Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Schimbarea românească a Chișinăului: Banca Municipală, sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău
Schimbarea românească a Chișinăului: Banca Municipală, sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău

Odată cu ratificarea de către regele Ferdinand a actelor de Unire, toţi locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obligaţii egale cu cei din Vechiul Regat. Pentru integrarea acestor provincii s-a acţionat cu prudenţă. O primă măsură a fost introducerea în guvernul României a reprezentanţilor Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. La 9 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman.

Pentru realizarea tranziţiei de la vechile structuri de stat la cele naţionale au fost constituite organisme proprii de conducere autonomă: Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariate de Serviciu în Bucovina, Directorate în Basarabia, care au funcţionat până la 4 aprilie 1920. Consiliul Directorilor, cu sediul în Chişinău, condus de Petre Cazacu, şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilor Rezoluţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918: elaborarea proiectului legii agrare, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarea legislaţiei existente etc.

În acelaşi spirit s-a decis unificarea calendarelor, deoarece în Vechiul Regat şi Basarabia funcţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Bucovina stilul nou. A fost adoptat stilul nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919.

Grup de învățători și profesori români în Basarabia, în centru Mihai Sadoveanu și Ștefan Ciobanu (1918), sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău
Grup de învățători și profesori români în Basarabia, în centru Mihai Sadoveanu și Ștefan Ciobanu (1918), sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău


Pe acest fundal de unificare, tot la 1 aprilie 1919 limba română a fost declarată limbă oficială pe întreg cuprinsul României. În aceeaşi zi s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri de limba română, de care beneficiau gratuit funcţionarii publici din rândul minorităţilor naţionale. Introducerea limbii române în provincii s-a făcut în paralel cu acțiunile de diminuare a analfabetismului. Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: Vechiul Regat – 39,3% (recensământul din 1912), Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910). Dincolo de faptul că Basarabia era cea mai „analfabetă”, o mare problemă constituia faptul că la începutul anului 1918 doar 10,5% dintre bărbații români și 1,77% dintre femei știau să citească.

Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, în Basarabia, datorită faptului că limba română fusese interzisă, iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist, nu a existat această posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din Vechiul Regat. Trimiterea în Basarabia – cea mai înapoiată provincie românească – era privită uneori de regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al maturilor (prin şcolile de adulţi).

Primul abecedar în limba română din Basarabia (1917)
Primul abecedar în limba română din Basarabia (1917)


O problemă importantă a constituit-o adoptarea grafiei latine şi acomodarea cu ideea limbii române unitare. Sub influenţa ardelenilor, dar şi prin hotărârea bruscă a liderilor unionişti, elitele intelectuale au acceptat, deşi cu multă reticenţă, să renunţe la alfabetul chirilic şi să îşi denumească limba „moldovenească” – limba română. Limba rusă a continuat să joace un rol foarte important în comunicarea interpersonală, dar nu în şcoală, administraţie, instituțiile statului, etc. Autorităţile române s-au implicat puternic: au organizat cursuri de perfecţionare a corpului didactic, au editat şi distribuit gratuit cărţi. Principiul fondatorului învăţământului public din Vechiul Regat, Spiru Haret – „niciun sat fără şcoală”- a fost aplicat cu mare succes în Basarabia. Fără a exista statistici relevante în acest caz, putem spune că infrastructura educaţională de bază a Basarabiei a fost creată în perioada administraţiei româneşti. Toate localităţile au primit un lăcaş de învăţământ și un cămincultural, iar în toate oraşele (uneori şi în comune, fapt nemaiîntâlnit în restul ţării) s-au înfiinţat licee.

Tot atunci s-a procedat şi la românizarea multor şcoli aparţinând minorităţilor naţionale, multe dintre acestea fiind desfiinţate sau nefinanţate. O caracteristică locală a fost dezvoltarea învăţământului particular în limbile minorităţilor. Statisticile privind ştiinţa de carte arată foarte clar că Basarabia continua să rămână, în 1930, provincia cu cei mai mulţi analfabeţi din România: 38,1% ştiutori de carte, faţă de media naţională de 55,8%. Totuşi, cifrele indică faptul că aici se făcuse şi cel mai mare efort, administraţia românească reuşind să dubleze cifra ştiutorilor de carte, lucru unic între toate regiunile României.

Una dintre primele măsuri, implementate imediat după Unire, a fost introducerea limbii române în administrație, ca parte componentă a eforturilor de „naționalizare a aparatului de stat”, care, potrivit lui Petre Cazacu, la acel moment Director General al Basarabiei, s-ar fi produs (optimist credem – n.a.) într-un termen de opt luni. Introducerea limbii române în toate sferele vieții s-a făcut mai ușor la sate, unde locuia majoritatea populației românești. Un observator francez al realităților din Basarabia, E. Simais, menționa în scrierile sale: „Dacă este în Basarabia o naționalitate căreia infiltrarea română nu i-a fost decât simpatică, aceștia sunt moldovenii”. Evident, introducere limbii române în administrație a stârnit reacții adverse, ea fiind salutată de către vorbitorii de limbă română și a nemulțumit vorbitorii de limbă rusă. Dincolo de faptul că erau obligați să depună jurământ de credință față de regele României și să învețe limba română cu grafia latină, funcționarii ruși au pierdut și primatul politic și social într-o societate, pe care până în 1917-1918 o dominau și o controlau. Dintr-o majoritate în cadrul Imperiului Rus, aceștia deveniseră o minoritate într-un stat-națiune, dominat de români. Unul dintre acești funcționari, Ivan Vasiliev, mărturisea în toamna anului 1919: „În Basarabia acum are loc o românizare completă. În școli se predă în limba română, limba română se folosește la poștă, telegraf, gară și în toate școlile particulare și guvernamentale”.

Profesoară cu clasa ei într-o școală rurală; sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău
Profesoară cu clasa ei într-o școală rurală; sursa: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău


Introducerea limbii române în administrație, dar și în alte domenii ale vieții, a fost un proces complex și extrem de migălos. Basarabia fiind prima provincie integrată, a beneficiat încă din 27 iunie 1918 de Circulara Comisarului General al Basarabiei în adresa prefecților de județe privind scrierea tuturor inscripțiilor și indicatoarelor denumirilor de străzi în limba română și, paralel, într-o limbă străină, alta decât limba rusă. Pe parcursul verii anului 1918, Directoratul de Interne a emis o serie de solicitări în adresa organelor administrației locale, în scopul perfectării corespondenței oficiale și a actelor interne în limba română.

Maiorul Eugen Adamovici, primul prefect al județului Bender, ne relatează în detalii acest proces în cadrul instituției pe care o conducea din vara anului 1918, această detaliere fiind o mostră o felului cum și-au început activitatea instituțiile românești în Basarabia. „Românizarea Prefecturii Bender, povestește militarul, am început-o de la mine, făcând imediat ștampilele, firma prefecturii cu anteturi și corespondența cu Directoratul Internelor, românește, numai aceea pe care dovedeam a o scrie eu singur, făcând și concepte, și pe curat”. La început nu avea niciun funcționar care să-l ajute în activități, „totuși am persistat în a le face până mi-am recrutat un secretar (C. Iamandi) de la Primăria Iași, care, datorită domnului primar Botez, mi-a fost de mare folos”. Mai târziu și-a cumpărat mașină de scris și a început a învăța a scrie, „de la un timp reușind a coresponda cu directoratele scriind românește la mașină, imitând prefecturile fericite din țară”.

În curând era să fie emis ordinul Directorului Internelor ca absolut toată corespondența să se facă cu centrul românește, pentru asta fiind angajați doi secretari, ca rezultat al satisfacerii cererilor de creștere bugetară. „Actualmente, constata Adamovici, am ajuns să corespondez românește cu centrul, iar în județ trimit românește numai ordonanțe și câte un ordin sumar și pe înțelesul graiului moldovenesc. În modul acesta, administratorii de plasă, care aproape toți vorbesc moldovenește, fac un exercițiu forțat în limba moldovenească scrisă”.

Pentru redresarea acestei situații, prefectul vedea extrem de utilă implicarea jandarmilor de la sate: „În fiecare reședință de plasă sunt secții de jandarmi rurali, care au cancelariile lor cu furieri sau secretari bine cunoscători ai redactării de corespondență. În județul Bender fiind 12 plăși, s-ar putea ca jandarmii de la reședință să dea concursul lor administratorilor de plasă în a le ceti corespondența care le vine de la prefectură”.

Procesul de introducere a limbii române în administrație a fost unul anevoios, materialul documentar atestă faptul că în anul 1923 întocmirea actelor se efectua atât în limba română, cât și în limba rusă. Pe acest fundal, la 12 februarie 1924, ministrul de Interne, Ion I.C. Brătianu emitea Regulamentul prin care obliga funcționarii aflați în serviciu public să fie supuși „în cursul anului 1924, pe baza unor dispoziții ministeriale, la un examen de cunoaștere a limbii oficiale”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Amintiri din timpul războiului, Tecuci, 1917, Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Amintiri din timpul războiului, Tecuci, 1917, Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Comuna Boțești, din județul Fălciu, era formată la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX din satele Boțești și Porcișeni (sau Porcișeni-Răzeși). Satul Gugești avea statut de comună, însă între timp a fost integrat în comuna Boțești, devenită la rândul său parte a județului Vaslui.

Centrul Boțești (și subcentrele Porcișeni și Gugești)

Primele informații numerice disponibile despre centrul de la Boțești le avem din 10 martie 1917, când erau acolo 348 de internați, dintre care 296 în centru, iar 32 de meseriași și 20 de muncitori erau la lucru. Se întrețineau singuri 132 de oameni, iar statul întreținea 62 (nouă din clasa I și 63 din clasa a II-a).

Centrele de la Boțești, Gugești și Porcișeni au fost vizitate de medicul L. Bacilieri la 5 mai 1917. Internații erau în număr de 745, în majoritate austro-ungari și germani, dar și câțiva turci. Locuințele în care stăteau aceștia erau „relativ bune și curate”; cu toții dormeau pe scânduri, fără saltele. Condițiile pentru cei din clasa I puteau fi comparate cu cele ale internaților din clasa a III-a, de la Răducăneni.

Mulți internați, mai ales la Porcișeni, suferiseră din cauza hranei, dovadă fiind faptul că erau palizi și slăbiți. De altfel, internații se plângeau de insuficiența și monotonia mâncării. Carne nu mai fusese de la Paști. Mazărea era viermănoasă, dezgustătoare, iar internații nu o mâncau; situația era valabilă în toate centrele vizitate de elvețieni. Hrănirea necorespunzătoare și munca intensă aveau drept rezultat o stare permanentă de oboseală în rândul internaților care lucrau la pădure. Deseori aceștia trebuiau să rămână în centru, întrucât erau epuizați. Meniul internaților la 3 mai 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 250 de grame de mazăre, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, cinci grame de zahăr, un gram de ceai. Cele 250 de grame de mazăre necomestibilă au fost înlocuite cu 200 de grame de fasole.

Amintiri din timpul războiului, Frunzeasca, 1917; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Amintiri din timpul războiului, Frunzeasca, 1917; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Infirmeria se afla în clădirea școlii și era destul de bine întreținută. Cei 12 internați și cei 11 soldați români aflați în infirmerie primeau lapte, ouă și ceai îndulcit la discreție. Se făcuse deparazitarea generală, atât a internaților, cât și a populației civile din satele unde se aflau centrele. Măsura a stârnit opoziția populației civile locale, îndeosebi a femeilor. De aceea, autoritățile au recurs la deparazitarea cu forța a femeilor recalcitrante, în prealabil tăindu-li-se părul. Măsura a dat rezultate, celelalte sătence conformându-se dispozițiilor. Nu existase însă var pentru văruirea caselor, ceea ce făcea operațiunea de dezinfectare incompletă.

Nu lipseau cazurile care arătau lipsă de responsabilitate și de empatie din partea medicului din centrul de internare Boțești și din subcentrele subordonate. Un tânăr internat la Gugești avea picioarele degerate de luni de zile, iar din cauza lipsei de îngrijire membrele inferioare se cangrenaseră până la jumătate. Starea generală a tânărului era foarte rea. Îmbrăcămintea lui consta într-o jachetă și o cămașă, iar gambele scheletice erau acoperite cu un sac. Avea drept pat doar niște scânduri, care îi provocaseră escare pe partea pe care stătea culcat. Pansamentul era primitiv, iar rana mirosea urât, ca și omul în ansamblu. Medicul centrului a invocat diferite scuze: că ar fi făcut cerere la spitalul din Huși pentru evacuarea bolnavului, dar acesta nu fusese primit inițial din lipsă de locuri, apoi pentru că exista temerea că avea să fie infectat cu tifosul exantematic din stabiliment. Era de fapt vorba de o situație de abandon, de care era responsabil chiar medicul centrului, de altfel unul cunoscut, care în viața civilă avea o clinică și o „clientelă bună”. În cele din urmă, ca urmare a intervențiilor făcute de doctorul Bacilieri, bolnavul a fost acceptat la spitalul din Huși.

Nici alte lucruri nu mergeau bine la Boțești. Spre exemplu, se constataseră nereguli în privința plății zilelor de muncă pentru internați, iar banii care le erau trimiși acestora prin mandat poștal ajungeau la ei cu întârziere de câteva săptămâni.

Proprietarul Alexandru Negruzzi înființase în Boțești o fabrică de teracotă, la 1883, unde lucrau 20 de oameni. Din cauza drumurilor rele, care reprezentau o piedică în calea transportării produselor, întreprinderea a fost închisă în 1889. Poate pornind de la această tradiție manufacturieră, în centrul de internare Boțești a fost înființată o fabrică de olărie, în primăvara anului 1917. Unul dintre oficialii militari români, generalul Scarlat Panaitescu, șeful Fortificațiilor Armatelor de pe frontul românesc, care a ajuns acolo la 29 mai 1917, avea să noteze în jurnalul său că fusese surprins de „regimul la care ei [cei aflați acolo] sunt supuși, regim care a făcut din acest centru de internați un adevărat cuib de propagandă contra intereselor armatei și țărei și de spionaj. O gospodărie înțeleaptă ar fi știut să întrebuințeze priceperea și puterea de muncă a acestor oameni spre folosul țărei”. Nu știm ce fapte îl determinaseră pe general să facă afirmații atât de tranșante cu privire la internații civili de la Boțești.

Amintiri din timpul războiului, 1918; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Amintiri din timpul războiului, 1918; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea în centru 662 de internați, dintre care 249 își asigurau singuri hrana, 18 erau din clasa I, 163 din clasa a II-a, 232 din clasa a II-a. Criteriul cetățeniei arăta că erau 437 de austro-ungari, 126 de germani, 84 de bulgari și 15 turci.

Mâncarea era suficientă cantitativ, în schimba calitatea avea de suferit. Bunăoară, pâinea fusese fabricată deseori cu făină de proastă calitate. Meniul la 24 octombrie 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 400 de grame de varză, 50 de grame de ceapă, 30 de grame de roșii, 10 grame de ulei, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, patru grame de oțet, un gram de ceai, o jumătate de ardei iute. Celor cinci bolnavi aflați la infirmerie li s-au dat alimente mai consistente, incluzând carne (două kilograme pentru toți), cartofi (două kilograme) și lapte (doi litri). Internații din clasa a II-a au primit următoarele cantități pentru luna octombrie 1917 (per persoană): opt kilograme de făină de porumb, 400 de grame de griș, 600 grame de zahăr, 300 de grame de sare, 250 de grame de ulei, 30 de grame de ceai, 200 de grame de săpun.

Infirmeria adăpostea în acel moment patru bolnavi de febră tifoidă. Muriseră în centru până atunci 92 de persoane, dintre care șase în timpul verii. Existaseră 10 cazuri de tifos exantematic, câteva de dizenterie și mai multe de malarie. Comitetul îi reproșa medicului din centrul Boțești, dr. Frey, din Iași, care era și el internat, că dovedea neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale. Doctorul avea ca circumstanțe atenunante faptul că era specialist în bolile de piele, fiind slab pregătit în medicina generală, iar în plus avea el însuși probleme cu inima, atunci când venise la Boțești fiind în convalescență. Dincolo de acestea, comitetul îl acuza pe medic că nu își îngrijea bolnavii așa cum trebuia.

Documentele românești arătau, la 2 februarie 1918, că erau la Boțești 363 de internați, dintre care 311 în centru, iar 52 detașați la lucru (20 în agricultură, 32 în „diverse”). Trei săptămâni mai târziu, la 21 februarie 1918, erau înregistrați 358 de internați, 55 aflându-se la muncă. Ei se împărțeau astfel după clasă: 101 din clasa IA, 10 din clasa IB, 103 din clasa a II-a, 89 din clasa a III-a. Cetățenia internaților arăta următoarea situație (incompletă): 190 erau austro-ungari, 40 germani, 20 turci și 16 bulgari. Infirmeria arăta bine, iar în centru exista un cuptor de deparazitare. Hainele internaților erau într-o stare rea, în schimb guvernul român furnizase multe opinci. Comandant era în acel moment locotenentul în rezervă Eugen Zamfirol, iar medic dr. Barasch, ambii considerați „foarte buni” de către doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar.

În scriptele de la finalul războiului figurau în centrul Boțești 461 de persoane, 243 din acestea încă internate, patru eliberate, iar 38 evadate. Situația celorlalți internați nu era clară.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG