1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Alte centre de internare se aflau în partea est-centrală și sud-estică a județului Botoșani: Ștefănești, Românești, Rânghilești și Călărași.

Centrul Ștefănești

Târgul Ștefănești era important din punct de vedere comercial și administrativ (sediu al plasei omonime), situat în apropierea Prutului. Centrul de internare a fost vizitat de reprezentanții Elveției la 12 mai 1917, când se aflau acolo doar opt ingineri. Aceștia se descurcau cu resurse proprii, erau bine instalați și hrăniți. Mai mult decât atât, aveau o libertate de mișcare foarte mare. Din când în când primeau autorizația de a părăsi centrul și a merge la Iași, unde aveau interese. Se pare că aceasta a fost totuși o situație temporară.

O situație din 1917 conține date privind numărul și categoriile de internați aflați la Ștefănești. În total erau 1.148 de persoane. „Străinii” – cetățeni români erau 992, dintre care 660 de etnici bulgari, 205 turci, 119 români, trei albanezi, trei austrieci, un german și un armean. În privința cetățenilor străini, aceștia erau 156, repartizați astfel: 104 din Bulgaria (82 de etnici bulgari, 19 turci, doi macedoneni și un român), 42 din Imperiul Otoman (32 de albanezi, 19 turci și un persan), 10 din Austro-Ungaria (cinci evrei, patru germani și un polonez). Potrivit altor date, mulți dintre internații bulgari și turci au murit în 1917. La 2 februarie 1918, se aflau în centru 1.022 de internați, dintre care 616 bulgari, 364 turci, 41 austro-ungari și un german.

Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar s-au aflat la Ștefănești în ziua de 15 martie 1918. Ei au găsit în centru 218 internați, dintre care 91 de bulgari, 58 de austro-ungari, cu toții din clasa I, 51 de turci, 17 albanezi și un german. Comandantul centrului era C. Rădulescu, ofițer din jandarmerie, considerat foarte bun. De asemenea, un doctor român (Stănescu) se dovedise de mare ajutor internaților. O parte a internaților era cazată în bordeie, iar o alta în casele țăranilor din Ștefănești. Exista un cuptor de deparazitare. Alimente puteau fi cumpărate din sate, spre exemplu un ou cu 30 de bani, iar slănina cu 15 lei kilogramul. Bulgarii și turcii care erau în lagăr în martie 1918 lucrau în agricultură. Pentru schimbarea locului de ședere sau pentru repatriere unii internați au trebuit să plătească. Se pare că plângerile priveau mai ales centrul de la Răducăneni, din Regiunea Sud. Corupția nu era o realitate provocată de război în administrația românească, inclusiv în cea exercitată sau controlată de militari, fapt binecunoscut și de cetățenii români, dar observat și de străini.

Centrul Românești

La sud de Ștefănești, chiar pe malul Prutului, se află comuna Românești, unde s-a aflat un centru de internare în anii 1916-1918. Numărul internaților era de 404, potrivit unei statistici din 1917. Dintre aceștia, 401 erau „străini” – cetățeni români (394 de etnici bulgari, cinci germani, un evreu și un armean), iar trei cetățeni ai Austro-Ungariei (doi etnici germani și un evreu). La 10 decembrie 1917, numărul persoanelor internate scăzuse la 376, pentru ca la 2 februarie 1918 să ajungă la 298, dintre care 294 bulgari și doi germani.

Elvețienii ne-au lăsat și ei informații despre situația din centrul Românești, la 15 martie 1918. Erau în evidențe 293 de internați, dar în centru se aflau doar 31 de persoane, bulgari sau turci ori cetățeni români din Cadrilater. Aceștia locuiau în sat, aveau o mină bună și lucrau în agricultură. Fenomenul fugii din centru luase amploare, de vreme ce reușiseră să facă aceasta 68 de internați, iar alți opt erau la închisoarea din Botoșani, pentru tentativă de evadare.

Centrul Rânghilești

La Rânghilești – centru de comună în timpul Primului Război Mondial, astăzi sat în comuna Santa Mare – s-a aflat un important centru de internare. Potrivit informațiilor adunate de reprezentanții Elveției în primăvara anului 1918, în urma discuțiilor cu internații, fuseseră acolo 2.852 de internați. Din cauza tifosului exantematic, a frigului și diverselor privațiuni au murit 1.483 dintre ei, inclusiv 29 de austro-germani. Explicația rezidă, probabil, și în faptul că până la sfârșitul anului 1917 în centru nu existase un medic.

În vara anului 1917 au fost construite la Rânghilești bordeie, care s-au dovedit de bună calitate. Când au ajuns reprezentanții Elveției în centru, în noiembrie 1917, erau acolo 437 de internați, dintre care 44 își asigurau singuri hrana, iar 393 făceau parte din clasa a III-a, așadar erau utilizați la muncă. Potrivit cetățeniei, erau 277 de bulgari, 145 de austro-ungari și 15 germani. Erau prezente și mai multe femei (cu copii), care își însoțiseră de bunăvoie soții. Cazarea era bună, în schimb hrana se dovedea insuficientă și puțin variată. Starea de sănătate era considerată bună, dar mai mulți internați erau palizi și slăbiți. Cât despre serviciul sanitar, acesta era mai bun în comparație cu situația din primăvara predecentă. De atunci și până în noiembrie 1917 fuseseră trei morți, iar în iarna 1917/1918 aveau să se înregistreze doar doi morți.

O situație detaliată din 1917 dezvăluie că la Rânghilești erau 1.203 internați. Dintre aceștia, 800 erau „străini” – cetățeni români: 379 de etnici bulgari, 329 de turci, 25 de români, 19 germani, 15 evrei, opt albanezi, șapte greci, șase maghiari, șase polonezi, patru armeni, un rus, un italian. Era menționat și un apatrid. Cetățenii străini erau 402: 288 din Austro-Ungaria (160 de etnici maghiari, 82 de germani, 15 polonezi, nouă români, șapte evrei, doi ruși, un italian, 13 de alte naționalități), 74 din Bulgaria (62 de etnici bulgari, cinci turci, trei armeni, doi români și doi macedoneni), 21 din Imperiul Otoman (10 turci, patru macedoneni, trei albanezi, doi evrei, un armean și unul de altă naționalitate), 19 din Germania (18 erau etnici germani, despre unul specificându-se că era alsacian).

Numărul internaților avea să scadă în perioada următoarea la Rânghilești, dovadă că la 10 decembrie 1917 mai erau 1.131, iar la 2 februarie 1918 doar 702, dintre care 330 bulgari, 332 turci, 36 austro-ungari și 12 germani. Reducerea numărului celor internați a fost cauzată mai ales de repatrieri. Spre exemplu, la începutul lunii ianuarie 1918 au fost repatriate 321 de persoane.

Ajunși la 15 martie la Rânghilești, elvețienii au găsit acolo 275 de internați, dintre care 235 de bulgari și turci, 32 de austro-ungari și opt germani. Paiele pentru paturi erau înlocuite la opt zile. Internații aveau o mină bună, munceau la câmp, iar drept plată primeau 1,50-2 lei pe zi, în vreme ce iarna câștigau doar un leu/zi. Nu se înregistrau rele tratamente contra intrernaților, însă câțiva dintre ei nu își primiseră banii trimiși de Legația Elveției încă din 1917. Comanda centrului era asigurată de locotenentul O. State, apreciat ca foarte bun. Acesta îi succedase locotenentului Elian, decedat, care se dovedise opusul succesorului său.

Centrul Călărași

La sud de Rânghilești se afla satul Călărași, înființat la sfârșitul secolului XIX. Centrul de internare aflat acolo a fost vizitat de medicul elvețian Luciano Bacilieri la 17 mai 1917. În acel moment erau acolo 206 austro-ungari și germani, dintre care 172 din clasa a III-a, inclusiv 10 femei și opt copii, iar 34 din clasa I. Internații dormeau în cea mai mare parte în sat, în casele țăranilor, care erau curate, dezinfectate cu var (situația era valabilă și în martie 1918). Unii dormeau pe paie, la fel ca soldații români. În privința hainelor, încălțămintei, rufăriei și săpunului, situația era mai bună decât în celelalte centre de internare.

Comandantul fusese schimbat în februarie 1917, iar condițiile de viață cunoscuseră o îmbunătățire până în luna mai același an. Cantitățile de alimente la care erau îndreptățiți internații se primeau, spre deosebire de perioada de dinainte. La Călărași mâncarea era mai variată, în comparație cu cea din alte centre. Internații primeau câte 750 grame/zi de pâine, fasole (250 grame), ceapă (20 grame), cartofi (400 grame), sare (15 grame), zahăr (15 grame) și ceai (1/2 grame). Carnea fusese distribuită în mod neregulat.

În aceste împrejurări, oamenii arătau bine. Fuseseră înregistrate doar 16 decese. Deși elvețienii considerau că situația sanitară era satisfăcătoare, tot ei observau că bolnavii aflați la infirmerie erau neglijați. Medicul din zonă își avea sediul la Românești, de unde (călare) făcea două ore și jumătate până la Călărași. El venea în cel din urmă loc de două ori pe săptămână, însă existau plângeri împotriva lui că nu-i examina pe bolnavi. Asistență medicală oferea ocazional și doctorul trupei românești din zonă. Acesta luase decizia – în mai 1917 – de transportare a unui internat grav bolnav la spitalul militar din Călărași.

În nord-estul județului Iași existau două centre de internare, situate pe teritoriul localităților Bivolari și Trifești.

Centrul Bivolari

În târgul Bivolari, pe o faleză a Prutului, a funcționat un centru de internare în timpul primei conflagrații mondiale. Tifosul exantematic a făcut ravagii în prima parte a anului 1917. Tratamentul era departe de a fi corespunzător, de aceea nu este de mirare că, potrivit celor relatate ulterior de internați, 1.200 de oameni au murit atunci.

Dintr-o situație datând din 1917, aflăm că din cei 707 internați din centrul Bivolari, 622 erau bărbați cu vârste între 17-50 de ani (424 de bulgari și 198 de turci), 63 bărbați peste 50 de ani (47 de bulgari și 16 turci), 13 bărbați invalizi și infirmi (nouă bulgari și patru turci), o singură femeie (bulgăroaică) și opt copii sub 17 ani (șapte bulgari și un turc). Numărul internaților scăzuse la 683, la 10 decembrie 1917. La 2 februarie 1918 erau 667 de persoane în centru, dintre care 470 de bulgari, 188 de turci și nouă austro-ungari.

Reprezentanții Elveției au ajuns la Bivolari în ziua de 13 februarie 1918. În scripte erau 703 internați, bulgari din Cadrilater și turci. Dintre ei, 579 erau la muncă, iar 124 în centru (80 de bulgari, 43 de turci și un german). Se înregistrau și 20 de evadați. Oamenii arătau bine, în general fiind vorba de indivizi solizi. Existau și câțiva copii cu vârste între 12 și 15 ani. Internații locuiau atunci în 12 bordeie, curate și călduroase. Fiecare avea 25 de metri lungime și putea adăposti 50 de oameni. Hainele internaților erau în stare proastă, în schimb opincile erau bune. Apa necesară era luată din Prut. Exista o infirmerie descrisă ca „foarte primitivă”. Căpitanul V. Boldur-Costaki era apreciat drept „foarte bun și foarte binevoitor”.

Centrul Trifești

Astăzi centru de comună, satul Trifești făcea parte în urmă cu un secol din comuna Hermeziu, și se afla la circa 36 de kilometri nord-est de Iași. La un moment dat, în 1917, internații din centrul Trifești erau în număr de 954 și se împărțeau astfel: 833 de bărbați cu vârste între 17-50 de ani (635 de bulgari și 198 de turci); 32 de bărbați peste 50 de ani (30 de bulgari și doi turci), 19 bărbați invalizi și infirmi (etnici bulgari); 70 de copii sub 17 ani (60 bulgari și 10 turci).

La 10 decembrie 1917, la Trifești erau 805 internați, dar la 2 februarie 1918 numărul avea să crească la 866, dintre care 749 de bulgari, 115 turci și doi austro-ungari. În scriptele centrului de la Trifești se regăseau 849 de internați la 13 februarie 1918. Dintre aceștia, 610 erau la muncă, 89 evadați, iar 17 în lagăr. Era vorba mai ales de bulgari, originari din Cadrilater, și de turci (114 la număr). Oamenii locuiau în bordeie, care arătau bine, fiecare putând adăposti 50 de persoane. Exista o infirmerie rudimentară, iar latrinele constau într-o groapă cu scânduri deasupra. Internații erau îmbrăcați decent și nu aveau paraziți. Bucătăriile erau curate, hrana și apa erau suficiente, iar din sat puteau fi cumpărate alimente.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Centrul Cișmănești

Acum un secol – ca și astăzi – Cișmănești era un sat aflat în componența comunei Dobârceni, județul Botoșani. Satul era destul de sărac, potrivit observațiilor făcute de medicii elvețieni care l-au vizitat în mai multe rânduri în 1917-1918, tocmai pentru a vedea starea internaților civili aflați în centrul de acolo.

Medicul Luciano Bacilieri a găsit la Cișmănești, la 18 mai 1917, 1.100 de internați austro-ungari și germani, care sosiseră din centrul de la Ungureni cu doar două zile înainte, la 16 mai 1917. Cu toții făceau parte din clasa a III-a și erau muncitori. În centrul de unde veniseră, Ungureni, acești internați avuseseră probleme deosebite în timpul iernii, atât cu aprovizionarea, cât și cu locuințele sau încălzirea, toate provocând mari suferințe. Au existat cazuri de degerare, bolnavii fuseseră lăsați practic fără îngrijire, nu existau medicamente pentru tratarea acestor cazuri. Numărul oficial al decedaților nu era cunoscut din date oficiale, însă internații susțineau că muriseră 270 dintre ei.

Primele zile la Cișmănești nu au fost prea bune pentru internați. Nu se făcuse nimic pentru deparazitare, camerele unde stăteau internații erau murdare. Cele mai bune condiții erau atunci în locurile care anterior fuseseră folosite pentru adăpostirea vitelor; era curățenie, iar oamenii dormeau pe paie. Internaților nu li s-au dat lemne pentru pregătirea hranei, astfel încât s-au descurcat cum au putut. Cazanele folosite la gătirea mâncării erau și puține, doar patru, și în stare necorespunzătoare. Nici pâinea nu era bine preparată. O persoană avea alocate zilnic 750 grame de pâine, 250 de grame de fasole, 30 grame de ceapă, 15 grame de sare, 10 grame de zahăr, 1/2 grame de zahăr.

Populația locală se arătase neprietenoasă față de internați, în mai 1917, la instigarea primarului. Reprezentantul guvernului român știa despre această situație și părea să fie interesat să ia măsuri. Serviciul sanitar funcționa prost, distribuirea medicamentelor asemenea. Comitetul de la Cișmănești nu-și făcea nici el bine treaba, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte centre, iar internații nu avuseseră parte de sprijin material și moral. Explicația era simplă, și anume că oamenii din comitet erau interesați doar de ei în viața civilă.

În octombrie-noiembrie 1917, centrul de la Cișmănești avea în evidențe 1.142 de internați. Se aflau la muncă 762 oameni, iar în centru 380. Dintre cei din urmă, potrivit cetățeniei, 317 erau austro-ungari, 39 germani, 21 bulgari, iar trei turci. Toți internații erau încadrați în clasa a III-a, deși prin poziția socială mulți ar fi putut fi trecuți într-o clasă superioară.

Cazarea și întreținerea internaților erau sub media obișnuită în toamna anului 1917. Îmbrăcămintea oamenilor era departe de a fi satisfăcătoare. În privința hranei, centrul de la Cișmănești avea o particularitate. În vreme ce în celelalte centre internații primeau mâncare caldă de două ori pe zi, la Cișmănești li se dădea doar o supă la prânz, dimineața fiecare își prepara ceaiul, iar seara se descurcau cum puteau. Fiecare internat primea 750 de grame de pâine/zi. Carne se dăduse până la jumătatea lunii octombrie, câte 250 grame/săptămână. La un moment dat, internații de aici au primit mazăre verde viermănoasă mai multe zile la rând. Pentru că așa ceva nu se putea mânca, internații au rămas doar cu pâinea.

Acest centru era unul cu mari probleme inclusiv în privința asistenței sanitare. Infirmeria funcționa în clădirea școlii, dar condițiile de igienă i-au frapat pe medicii elvețieni care au vizitat centrul în octombrie-noiembrie 1917. Bolnavii – șapte la număr – nu primeau îngrijirile necesare, se culcau direct pe pământ, deasupra căruia se găseau puține paie murdare, pline de paraziți. Bolile semnalate erau malaria, dizenteria, febra tifoidă, febra recurentă și icterul. Paraziții erau extrem de răspândiți, nu existau nici cuptor de deparazitare, nici instalație de baie. De două ori pe săptămână un medic venea de la Dângeni pentru a vizita bolnavii.

Condițiile inadecvate de cazare și de viață, lipsurile de tot felul, inclusiv a asistenței medicale, au provocat moartea unui mare număr de internați din grupul aflat inițial la Ungureni, apoi transferat la Cișmănești. Potrivit datelor obținute de medicii elvețieni, de la începuturile internării până în octombrie-noiembrie 1917 se înregistraseră 409 decese, dintre care 86 începând din luna mai, când internații se aflaseră la Cișmănești. Cele 86 de decese înregistrate în vara și toamna anului 1917 erau repartizate astfel pe categorii de vârstă: cinci între 17-20 de ani, două între 21-30 de ani, opt între 31-40 de ani, 15 între 41-50 de ani, 35 între 51-60 de ani, 19 între 61-70 de ani, două între 71-88 de ani. După cum se poate vedea, cei mai afectați erau oamenii în vârstă, iar potrivit standardelor vremii, oamenii de peste 50 de ani intrau deja în această categorie.

Comitetul de la Cișmănești era nemulțumit de indiferența comandantului, îndeosebi față de modul în care fuseseră tratate detașamentele de muncă. Reprezentantul guvernului de la Iași, care îi însoțea pe elvețieni, a fost de acord că situația internaților nu era bună și a promis că aveau să aibă loc schimbări în favoarea lor.

Conform unei situații din 1917, la Cișmănești erau 1.072 de internați. Dintre aceștia, 263 erau „străini” – cetățeni români: 111 etnici maghiari, 109 germani, 22 de polonezi, nouă evrei, șapte români, patru bulgari și un turc. Existau și 33 de apatrizi. Cetățenii străini erau 776 la număr, dintre care 706 din Austro-Ungaria (335 de etnici maghiari, 217 germani, 55 de evrei, 49 de polonezi, șase români, trei italieni, doi ruși, 39 de alte naționalități), 34 din Germania (33 de etnici germani și un evreu), 27 din Bulgaria (22 de etnici bulgari, doi macedoneni și trei de alte naționalități), iar 19 din Imperiul Otoman (17 evrei, un armean și un grec).

Numărul internaților avea să scadă în lunile următoare. La 2 februarie 1918, în centrul de internare Cișmănești se aflau 584 de internați, dintre care 444 austro-ungari, 111 germani, 19 bulgari și 14 turci. O lună și jumătate mai târziu, la 15 martie 1918, centrul încă avea în evidențe 584 de internați, dar se schimbase compoziția pe cetățenii. Potrivit acestui criteriu, 382 de internați erau cetățeni austro-ungari, 17 germani, 15 bulgari și șase turci; pentru ceilalți nu avem o situație precisă. Doar 255 de persoane erau atunci efectiv prezente în centru. Comandantul centrului era locotenentul N. Drâmbă, care era apreciat ca foarte bun. Oamenii aveau o mină bună și erau folosiți mai ales la muncile agricole. În acel moment existau locuințe suficiente, mai ales că internații fuseseră distribuiți în două sate din vecinătate. Infirmeria oferea condiții mai bune în comparație cu cele din anul precedent. Comitetul din lagăr distribuise tuturor internaților, fără a face diferențieri potrivit naționalității, alimentele trimise de la Iași prin grija elvețienilor.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.