Vladimir Tismăneanu

Două sunt trăsăturile care simbolizează natura regimurilor post-totalitare.

Mai întâi, aceasta este o ordine autoritară care se reproduce în virtutea unui automatism, și mai puțin prin forme mobilizante, de integrare și control tradiționale.

În al doilea rând, principalul aliat al sistemului—convingerea individului că nimic nu se poate schimba în circumstanțele date, că o anumită cooperare cu puterile lumești este singura cale spre liniște—și-a pierdut forța intimidantă și paralizantă.

Toată lumea—cei puternici și cei fără de putere, deopotrivă—este conștientă de extincția vechilor mituri, însă puțini sunt cei care îndrăznesc s-o afirme deschis. Hărțuita minoritate a „rostitorilor de adevăr”, o altă trăsătură post-totalitară, devine o alternativă la ordinea existentă.

Spectrul care bântuia Europa acelor timpuri era numit în Occident „disidență”. Ea nu apăruse din nimic. Era o consecință „naturală și inevitabilă” a fazei istorice în care se afla sistemul. Principala caracteristică a sa a fost alterarea funcției și influenței ideologiei dominante.

Sub stalinismul dezlănțuit, ideologia umplea toate compartimentele vieții de o manieră monopolistă, forțând individul să participe la ritualuri colective de „excitație revoluționară, eroism, dedicare și violență dezlănțuită”. În ordinea post-totalitară, există deja un sentiment de oboseală și inerție în funcționarea tuturor instituțiilor.

Desigur, ideologia este încă acolo într-o societate post-totalitară, însă este mai degrabă un construct rezidual, fără nicio șansă reală de a atinge vreo coardă în populație sau de a genera puternice atașamente emoționale. Tocmai din acest motiv, pentru a ilustra situația în care ideologia este în același timp omnipotentă și irelevantă, Václav Havel a apelat la puterea parabolelor.

El a fost cel care a descris comportamentul unui vânzător de aprozar care-și țintuiește în vitrină, printre cepe și morcovi, sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Să fim înțeleși, zarzavagiului puțin îi pasă dacă proletarii de pretutindeni strâng rândurile sau nu. El își dă seama că plasând acel slogan în vitrină nu susține defel cauza internaționalismului proletar. Nimic nu este mai departe de preocupările sale zilnice decât apelul marxist la solidaritate muncitorească globală.

Întrebarea care s-a pus și se pune mereu este de ce anume se comportă așa zarzavagiul dacă nu-i pasă câtuși de puțin de conținutul sloganului? Răspunsul lui Havel este tranșant: performând acest ritual, omul nostru transmite un semnal autorităților, cele care i-au și oferit, de altfel, bannerul, și care se așteaptă ca el să se comporte precum un fragment disciplinat al corpului social.

Altfel spus, dacă refuză să afișeze mesajul, zarzavagiul distruge o anumită coeziune, încalcă regulile conformismului obedient și își periclitează statutul. Până la urmă, acesta s-ar putea întreba, ce anume este în neregulă cu unirea proletarilor lumii? Sau ce anume e-n neregulă cu afișarea sloganului printre mere și cartofi?

Dramaturgul ceh ne deslușește sensul tainic din spatele acțiunii zarzavagiului atunci când spune că gestul său este direct legat de conformismul ideologic. Dacă ar refuza să îndeplinească ritualul, el ar viola formele de normalitate agreate social.

Într-un sistem post-totalitar, individul nu este așadar așteptat să fie un adulator entuziast al liderului suprem. Este suficient pentru el sau ea să susțină, practicându-le, regulile autoreproducerii sistemice. Sistemul sporește șansa la supraviețuire a fiecărui zarzavagiu care respiră după acele reguli...

Nimeni n-a exprimat mai bine ca dramaturgul și activistul pentru drepturile omului ceh, Václav Havel (1936–2011), pasiunea pentru o politică a adevărului. În timpul Primăverii pragheze, Havel s-a numărat printre acei intelectuali independenți care i-au criticat pe reformatorii de partid pentru timiditatea arătată în despărțirea de sistemul de tip sovietic.

Ca tânăr născut într-o familie burgheză, lui Havel i s-a negat dreptul de a urma cursurile unei universități. A simțit, așadar, pe pielea lui, discriminările unei orânduiri care pretindea că apără interesele clasei muncitoare. A descoperit că nu exista nicio legătură între demagogia convenabilă regimului și realitatea socială a Cehoslovaciei. Piesele sale din epocă descriu corvoada ființei umane captivă a unui sistem care detestă adevărul și demnitatea.

După invazia sovietică a țării, Havel a refuzat să emigreze și a continuat să lupte pentru apărarea drepturilor civile. A fost unul din membrii fondatori și unul din purtătorii de cuvânt ai Cartei 77 și a fost închis de nenumărate ori pentru lupta sa intransigentă.

În 1979, un grup de disidenți cehoslovaci și polonezi au decis să organizeze și să publice o colecție de eseuri în samizdat intitulată Despre libertate și putere. Din pricina situației politice din cele două țări, volumul care a ieșit conținea doar contribuțiile cehoslovace, însă polonezii le citiseră și le apreciaseră calitatea.

Referindu-se la contribuția lui Havel la acest volum, Zbigniew Bujak, unul din liderii Solidarității, nota în 1981 că eseul Puterea celor fără de putere a oferit opoziției poloneze „osatura teoretică, o bază teoretică pentru acțiunile noastre”. Meritul lui Havel a fost să sintetizeze, într-un mod extrem de incisiv, idei, așteptări și chiar emoții care existau până atunci doar în forme spontane, dezarticulate și subliminale.

Noile mișcări ale Europei de Est aveau nevoie de o explicație teoretică persuasivă a propriei legitimități politice. Fiecare eseu al acestui volum deschizător de drumuri merită o atenție specială, însă doar Havel oferă o analiză concentrată și comprehensivă a naturii puterii, disidenței și opoziției în societățile post-totalitare.

Puterea celor fără de putere adresează marile dileme morale ale individului într-o societate în care teroarea a devenit mai insidioasă și aproape invizibilă, în care mecanismele represiunii au fost internalizate într-un grad fără precedent. Eseul lui Havel oferă o strategie a auto-emancipării pentru fiecare individ, o alternativă la filosofia abandonului și impotenței istorice. Teza lui: este perfect posibil să învingi această logică a conformismului, iar libertatea reprezintă o variabilă subiectivă care nu poate fi complet suprimată.

Trebuie să ne amintim că eseul lui Havel descrie situația politică și morală din Cehoslovacia „normalizată” a lui Gustáv Husák, o țară unde amnezia devenise politică oficială de stat. Să ne amintim, de asemenea, că într-o societate totalitară disidența este imposibilă.

### Vezi și... ###

Moștenirea lui 1989. După treizeci de ani, două revoluții față în față

Pentru ca ideile critice să iasă la suprafață și să aibă un impact social, sistemul trebuie să treacă printr-o minimă deschidere. Eseul lui Havel se ocupă tocmai de premisele sociologice și psihologice ale disidenței și captează trăsăturile caracteristice societății post-totalitare.

Comparat cu condițiile staliniste, când toate formele de critică reală ori potențială erau suprimate brutal, societatea post-totalitară permite forme incipiente de nesupunere. În țări precum Albania și România, asemenea eforturi colective întru eliberare erau imposibile și pentru că regimurile își păstraseră toate puterile coercitive. În Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, erodarea autorității comuniste a fost acompaniată de o anumită tolerare (limitată) a acțiunilor critice.