Vladimir Tismăneanu

În România stalinistă, între 1949–1951, a avut loc un experiment diabolic menit să transforme cei șase sute de deținuți ai penitenciarului Pitești (toți, studenți arestați pentru activități antiregim reale sau doar imaginate) în „oameni noi”.

Metoda, inspirată după câte se pare din învățăturile pedagogului sovietic Anton Makarenko și preluată de către poliția secretă a Uniunii Sovietice și sateliților ei, ar fi trebuit să transforme victimele în proprii lor torționarii și, prin urmare, în „educatori”. O grupare de colaboratori ai regimului, condusă de un fost legionar arestat în 1948 sub acuzația de a fi mințit în privința trecutului său, s-a angrenat în violențe inefabile, barbare, împotriva propriilor lor colegi de detenție, și care au experimentat două niveluri de transformare: re-educarea externă și cea internă, atunci când victima devenea torționar.

Existau doar două posibilități pentru acești deținuți: să devină complici sau să moară în condiții îngrozitoare. De fapt, după cum a spus unul din puținii supraviețuitori ai acestui lugubru experiment, mai exista o a treia cale: să-ți pierzi mințile!

Ceea ce s-a petrecut în lagărele naziste și comuniste (Pitești a fost, prin toate intențiile practice, o astfel de instituție) era menit să distrugă trăsături de bază ale umanității precum compasiunea, înțelegerea și solidaritatea. Experimentul Pitești a fost declanșat de ofițerii locali și agenți infiltrați ai acestora în rândurile deținuților, având în spate ordinele venite din partea celor mai înalte eșaloane ale Securității. I s-a pus capăt în mod brusc și neașteptat chiar înainte de moartea lui Stalin, în vreme ce organizatorii, acuzați de uneltire în vederea compromiterii regimului comunist, au fost executați în 1954, ducând cu ei în mormânt secretele întregii operațiuni. Cu toate acestea, povestea a continuat să circule prin închisorile din România, devenind publică în Occident în anii ’60.

Istoricul Timothy Snyder avea dreptate să-și încheie lucrarea sa fundamentală, Bloodlands (Tărâmul morții), spunând că „regimurile nazist și sovietic au transformat oamenii în cifre... Ne revine nouă, umaniștilor, misiunea de transforma la loc cifrele în oameni”.

La baza acestor orori a stat convingerea că ființele umane pot deveni obiectul unei inginerii sociale radicale dirijate de către auto-intitulați custozi ai fericirii universale. Și pentru a parafraza un istoric, secolul XX a ajuns să fie distructiv odată ce „prezumția conștientă istoric potrivit căreia întâmplarea abundă și trebuie să fie dirijată, că haosul este pe cale să se înstăpânească și că trebuie depășit, că societatea poate fi proiectată și revoluția înfăptuită”, a devenit justificare pentru sacralizarea politicului și l-a transformat într-un substitut al religiilor tradiționale.

Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două incarnări ale prezenței funeste a diavolului în istorie: „Diavolul... a plăsmuit state ideologice, cu alte cuvinte, state a căror legitimitate este legată de faptul că stăpânii lor sunt stăpâni ai adevărului. Dacă te opui unui asemenea stat sau sistemului său, ești un inamic al adevărului” (Modernity on Endless Trial).

Ambele mișcări au pretins să purifice umanitatea de agenții corupției, decadenței și disoluției, și să redea o presupus pierdută unitate a umanității (excluzându-i, desigur, pe cei percepuți ca subumani, inamici sociali și de rasă). Pentru comuniști, demonul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat ca surse ale tuturor calamităților, „plaga” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul. Fascismul (și varianta lui radicală, nazismul) a fost ferm anti-comunist.

În anii 1930, stalinismul a transformat antifascismul într-un pilon al propagandei sale, seducând intelectualii și galvanizând mișcările de rezistență de pretutindeni. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste, este greu de imaginat stalinismul devenind un asemenea magnet extraordinar pentru atât de mulți indivizi, altfel inteligenți și rezonabili.

Acești oameni erau convinși că prin sprijinirea fronturilor populare, în special în timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), se opuneau barbarismului nazist. Mașina de propagandă a Internaționalei comuniste apăra drepturile omului împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, mascând însă faptul că, până în 1939, cele mai multe crime în masă din Europa fuseseră, de fapt, comise de către staliniști, în URSS...

Două sunt trăsăturile care simbolizează natura regimurilor post-totalitare.

Mai întâi, aceasta este o ordine autoritară care se reproduce în virtutea unui automatism, și mai puțin prin forme mobilizante, de integrare și control tradiționale.

În al doilea rând, principalul aliat al sistemului—convingerea individului că nimic nu se poate schimba în circumstanțele date, că o anumită cooperare cu puterile lumești este singura cale spre liniște—și-a pierdut forța intimidantă și paralizantă.

Toată lumea—cei puternici și cei fără de putere, deopotrivă—este conștientă de extincția vechilor mituri, însă puțini sunt cei care îndrăznesc s-o afirme deschis. Hărțuita minoritate a „rostitorilor de adevăr”, o altă trăsătură post-totalitară, devine o alternativă la ordinea existentă.

Spectrul care bântuia Europa acelor timpuri era numit în Occident „disidență”. Ea nu apăruse din nimic. Era o consecință „naturală și inevitabilă” a fazei istorice în care se afla sistemul. Principala caracteristică a sa a fost alterarea funcției și influenței ideologiei dominante.

Sub stalinismul dezlănțuit, ideologia umplea toate compartimentele vieții de o manieră monopolistă, forțând individul să participe la ritualuri colective de „excitație revoluționară, eroism, dedicare și violență dezlănțuită”. În ordinea post-totalitară, există deja un sentiment de oboseală și inerție în funcționarea tuturor instituțiilor.

Desigur, ideologia este încă acolo într-o societate post-totalitară, însă este mai degrabă un construct rezidual, fără nicio șansă reală de a atinge vreo coardă în populație sau de a genera puternice atașamente emoționale. Tocmai din acest motiv, pentru a ilustra situația în care ideologia este în același timp omnipotentă și irelevantă, Václav Havel a apelat la puterea parabolelor.

El a fost cel care a descris comportamentul unui vânzător de aprozar care-și țintuiește în vitrină, printre cepe și morcovi, sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Să fim înțeleși, zarzavagiului puțin îi pasă dacă proletarii de pretutindeni strâng rândurile sau nu. El își dă seama că plasând acel slogan în vitrină nu susține defel cauza internaționalismului proletar. Nimic nu este mai departe de preocupările sale zilnice decât apelul marxist la solidaritate muncitorească globală.

Întrebarea care s-a pus și se pune mereu este de ce anume se comportă așa zarzavagiul dacă nu-i pasă câtuși de puțin de conținutul sloganului? Răspunsul lui Havel este tranșant: performând acest ritual, omul nostru transmite un semnal autorităților, cele care i-au și oferit, de altfel, bannerul, și care se așteaptă ca el să se comporte precum un fragment disciplinat al corpului social.

Altfel spus, dacă refuză să afișeze mesajul, zarzavagiul distruge o anumită coeziune, încalcă regulile conformismului obedient și își periclitează statutul. Până la urmă, acesta s-ar putea întreba, ce anume este în neregulă cu unirea proletarilor lumii? Sau ce anume e-n neregulă cu afișarea sloganului printre mere și cartofi?

Dramaturgul ceh ne deslușește sensul tainic din spatele acțiunii zarzavagiului atunci când spune că gestul său este direct legat de conformismul ideologic. Dacă ar refuza să îndeplinească ritualul, el ar viola formele de normalitate agreate social.

Într-un sistem post-totalitar, individul nu este așadar așteptat să fie un adulator entuziast al liderului suprem. Este suficient pentru el sau ea să susțină, practicându-le, regulile autoreproducerii sistemice. Sistemul sporește șansa la supraviețuire a fiecărui zarzavagiu care respiră după acele reguli...