Relaxarea politică post-1953, cunoscută și ca perioada „dezghețului”, a deschis o eră a îndoielii și criticismului. Duse erau timpurile certitudinilor absolute dictate de către un presupus infailibil lider suprem.
Imagistica totalitară care funcționase timp de mai multe decenii prin „tremendum et fascinosum (alternarea fricii și speranței, terorii și salvării)” și-a găsit vraja pusă radical sub semnul întrebării. În pofida limitelor sale, Discursul Secret al lui Hrușciov, unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX, a relevat, într-o anumită măsură, crimele împotriva partidului. Dar semnificația sa rezidă în faptul că a extins granițele îndoielii în ceea ce privește Rusia sovietică postbelică.
Și mai important, primul val al destalinizării a pus capăt terorii ca instrument de guvernare: „Reformele în justiția penală, în special amnistiile, și demitizarea cultului pentru Stalin în Discursul Secret rămân ca realizări durabile ale perioadei pentru că au garantat faptul că re-stalinizarea completă—a Gulagului, a cultului pentru Stalin—nu va mai fi posibilă niciodată” (vezi introducerea la Dilemele destalinizării).
Încă din martie 1953, K.P. Gorșenin, ministrul Justiției, declara în Pravda că decretul de amnistiere care a eliberat un total de 1,201,738 de oameni, era dovada „umanismului sovietic”. Tot el pleda pentru „legalitatea socialistă” drept calea corectă de asigurare a „tranziției [țării] de la socialism la comunism”.
Cu toate acestea, destalinizarea a adus reforme care mai mult au ridicat întrebări decât au reușit să răspundă la ele. Pe tărâmul culturii și vieții publice, destalinizarea a generat o serie de inițiative care au țintit îndepărtarea de doctrina pietrificată și îndreptarea către originile marxismului ca filosofie, către așa-zis tânărul Marx ca arhetip al unui impuls socialist pur, necontrafăcut.
În Uniunea Sovietică, dar și în Europa de Est, „destalinizarea nu a însemnat sfârșitul idealului comunist. Din contră, a însemnat o reînnoire a idealismului și identității intelectuale a perioadei prestaliniste” (Zhivago’s Children). Sau, în cuvintele reputatei poete sovietice, Bella Ahmadulina, „Revoluția nu este moartă; Revoluția este bolnavă iar noi trebuie s-o ajutăm”.
Prin urmare, emanciparea politică (de-bolșevizarea) intelectualilor sovietici și est-europeni a coincis cu—și a fost catalizată de—valul de liberalizare declanșat de către revelațiile istorice ale lui Nikita Hrușciov. În vreme ce campaniile care au urmat Discursului Secret al liderului sovietic „s-au vrut a emancipa conștiința populară de sub cultul lui Stalin, au riscat de asemenea, în mod incidental, «destalinizarea» opiniei publice, întrucât largi segmente ale populației sovietice au reacționat vizavi de destalinizare de o manieră violentă, impredictibilă și «anti-sovietică»” (Polly Jones, Dilemele, 41).
Toate constructele teoretice și politice staliniste au fost denunțate drept o farsă oribilă: iluziile nu mai puteau acoperi jalnica realitate. Dogmele și-au dezvăluit întreaga absurditate. Dorința reformării morale a comunismului a constituit principala motivație pentru renașterea neo-marxistă în Uniunea Sovietică și Europa de Est.
Într-adevăr, „a fost un marxism care dorea revenirea la o tradiție europeană a reformismului social-democrat” (Rusia și ideea de Occident). Rezistența intelectualilor împotriva controlului totalitar amenința longevitatea regimurilor de tip sovietic. Legitimitatea pătată de teroare a sovietismului a fost pusă sub semnul întrebării de critici care nu puteau fi acuzați de apartenență la clasele sociale înfrânte. Și cu a lor pledoarie explicită în favoarea umanismului și democrației, aceștia au contribuit la erodarea aparentului consens monolitic.
Într-un anumit fel, această mișcare fusese anticipată de teoreticienii iugoslavi (Moša Pjade, Milovan Djilas, grupul Praxis) care s-au simțit obligați, de chiar logica conflictului politic cu elita stalinistă sovietică, să redescopere impulsurile inițiale ale antropologiei, sociologiei și filosofiei marxiste. În orice caz, cei mai activi în lupta împotriva obscurantismului stalinist au fost intelectualii maghiari și polonezi, exponenții unei perspective politice radicale care a inflamat masele de-a lungul lunilor febrile de după cel de-Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Acest lucru trebuie corelat cu tradițiile Stângii din acele țări, dar și cu existența unei confuzii în cadrul nomenclaturii comuniste, sporită de radicalismul anti-birocratic crescând al clasei muncitoare. Trebuie să avem în vedere, în acest sens, evoluția conștiinței de clasă, atât a clasei muncitoare, cât și a intelectualilor, precum și existența unei anumite comunicări psiho-emoționale, ba chiar osmoze, între aceste două grupuri sociale.
Subliniez aceste lucruri pentru a sugera o explicație—dincolo de forța efectivă a poliției politice—legat de relativa pasivitate politică a clasei muncitoare în alte țări comuniste (precum România sau Bulgaria) și de uimitoarea neutralitate a intelectualilor cehi și slovaci în timpul revoltelor maghiare și poloneze din 1956.
