Amnezia morală a populației este cel mai important aliat al ordinii post-totalitare. Sistemul funcționează câtă vreme minciuna prevalentă este acceptată și tolerată de individ, câtă vreme cetățeanul obișnuit continuă să susțină nonsensul ideologic, deși e conștient că tot acest verbiaj nu este nimic altceva decât o colecție de decepții.
Problema este de a identifica nu doar sursa opresiunii în guvern, ci și de a realiza cum anume este legat fiecare individ de structura de putere. Pentru că, nu-i așa, unii sunt direct responsabili de măsurile represive, în vreme ce alții consacră status-quo-ul prin obediența lor și refuzul de a rosti adevărul.
Potrivit unuia din autorii cel mai dragi mie, Havel, capacitatea sistemului de a-și transforma victimele în complici distinge ordinea post-totalitară de dictaturile clasice. Aici, însăși ideea de schimbare a dispărut, iar indivizii încearcă să facă pace cu ceea ce le apare drept singura formă de viață posibilă. Ei acceptă astfel demagogia sistemului; ei o repetă și, prin urmare, o întăresc. Această complicitate nu-și are rădăcinile doar în putreziciune morală, sau carierism, sau indiferență, ci și în disperarea legată de șansele de a părăsi sau a ieși din ordinea de lucruri existentă.
Schizoida ordine post-totalitară a penetrat nu doar palierele instituționale și sociologice, ci și infrastructura psiho-emoțională a indivizilor. Atunci când zarzavagiul lui Havel, despre care am mai vorbit aici, afișează acel slogan despre unitatea proletară globală, el transmite de fapt lumii și un semnal că nu vede o altă viață normală în afara acestor penibile genuflexiuni la cheremul autorităților. Însă eliberarea începe la nivel individual, ca o auto-emancipare de sub imperiul minciunilor, și prin decizia de a trăi în adevăr.
Emanciparea, nașterea unei alternative la omniprezentul EL, nu vine ca un beneficiu exogen acordat de alții, ci în momentul în care individul decide să stopeze el însuși ceea ce-i pare o grotescă formă de autonegare. Individul este cel care decide că el sau ea dorește să trăiască în armonie cu anumite convingeri și sentimente autentice. El este cel care decide că vrea să trăiască în adevăr.
Și ca să fim înțeleși, atunci când zarzavagiul lui Havel încetează să mai afișeze sloganul și, mai târziu, începe să-și critice conducătorii pentru abuzuri, el îi antagonizează pe toți cei care încă mai sunt prizonieri ai minciunii oficiale. Aceștia, evident, îl atacă și îl muștruluiesc pentru încălcarea regulilor. El este disidentul care a îndrăznit să arate că nimeni nu este condamnat la sclavie eternă, că ține de ființa umană să-și afirme calitățile, chiar dacă asta poate duce la un statut diminuat sau alte forme de marginalizare.
Semnificația acestei „răzvrătiri” merge însă dincolo de individ, iar sistemul reacționează pe cale de consecință, simțind impactul contagios al unui astfel de comportament. Redeșteptarea personajului lui Havel semnifică o directă și neechivocă provocare la adresa sistemului.
Să nu uităm, post-totalitarismul s-a bazat pe generalizarea ipocriziei. Toată lumea știa că sistemul este putred și fondat pe o minciună ordinară și rutinată, însă a o spune cu voce tare era considerat o adevărată nebunie.
Gestul final al zarzavagiului sparge tabuurile orașului; el instituie o formă diferită de comportament, care permite individului să trăiască în adevăr (ceea ce, până la urmă, ar însemna pur și simplu să trăiască). Un act sedițios care subminează pilonii ordinii existente, încrederea ei în faptul că supușii vor fi obligați să mintă pentru totdeauna...
