Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul, și-au amenajat obiectivele politice prin discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale.
Pentru a apela la terminologia gânditorului politic italian, Emilio Gentile, ambele au fost forme ale sacralizării politicului, ale unei trăsături unice și integraliste care respingea „coexistența cu alte ideologii și mișcări politice”, nega „autonomia individului cu privire la grup”, prescria „respectarea obligatorie a preceptelor [lor] și participarea la cultul [lor] politic” și consfințea „violența ca armă legitimă a luptei împotriva dușmanilor și instrument de regenerare”.
În universul acestor mișcări politice, răul a purtat numele celor care au refuzat, respins sau nu s-au calificat pentru iluminarea furnizată de doctrinele infailibile de partid. În privința totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin furnizează o excelentă formulare: „Glorificarea istoriei comuniste—umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase—nu poate fi așadar disociată de încercarea sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au ajuns cu bine la izvorul marxist, dar au refuzat să se adape din el” (Language and Revolution).
Sau, spre a ne întoarce la nazism, evreii au incarnat răul, în accepțiunea lui Hitler, prin simplul fapt că, pentru el, s-au încadrat sub limita umanității. Aceștia erau concomitent lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și insidioși, și așa mai departe. După vizionarea alături de Goebbels a pretinsului documentar Eternul evreu (Der ewige Jude), un exemplu de oribilă propagandă brută, dictatorul german a stabilit că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Prin urmare nu este o misiune umanitară, ci una chirurgicală. Altminteri Europa va pieri de boala iudaică” (Ian Kershaw, Hitler: 1936–1945 Nemesis).
Explicațiile psihologice și psihopatologice legate de aceste regimuri criminale nemaivăzute nu sunt suficiente. Deși Stalin și Hitler au fost indiscutabil mânați de impulsuri paranoide exclusive și extremiste, ar fi totuși greu să-l privim pe Lenin ca pe un individ dezechilibrat mental. La drept vorbind, până și un critic ferm al bolșevismului precum filosoful creștin existențialist, Nikolai Berdiaev, l-a privit pe Lenin ca pe o personalitate paradoxală, un revoluționar antidemocratic și neoiacobin, dar și un individ uman, animat de setea pentru egalitate și chiar o pasiune pentru libertate.
În plus, o dilemă suplimentară care bântuie orice încercare de a înțelege ororile secolului XX rezidă în dificultatea de a aprofunda „nivelul de depravare patologică acceptat, aprobat și susținut de către mase întregi de oameni—incluzându-i aici și pe cei foarte inteligenți—, și care a ajuns să fie privită ca practică normală și justificabilă” (Stalinism and Nazism). Aici este locul unde înțelegerea fascismului și pasiunii revoluționare a comunismului devine esențială.
Acest spirit al transformării radicale și înnoirii este cel care a mobilizat masele ce au dus înainte ambele mișcări de-a lungul existenței lor. Fascismul și comunismul au fost incarnații sau materializări ale unei „experiențe revoluționare a situării pe marginea istoriei și a schimbării cursului ei în mod proactiv, eliberată de constrângerile timpului «normal» și moralității «convenționale»” (Roger Griffin, Modernism and Fascism). Ambele s-au născut printre ruinele Primului Război Mondial, într-o Europă care părea să fi intrat într-o nouă eră în care politicul trebuia să fie radical redefinit înspre zorii glorioși ai noilor civilizații de stânga sau de dreapta.
În realitate, catastrofa a început anterior, în viziunea bolșevică apocaliptică a unei rupturi fără precedent cu toate valorile și tradițiile liberale, incluzând aici etosul pluralist al social-democrației internaționale. Mergând dincolo de comparațiile consacrate dintre Hitler și Stalin, istoricul Robert Gellately l-a readus pe Lenin în istoria mișcărilor politice totalitare în postura de adevărat arhitect al dictaturii bolșevice, adevăratul fondator al sistemului de gulag, un ideolog înflăcărat și convins că partidul său de avangardă (o invenție politică revoluționară care a dinamitat praxisul social-democrației internaționale) a fost încredințat, de către o istorie definită aproape mistic, să-și atingă obiectivele și să fericească pentru totdeauna omenirea, indiferent de costurile umane. Iar costurile au fost într-adevăr înfricoșătoare, sfidând capacitatea noastră de reprezentare.
Amestecul de fanatism ideologic și resentiment covârșitor explică în mare parte ambițiile distructive ale lui Lenin. Acesta nu a fost doar fondatorul propagandei politice, preotul suprem al unei noi ecleziologii a partidului omniscient, infailibil, ci și demiurgul sistemului de lagăre de concentrare și apostolul terorii universale. Un veritabil bolșevic și unul dintre liderii Ceka, Martin Latsis, spunea în 1918: „Noi nu purtăm război cu persoane izolate. Noi exterminăm burghezia ca clasă. În timpul anchetei, nu căutăm dovezi cum că acuzatul a acționat prin faptă sau cuvânt împotriva puterii sovietice. Primele întrebări pe care trebuie să le pui sunt: cărei clase îi aparține acesta? Ce origine are? Ce educație și ce profesie? Și tocmai aceste întrebări trebuie să determine soarta celui acuzat” (Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe).
În mod similar, Hitler a privit războiul cu Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale ca pe o cruciadă ideologică menită să distrugă în întregime dușmanul dezumanizat pe această cale. Gellately citează, de altfel, memoriile unuia dintre secretarii lui Hitler: „Vom câștiga acest război deoarece luptăm pentru o idee și nu pentru capitalismul iudaic, cel care îi animă pe soldații dușmanilor noștri. Doar Rusia este periculoasă pentru că Rusia luptă pentru viziunea ei asupra lumii cu același fanatism cu care o facem și noi. Dar binele va învinge, nu există nimic altceva”.