Vladimir Tismăneanu

Compararea celor două rușini absolute ale secolului XX, gulagul și Holocaustul, duce adesea la neînțelegeri și sentimente ofensate în rândul victimelor uneia sau celeilalte dintre aceste monstruozități.

Este regretabil, pentru că, de fapt, niciunul din aceste experimente nu va fi vreodată reamintit îndeajuns. Așa cum arăta Alain Besançon, există un fel de amnezie în privința crimelor comuniste, la fel cum există o hipermnezie în legătură cu Shoah-ul (Le malheur du siècle). După cum explica același istoric francez, aceasta nu se întâmplă pentru că există o încercare a unui grup de a monopoliza memoria suferinței în secolul XX. Originile fenomenului sunt de căutat în faptul că acest comunism a fost adesea privit ca progresist, anti-imperialist și, încă și mai important, anti-fascist.

Comunismul a știut cum să pozeze în urmaș al Iluminismului și mulți au fost înșelați de pretenția sa raționalistă și umanistă. În opinia mea, agenda de cercetare sugerată inițial prin Cartea neagră a comunismului a presupus o regândire nu doar a comunismului și fascismului, ci și a opuselor lor, anti-fascismul și anti-comunismul.

Cu alte cuvinte, nu toți cei care i s-au opus lui Hitler au fost prieteni ai democrației și nu toți cei care s-au împotrivit lui Lenin, Stalin, Mao sau Castro, erau liberali bona fide. Cartea Neagră i-a obligat pe mulți în Franța, Germania, Statele Unite și, dacă mai trebuie menționat, Europa de Est și Centrală, să admită că cei „care au garantat minunile Uniunii Sovietice au servit la legitimarea masacrului a milioane. ...[Ei] și-au prostit propriile societăți în a vedea milioanele de cadavre ca pe o măreață promisiune a unui viitor mai bun” (Omer Bartov).

Rumoarea stârnită de Cartea Neagră a ajutat la aducerea în prim-plan a nevoii pentru pomenirea crimelor comuniste, cât și pentru reevaluarea distrugerii și crimelor fără precedent comise de atât de multe regimuri în numele acestei ideologii, cu girul celor care au preferat să-și țină ochii și urechile strâns închise.

În măsura în care există anamneza violenței leniniste, o problemă fundamentală este aceea că subiecții traumei aparțin în cea mai mare parte unor categorii sociale, și mai puțin unora naționale, etnice (precum în cazul Holocaustului). Această chestiune este direct legată de diferența discutată anterior: comunismul s-a aflat în război cu propria societate. Și chiar și sub cele mai moderate avataruri (Ungaria lui Kádár, URSS-ul lui Gorbaciov sau China contemporană), atunci când o parte a societății a amenințat existența însăși a sistemului, pârghiile represive (cvasi-teroriste) au fost activate spre a izola și înlătura „focarul de infecție”.

În aceste condiții, încadrarea istoricului Dan Diner a dilemei este remarcabilă: „Memoria «sociocidului», crimei de clasă, este arhivată, nu transmisă generațional precum în cazul genocidului. ...Cum pot fi păstrate vii în amintirea colectivă crimele care eludează componenta etnică și astfel o memorie de lungă durată? Pot fi memorializate într-o formă adecvată crimele comise nu în numele unei colectivități, precum este națiunea, ci în numele unei construcții sociale, precum clasa?” (vezi contribuția sa în volumul The Lesser Evil)

S-a întâmplat adesea ca o asemenea interogație să fi fost rezolvată prin intermediul creării artificiale a unei „componente etnice”. În fostul Bloc Sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau „elementelor străine față de națiune”.

A mai fost doar un pas de la această invenție și până la reînnoirea vechii fantome a Żydokomunei (iudeo-bolșevismul). Dar esența problemei este aceea că, în pofida eforturilor lui Stéphane Courtois și ale celorlalți autori ai Cărții Negre, o unealtă comună a morții poate fi imaginată, dar o memorie colectivă, transnațională a crimelor comunismului nu există.

La începutul secolului XXI, prin intermediul variilor documente pan-europene care au fost adoptate de către Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, au fost făcuți primii pași în această direcție. Experimentul leninist (anume, mișcarea comunistă mondială) s-a dizolvat în narațiuni naționale ale traumei și vinovăției înainte de dispariția ideologiei. Totodată, rămân provocări considerabile în integrarea imensei traume produse de regimurile comuniste în ceea ce numim astăzi istorie europeană.

Relaxarea politică post-1953, cunoscută și ca perioada „dezghețului”, a deschis o eră a îndoielii și criticismului. Duse erau timpurile certitudinilor absolute dictate de către un presupus infailibil lider suprem.

Imagistica totalitară care funcționase timp de mai multe decenii prin „tremendum et fascinosum (alternarea fricii și speranței, terorii și salvării)” și-a găsit vraja pusă radical sub semnul întrebării. În pofida limitelor sale, Discursul Secret al lui Hrușciov, unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX, a relevat, într-o anumită măsură, crimele împotriva partidului. Dar semnificația sa rezidă în faptul că a extins granițele îndoielii în ceea ce privește Rusia sovietică postbelică.

Și mai important, primul val al destalinizării a pus capăt terorii ca instrument de guvernare: „Reformele în justiția penală, în special amnistiile, și demitizarea cultului pentru Stalin în Discursul Secret rămân ca realizări durabile ale perioadei pentru că au garantat faptul că re-stalinizarea completă—a Gulagului, a cultului pentru Stalin—nu va mai fi posibilă niciodată” (vezi introducerea la Dilemele destalinizării).

Încă din martie 1953, K.P. Gorșenin, ministrul Justiției, declara în Pravda că decretul de amnistiere care a eliberat un total de 1,201,738 de oameni, era dovada „umanismului sovietic”. Tot el pleda pentru „legalitatea socialistă” drept calea corectă de asigurare a „tranziției [țării] de la socialism la comunism”.

Cu toate acestea, destalinizarea a adus reforme care mai mult au ridicat întrebări decât au reușit să răspundă la ele. Pe tărâmul culturii și vieții publice, destalinizarea a generat o serie de inițiative care au țintit îndepărtarea de doctrina pietrificată și îndreptarea către originile marxismului ca filosofie, către așa-zis tânărul Marx ca arhetip al unui impuls socialist pur, necontrafăcut.

În Uniunea Sovietică, dar și în Europa de Est, „destalinizarea nu a însemnat sfârșitul idealului comunist. Din contră, a însemnat o reînnoire a idealismului și identității intelectuale a perioadei prestaliniste” (Zhivago’s Children). Sau, în cuvintele reputatei poete sovietice, Bella Ahmadulina, „Revoluția nu este moartă; Revoluția este bolnavă iar noi trebuie s-o ajutăm”.

Prin urmare, emanciparea politică (de-bolșevizarea) intelectualilor sovietici și est-europeni a coincis cu—și a fost catalizată de—valul de liberalizare declanșat de către revelațiile istorice ale lui Nikita Hrușciov. În vreme ce campaniile care au urmat Discursului Secret al liderului sovietic „s-au vrut a emancipa conștiința populară de sub cultul lui Stalin, au riscat de asemenea, în mod incidental, «destalinizarea» opiniei publice, întrucât largi segmente ale populației sovietice au reacționat vizavi de destalinizare de o manieră violentă, impredictibilă și «anti-sovietică»” (Polly Jones, Dilemele, 41).

Toate constructele teoretice și politice staliniste au fost denunțate drept o farsă oribilă: iluziile nu mai puteau acoperi jalnica realitate. Dogmele și-au dezvăluit întreaga absurditate. Dorința reformării morale a comunismului a constituit principala motivație pentru renașterea neo-marxistă în Uniunea Sovietică și Europa de Est.

Într-adevăr, „a fost un marxism care dorea revenirea la o tradiție europeană a reformismului social-democrat” (Rusia și ideea de Occident). Rezistența intelectualilor împotriva controlului totalitar amenința longevitatea regimurilor de tip sovietic. Legitimitatea pătată de teroare a sovietismului a fost pusă sub semnul întrebării de critici care nu puteau fi acuzați de apartenență la clasele sociale înfrânte. Și cu a lor pledoarie explicită în favoarea umanismului și democrației, aceștia au contribuit la erodarea aparentului consens monolitic.

Într-un anumit fel, această mișcare fusese anticipată de teoreticienii iugoslavi (Moša Pjade, Milovan Djilas, grupul Praxis) care s-au simțit obligați, de chiar logica conflictului politic cu elita stalinistă sovietică, să redescopere impulsurile inițiale ale antropologiei, sociologiei și filosofiei marxiste. În orice caz, cei mai activi în lupta împotriva obscurantismului stalinist au fost intelectualii maghiari și polonezi, exponenții unei perspective politice radicale care a inflamat masele de-a lungul lunilor febrile de după cel de-Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Acest lucru trebuie corelat cu tradițiile Stângii din acele țări, dar și cu existența unei confuzii în cadrul nomenclaturii comuniste, sporită de radicalismul anti-birocratic crescând al clasei muncitoare. Trebuie să avem în vedere, în acest sens, evoluția conștiinței de clasă, atât a clasei muncitoare, cât și a intelectualilor, precum și existența unei anumite comunicări psiho-emoționale, ba chiar osmoze, între aceste două grupuri sociale.

Subliniez aceste lucruri pentru a sugera o explicație—dincolo de forța efectivă a poliției politice—legat de relativa pasivitate politică a clasei muncitoare în alte țări comuniste (precum România sau Bulgaria) și de uimitoarea neutralitate a intelectualilor cehi și slovaci în timpul revoltelor maghiare și poloneze din 1956.