1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Modernizarea administrativă a Basarabiei s-a realizat în paralel cu integrarea provinciei în cadrul comun românesc, ambele procese desfășurându-se pe un teritoriu preponderent rural (doar 15 % din populație trăia la orașe) și cu cea mai scăzută rată de alfabetizare din toate provinciile alipite. În organizarea teritorial-administrativă a României interbelice distingem trei perioade importante:

1918 – 1925: perioada de autonomie a Basarabiei (27 martie – 27 noiembrie 1918), succedată de menținerea unor particularități administrative regionale, inclusiv a instituției Zemstvei. Momentul de răscruce a perioadei este Constituția din 1923 care legiferează unitatea și indivizibilitatea statului și adoptă principiul descentralizării administrative;

1925 – 1938: Perioada de la descentralizare spre centralizarea administrativă, conturată cronologic de Legea pentru unificarea legislativă (14 iunie 1925) și Constituția Regelui Carol II din 1938;

1938 – 1940: Perioada aplicării în practică a centralizării administrative, legiferată prin Constituția din 1938 și Decretul-lege pentru reforma administrativă din 13 august 1938.

Polemica acută în jurul căilor de unificare legislativă și eficientizării administrării în general, în relație cu marea dezbatere privind noțiunile-cheie ale dreptului administrativ, a început imediat după Unire, în discuție fiind cele două principii fundamentale – centralizarea sau descentralizarea. Cu referire la aceste aspecte, în atenția publică erau vehiculate cele două modele, francez și german, primul cu referință la Vechiul Regat, cel de-al doilea cu aplicare la Transilvania, Bucovina și Basarabia. Modelul francez era bazat pe o centralizare rigidă, pe când în sistemul german guvernul central dădea numai directivele generale, unitățile administrative locale fiind aproape independente în ceea ce privește necesitățile locale.

În perioada anilor 1918-1925, administrația României nu a reprezentat un sistem unic, ci a funcționat după norme legislative diferite pentru fiecare provincie, elaborate în Imperiile Austro-Ungar și cel Rus. În Vechiul Regat funcționa Legea pentru organizarea comunelor urbane din iulie 1894 și Legea comunelor rurale și a plaselor din mai 1904, cu modificările ulterioare. În Bucovina viața administrativă era ghidată de Legea imperială din 1908, în conformitate cu care căpităniile au fost transformate în județe. Transilvania și Banatul erau administrate prin Legea comunală și Legea pentru administrarea comitatelor și a municipiilor, ambele din 1886. În Basarabia funcționa Regulamentul pentru comunele urbane din 1892 și Regulamentul Zemstvelor din 1890, modificat de Guvernul Provizoriu în 1917.

Prin urmare, în organizarea administrativă a României de după 1918 au fost îmbinate două metode de unificare administrativă: simpla extindere a legilor și așezămintelor din Vechiul Regat asupra noilor provincii și elaborarea unei legislații noi, cu luarea în considerație a tradițiilor și exigențelor provinciilor reunite.

În anul 1918, în România erau 76 de unități administrative cu același statut, dar cu denumiri diferite: în Vechiul Regat și în Basarabia erau județe, 34 și respectiv 9 (denumite uezd); în Transilvania și Banat erau 23 de comitate, iar în Bucovina – 11 căpitanate. Prin articolul 4 al Constituției din 1923 se stabilea că „teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în județe, iar județele în comune”.

Reforma administrativă culmina cu adoptarea Legii pentru unificare administrativă din 14 iunie 1925. Potrivit Legii, județele se împărțeau în plase și plasele în sectoare. Prefectul era reprezentantul puterii centrale în tot județul și de obicei era o figură politică. Pretorul reprezenta puterea centrală în plasă. Ambii se aflau în subordinea directă a Ministrului de Interne, pretorul fiind la rândul său subordonat prefectului. Spre deosebire de prefect și pretor, primarul care se afla în fruntea comunei era ales de către consiliul comunal prin votul secret al majorității absolute a consilierilor. Notarul era „agentul autorității centrale în comună”, acesta fiind în același timp șeful poliției administrative în comună, ofițer al poliției judiciare și auxiliar al parchetului în situații speciale, precum și ofițer al stării civile, dar fără drept de a celebra căsătorii, acesta fiind atribuit primarului.

După cum enunțam mai sus, Basarabia și-a păstrat o anumită perioadă autonomia, statut ce includea toate componentele necesare funcționării acestui mecanism: organele puterilor legislativă (Sfatul Țării) și executivă (Consiliul Directorilor Generali), precum și organele administrației locale (Zemstva). Directorii Generali erau numiți prin decret regal, iar în guvernul central de la Iași erau numiți doi miniștri fără portofoliu, care să reprezinte Basarabia. Odată cu renunțarea la condițiile Unirii, din 27 noiembrie 1918 au activat numai directoratele (Finanțe, Interne, Agricultură, Instrucțiuni Publice, Justiție, Industrie și Comerț, Control), pe lângă fiecare Director fiind instituită funcția de consilier tehnic, ocupată, de regulă, de specialiști cu experiență delegați din Vechiul Regat. Cu toată critica deputaților basarabeni, activitatea directoratelor s-a încheiat la 4 aprilie 1920. Unicul directorat care a funcționat până în anul 1923 a fost cel de Interne.

Între 13 iunie și 11 decembrie 1918, funcția supremă în Basarabia a fost exercitată de Comisariatul General al Basarabiei (condus de Arthur Văitoianu), cu atribuții plenipotențiare asupra administrării provinciei (inclusiv coordonarea activității directoratelor), armatei și de pază a frontierei de stat. Crearea acestuia a fost dictată deopotrivă de factorii interni și externi, printre care asigurarea deplasării trupelor germane și austro-ungare și campania de rechiziții a cerealelor, așa cum prevedea Tratatul de Pace de la București dintre Puterile Centrale și România.

La 21 august 1920 era instituită Direcția ținuturilor alipite și a unificării administrative care prelua parte din atribuțiile Ministerului de Interne referitoare la Transilvania, Basarabia și Bucovina, afară de numiri în posturi, siguranță și poliție. Situația tensionată din Basarabia și acțiunea subversivă sovietică la hotarul de est a țării a determinat instituirea Comandamentului militar al Basarabiei, la 20 septembrie 1921. Acesta urma să asigure un acord continuu între autoritățile militare și cele administrative în activitatea pentru menținerea ordinii. În fruntea Comandamentului a fost numit generalul de divizie Ion Popovici, căruia i se subordonau trupele și serviciile Ministerului de Război, precum și prefecții de județ și primarii din Basarabia. Instituirea stării de asediu determina păstrarea unui control nelimitat al Comandamentului asupra tuturor autorităților publice, această situație fiind menținută până la 11 ianuarie 1922, când zona atribuțiilor sale a fost limitată în zona unei fâșii de 30 km de-a lungul frontierei.

Un alt moment al administrației românești este instituirea Comisarului superior al guvernului în Basarabia și Bucovina, cu rang de Ministru de Stat, la 1 ianuarie 1927 în această funcție fiind numit generalul I. Râșcanu. Implicarea sa în administrarea Basarabiei a fost una foarte diversă, de la coordonarea bugetelor județelor și activității Centralei băncilor populare la deschiderea de ziare și școli românești.

La numai două zile de la emiterea decretului regal cu privire la decizia Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România, au fost create nouă prefecturi, în fruntea cărora erau numiți primii prefecți: V. Hartia – Chișinău; V. Săcară – Soroca; I. Postolachi – Orhei; I. Văluță – Bălți; V. Condac – Hotin; S. Niță – Cetatea Albă și E. Adamovici – Bender. Cele nouă județe erau divizate în 44 de plase, 113 voloste (cercuri de comune), 1 272 sate (comune rurale) în județele din nord și centru, 105 comune rurale în județele Ismail și Cahul, după organizarea de până la 1878. În Basarabia mai existau 14 comune urbane, dintre care 9 reședințe de județ și 25 de târguri.

Modernizarea vieții social-politice și economice după Unire a fost urmată de modernizarea structurilor și serviciilor administrative de nivel central și local. Bazele acesteia au fost puse prin reforma administrativă, axată pe descentralizare, fapt ce presupunea transferul gradual de putere către organele administrării locale, alese de cetățeni, investirea acestora cu atribuții largi, care să corespundă așteptărilor locale.

Mulțumiri istoricului Svetlana Suveică pentru monografia Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928). Modernizare prin reforme, oferită cu generozitate în elaborarea acestui articol.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Alte centre de internare se aflau în partea est-centrală și sud-estică a județului Botoșani: Ștefănești, Românești, Rânghilești și Călărași.

Centrul Ștefănești

Târgul Ștefănești era important din punct de vedere comercial și administrativ (sediu al plasei omonime), situat în apropierea Prutului. Centrul de internare a fost vizitat de reprezentanții Elveției la 12 mai 1917, când se aflau acolo doar opt ingineri. Aceștia se descurcau cu resurse proprii, erau bine instalați și hrăniți. Mai mult decât atât, aveau o libertate de mișcare foarte mare. Din când în când primeau autorizația de a părăsi centrul și a merge la Iași, unde aveau interese. Se pare că aceasta a fost totuși o situație temporară.

O situație din 1917 conține date privind numărul și categoriile de internați aflați la Ștefănești. În total erau 1.148 de persoane. „Străinii” – cetățeni români erau 992, dintre care 660 de etnici bulgari, 205 turci, 119 români, trei albanezi, trei austrieci, un german și un armean. În privința cetățenilor străini, aceștia erau 156, repartizați astfel: 104 din Bulgaria (82 de etnici bulgari, 19 turci, doi macedoneni și un român), 42 din Imperiul Otoman (32 de albanezi, 19 turci și un persan), 10 din Austro-Ungaria (cinci evrei, patru germani și un polonez). Potrivit altor date, mulți dintre internații bulgari și turci au murit în 1917. La 2 februarie 1918, se aflau în centru 1.022 de internați, dintre care 616 bulgari, 364 turci, 41 austro-ungari și un german.

Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar s-au aflat la Ștefănești în ziua de 15 martie 1918. Ei au găsit în centru 218 internați, dintre care 91 de bulgari, 58 de austro-ungari, cu toții din clasa I, 51 de turci, 17 albanezi și un german. Comandantul centrului era C. Rădulescu, ofițer din jandarmerie, considerat foarte bun. De asemenea, un doctor român (Stănescu) se dovedise de mare ajutor internaților. O parte a internaților era cazată în bordeie, iar o alta în casele țăranilor din Ștefănești. Exista un cuptor de deparazitare. Alimente puteau fi cumpărate din sate, spre exemplu un ou cu 30 de bani, iar slănina cu 15 lei kilogramul. Bulgarii și turcii care erau în lagăr în martie 1918 lucrau în agricultură. Pentru schimbarea locului de ședere sau pentru repatriere unii internați au trebuit să plătească. Se pare că plângerile priveau mai ales centrul de la Răducăneni, din Regiunea Sud. Corupția nu era o realitate provocată de război în administrația românească, inclusiv în cea exercitată sau controlată de militari, fapt binecunoscut și de cetățenii români, dar observat și de străini.

Centrul Românești

La sud de Ștefănești, chiar pe malul Prutului, se află comuna Românești, unde s-a aflat un centru de internare în anii 1916-1918. Numărul internaților era de 404, potrivit unei statistici din 1917. Dintre aceștia, 401 erau „străini” – cetățeni români (394 de etnici bulgari, cinci germani, un evreu și un armean), iar trei cetățeni ai Austro-Ungariei (doi etnici germani și un evreu). La 10 decembrie 1917, numărul persoanelor internate scăzuse la 376, pentru ca la 2 februarie 1918 să ajungă la 298, dintre care 294 bulgari și doi germani.

Elvețienii ne-au lăsat și ei informații despre situația din centrul Românești, la 15 martie 1918. Erau în evidențe 293 de internați, dar în centru se aflau doar 31 de persoane, bulgari sau turci ori cetățeni români din Cadrilater. Aceștia locuiau în sat, aveau o mină bună și lucrau în agricultură. Fenomenul fugii din centru luase amploare, de vreme ce reușiseră să facă aceasta 68 de internați, iar alți opt erau la închisoarea din Botoșani, pentru tentativă de evadare.

Centrul Rânghilești

La Rânghilești – centru de comună în timpul Primului Război Mondial, astăzi sat în comuna Santa Mare – s-a aflat un important centru de internare. Potrivit informațiilor adunate de reprezentanții Elveției în primăvara anului 1918, în urma discuțiilor cu internații, fuseseră acolo 2.852 de internați. Din cauza tifosului exantematic, a frigului și diverselor privațiuni au murit 1.483 dintre ei, inclusiv 29 de austro-germani. Explicația rezidă, probabil, și în faptul că până la sfârșitul anului 1917 în centru nu existase un medic.

În vara anului 1917 au fost construite la Rânghilești bordeie, care s-au dovedit de bună calitate. Când au ajuns reprezentanții Elveției în centru, în noiembrie 1917, erau acolo 437 de internați, dintre care 44 își asigurau singuri hrana, iar 393 făceau parte din clasa a III-a, așadar erau utilizați la muncă. Potrivit cetățeniei, erau 277 de bulgari, 145 de austro-ungari și 15 germani. Erau prezente și mai multe femei (cu copii), care își însoțiseră de bunăvoie soții. Cazarea era bună, în schimb hrana se dovedea insuficientă și puțin variată. Starea de sănătate era considerată bună, dar mai mulți internați erau palizi și slăbiți. Cât despre serviciul sanitar, acesta era mai bun în comparație cu situația din primăvara predecentă. De atunci și până în noiembrie 1917 fuseseră trei morți, iar în iarna 1917/1918 aveau să se înregistreze doar doi morți.

O situație detaliată din 1917 dezvăluie că la Rânghilești erau 1.203 internați. Dintre aceștia, 800 erau „străini” – cetățeni români: 379 de etnici bulgari, 329 de turci, 25 de români, 19 germani, 15 evrei, opt albanezi, șapte greci, șase maghiari, șase polonezi, patru armeni, un rus, un italian. Era menționat și un apatrid. Cetățenii străini erau 402: 288 din Austro-Ungaria (160 de etnici maghiari, 82 de germani, 15 polonezi, nouă români, șapte evrei, doi ruși, un italian, 13 de alte naționalități), 74 din Bulgaria (62 de etnici bulgari, cinci turci, trei armeni, doi români și doi macedoneni), 21 din Imperiul Otoman (10 turci, patru macedoneni, trei albanezi, doi evrei, un armean și unul de altă naționalitate), 19 din Germania (18 erau etnici germani, despre unul specificându-se că era alsacian).

Numărul internaților avea să scadă în perioada următoarea la Rânghilești, dovadă că la 10 decembrie 1917 mai erau 1.131, iar la 2 februarie 1918 doar 702, dintre care 330 bulgari, 332 turci, 36 austro-ungari și 12 germani. Reducerea numărului celor internați a fost cauzată mai ales de repatrieri. Spre exemplu, la începutul lunii ianuarie 1918 au fost repatriate 321 de persoane.

Ajunși la 15 martie la Rânghilești, elvețienii au găsit acolo 275 de internați, dintre care 235 de bulgari și turci, 32 de austro-ungari și opt germani. Paiele pentru paturi erau înlocuite la opt zile. Internații aveau o mină bună, munceau la câmp, iar drept plată primeau 1,50-2 lei pe zi, în vreme ce iarna câștigau doar un leu/zi. Nu se înregistrau rele tratamente contra intrernaților, însă câțiva dintre ei nu își primiseră banii trimiși de Legația Elveției încă din 1917. Comanda centrului era asigurată de locotenentul O. State, apreciat ca foarte bun. Acesta îi succedase locotenentului Elian, decedat, care se dovedise opusul succesorului său.

Centrul Călărași

La sud de Rânghilești se afla satul Călărași, înființat la sfârșitul secolului XIX. Centrul de internare aflat acolo a fost vizitat de medicul elvețian Luciano Bacilieri la 17 mai 1917. În acel moment erau acolo 206 austro-ungari și germani, dintre care 172 din clasa a III-a, inclusiv 10 femei și opt copii, iar 34 din clasa I. Internații dormeau în cea mai mare parte în sat, în casele țăranilor, care erau curate, dezinfectate cu var (situația era valabilă și în martie 1918). Unii dormeau pe paie, la fel ca soldații români. În privința hainelor, încălțămintei, rufăriei și săpunului, situația era mai bună decât în celelalte centre de internare.

Comandantul fusese schimbat în februarie 1917, iar condițiile de viață cunoscuseră o îmbunătățire până în luna mai același an. Cantitățile de alimente la care erau îndreptățiți internații se primeau, spre deosebire de perioada de dinainte. La Călărași mâncarea era mai variată, în comparație cu cea din alte centre. Internații primeau câte 750 grame/zi de pâine, fasole (250 grame), ceapă (20 grame), cartofi (400 grame), sare (15 grame), zahăr (15 grame) și ceai (1/2 grame). Carnea fusese distribuită în mod neregulat.

În aceste împrejurări, oamenii arătau bine. Fuseseră înregistrate doar 16 decese. Deși elvețienii considerau că situația sanitară era satisfăcătoare, tot ei observau că bolnavii aflați la infirmerie erau neglijați. Medicul din zonă își avea sediul la Românești, de unde (călare) făcea două ore și jumătate până la Călărași. El venea în cel din urmă loc de două ori pe săptămână, însă existau plângeri împotriva lui că nu-i examina pe bolnavi. Asistență medicală oferea ocazional și doctorul trupei românești din zonă. Acesta luase decizia – în mai 1917 – de transportare a unui internat grav bolnav la spitalul militar din Călărași.

În nord-estul județului Iași existau două centre de internare, situate pe teritoriul localităților Bivolari și Trifești.

Centrul Bivolari

În târgul Bivolari, pe o faleză a Prutului, a funcționat un centru de internare în timpul primei conflagrații mondiale. Tifosul exantematic a făcut ravagii în prima parte a anului 1917. Tratamentul era departe de a fi corespunzător, de aceea nu este de mirare că, potrivit celor relatate ulterior de internați, 1.200 de oameni au murit atunci.

Dintr-o situație datând din 1917, aflăm că din cei 707 internați din centrul Bivolari, 622 erau bărbați cu vârste între 17-50 de ani (424 de bulgari și 198 de turci), 63 bărbați peste 50 de ani (47 de bulgari și 16 turci), 13 bărbați invalizi și infirmi (nouă bulgari și patru turci), o singură femeie (bulgăroaică) și opt copii sub 17 ani (șapte bulgari și un turc). Numărul internaților scăzuse la 683, la 10 decembrie 1917. La 2 februarie 1918 erau 667 de persoane în centru, dintre care 470 de bulgari, 188 de turci și nouă austro-ungari.

Reprezentanții Elveției au ajuns la Bivolari în ziua de 13 februarie 1918. În scripte erau 703 internați, bulgari din Cadrilater și turci. Dintre ei, 579 erau la muncă, iar 124 în centru (80 de bulgari, 43 de turci și un german). Se înregistrau și 20 de evadați. Oamenii arătau bine, în general fiind vorba de indivizi solizi. Existau și câțiva copii cu vârste între 12 și 15 ani. Internații locuiau atunci în 12 bordeie, curate și călduroase. Fiecare avea 25 de metri lungime și putea adăposti 50 de oameni. Hainele internaților erau în stare proastă, în schimb opincile erau bune. Apa necesară era luată din Prut. Exista o infirmerie descrisă ca „foarte primitivă”. Căpitanul V. Boldur-Costaki era apreciat drept „foarte bun și foarte binevoitor”.

Centrul Trifești

Astăzi centru de comună, satul Trifești făcea parte în urmă cu un secol din comuna Hermeziu, și se afla la circa 36 de kilometri nord-est de Iași. La un moment dat, în 1917, internații din centrul Trifești erau în număr de 954 și se împărțeau astfel: 833 de bărbați cu vârste între 17-50 de ani (635 de bulgari și 198 de turci); 32 de bărbați peste 50 de ani (30 de bulgari și doi turci), 19 bărbați invalizi și infirmi (etnici bulgari); 70 de copii sub 17 ani (60 bulgari și 10 turci).

La 10 decembrie 1917, la Trifești erau 805 internați, dar la 2 februarie 1918 numărul avea să crească la 866, dintre care 749 de bulgari, 115 turci și doi austro-ungari. În scriptele centrului de la Trifești se regăseau 849 de internați la 13 februarie 1918. Dintre aceștia, 610 erau la muncă, 89 evadați, iar 17 în lagăr. Era vorba mai ales de bulgari, originari din Cadrilater, și de turci (114 la număr). Oamenii locuiau în bordeie, care arătau bine, fiecare putând adăposti 50 de persoane. Exista o infirmerie rudimentară, iar latrinele constau într-o groapă cu scânduri deasupra. Internații erau îmbrăcați decent și nu aveau paraziți. Bucătăriile erau curate, hrana și apa erau suficiente, iar din sat puteau fi cumpărate alimente.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.