dar n-au reușit. Pentru că partidul țărănesc care a mers cu lozinca «România Mare» au votat 80 %; 5. La alegeri au participat toate naționalitățile și printre aleși sunt evrei, germani, ucraineni, bulgari, greci, găgăuzi”.

„Alegerile ca legitimare a Unirii” au fost recunoscute de mai mulți ziariști, intelectuali și diplomați ai timpului, unul din ei, Alphonse Muzet, considerând că plebiscitul este termenul adecvat pentru evenimentul care s-a desfășurat în noiembrie 1919 în România: „Un plebiscit care a oferit toate garanțiile de sinceritate a fost organizat în 1919. Alegerile au purtat caracterul unei sărbători triumfale și grație eforturilor neromânilor Basarabia a manifestat dorința sa fermă de a se uni cu regatul român. O comisie internațională a constatat de altfel că alegerile au fost efectuate în Basarabia într-un spirit larg al toleranței și libertăților”.

Odată cu trimiterea în Parlamentul României a deputaților și senatorilor săi, Basarabia făcea într-o formă liberă și nesilită o alegerea în favoare reîntregirii cu Patria-mamă.

În același timp, constatăm o deosebire importantă de situație între aleșii basarabeni din scrutinele din 1919, 1920 și 1922, și cei ajunși în Parlamentul român în urma alegerilor din 1926, 1927 și 1928. Primilor le-a revenit sarcina dificilă de a contribui la integrarea Basarabiei în cadrul României, iar celor din urmă misiunea modernizării după tipare românești și europene care au luat avânt pe fundalul procesului de integrare.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.