Vladimir Tismăneanu

Amnezia morală a populației este cel mai important aliat al ordinii post-totalitare. Sistemul funcționează câtă vreme minciuna prevalentă este acceptată și tolerată de individ, câtă vreme cetățeanul obișnuit continuă să susțină nonsensul ideologic, deși e conștient că tot acest verbiaj nu este nimic altceva decât o colecție de decepții.

Problema este de a identifica nu doar sursa opresiunii în guvern, ci și de a realiza cum anume este legat fiecare individ de structura de putere. Pentru că, nu-i așa, unii sunt direct responsabili de măsurile represive, în vreme ce alții consacră status-quo-ul prin obediența lor și refuzul de a rosti adevărul.

Potrivit unuia din autorii cel mai dragi mie, Havel, capacitatea sistemului de a-și transforma victimele în complici distinge ordinea post-totalitară de dictaturile clasice. Aici, însăși ideea de schimbare a dispărut, iar indivizii încearcă să facă pace cu ceea ce le apare drept singura formă de viață posibilă. Ei acceptă astfel demagogia sistemului; ei o repetă și, prin urmare, o întăresc. Această complicitate nu-și are rădăcinile doar în putreziciune morală, sau carierism, sau indiferență, ci și în disperarea legată de șansele de a părăsi sau a ieși din ordinea de lucruri existentă.

Schizoida ordine post-totalitară a penetrat nu doar palierele instituționale și sociologice, ci și infrastructura psiho-emoțională a indivizilor. Atunci când zarzavagiul lui Havel, despre care am mai vorbit aici, afișează acel slogan despre unitatea proletară globală, el transmite de fapt lumii și un semnal că nu vede o altă viață normală în afara acestor penibile genuflexiuni la cheremul autorităților. Însă eliberarea începe la nivel individual, ca o auto-emancipare de sub imperiul minciunilor, și prin decizia de a trăi în adevăr.

Emanciparea, nașterea unei alternative la omniprezentul EL, nu vine ca un beneficiu exogen acordat de alții, ci în momentul în care individul decide să stopeze el însuși ceea ce-i pare o grotescă formă de autonegare. Individul este cel care decide că el sau ea dorește să trăiască în armonie cu anumite convingeri și sentimente autentice. El este cel care decide că vrea să trăiască în adevăr.

Și ca să fim înțeleși, atunci când zarzavagiul lui Havel încetează să mai afișeze sloganul și, mai târziu, începe să-și critice conducătorii pentru abuzuri, el îi antagonizează pe toți cei care încă mai sunt prizonieri ai minciunii oficiale. Aceștia, evident, îl atacă și îl muștruluiesc pentru încălcarea regulilor. El este disidentul care a îndrăznit să arate că nimeni nu este condamnat la sclavie eternă, că ține de ființa umană să-și afirme calitățile, chiar dacă asta poate duce la un statut diminuat sau alte forme de marginalizare.

Semnificația acestei „răzvrătiri” merge însă dincolo de individ, iar sistemul reacționează pe cale de consecință, simțind impactul contagios al unui astfel de comportament. Redeșteptarea personajului lui Havel semnifică o directă și neechivocă provocare la adresa sistemului.

Să nu uităm, post-totalitarismul s-a bazat pe generalizarea ipocriziei. Toată lumea știa că sistemul este putred și fondat pe o minciună ordinară și rutinată, însă a o spune cu voce tare era considerat o adevărată nebunie.

Gestul final al zarzavagiului sparge tabuurile orașului; el instituie o formă diferită de comportament, care permite individului să trăiască în adevăr (ceea ce, până la urmă, ar însemna pur și simplu să trăiască). Un act sedițios care subminează pilonii ordinii existente, încrederea ei în faptul că supușii vor fi obligați să mintă pentru totdeauna...

Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul, și-au amenajat obiectivele politice prin discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale.

Pentru a apela la terminologia gânditorului politic italian, Emilio Gentile, ambele au fost forme ale sacralizării politicului, ale unei trăsături unice și integraliste care respingea „coexistența cu alte ideologii și mișcări politice”, nega „autonomia individului cu privire la grup”, prescria „respectarea obligatorie a preceptelor [lor] și participarea la cultul [lor] politic” și consfințea „violența ca armă legitimă a luptei împotriva dușmanilor și instrument de regenerare”.

În universul acestor mișcări politice, răul a purtat numele celor care au refuzat, respins sau nu s-au calificat pentru iluminarea furnizată de doctrinele infailibile de partid. În privința totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin furnizează o excelentă formulare: „Glorificarea istoriei comuniste—umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase—nu poate fi așadar disociată de încercarea sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au ajuns cu bine la izvorul marxist, dar au refuzat să se adape din el” (Language and Revolution).

Sau, spre a ne întoarce la nazism, evreii au incarnat răul, în accepțiunea lui Hitler, prin simplul fapt că, pentru el, s-au încadrat sub limita umanității. Aceștia erau concomitent lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și insidioși, și așa mai departe. După vizionarea alături de Goebbels a pretinsului documentar Eternul evreu (Der ewige Jude), un exemplu de oribilă propagandă brută, dictatorul german a stabilit că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Prin urmare nu este o misiune umanitară, ci una chirurgicală. Altminteri Europa va pieri de boala iudaică” (Ian Kershaw, Hitler: 1936–1945 Nemesis).

Explicațiile psihologice și psihopatologice legate de aceste regimuri criminale nemaivăzute nu sunt suficiente. Deși Stalin și Hitler au fost indiscutabil mânați de impulsuri paranoide exclusive și extremiste, ar fi totuși greu să-l privim pe Lenin ca pe un individ dezechilibrat mental. La drept vorbind, până și un critic ferm al bolșevismului precum filosoful creștin existențialist, Nikolai Berdiaev, l-a privit pe Lenin ca pe o personalitate paradoxală, un revoluționar antidemocratic și neoiacobin, dar și un individ uman, animat de setea pentru egalitate și chiar o pasiune pentru libertate.

În plus, o dilemă suplimentară care bântuie orice încercare de a înțelege ororile secolului XX rezidă în dificultatea de a aprofunda „nivelul de depravare patologică acceptat, aprobat și susținut de către mase întregi de oameni—incluzându-i aici și pe cei foarte inteligenți—, și care a ajuns să fie privită ca practică normală și justificabilă” (Stalinism and Nazism). Aici este locul unde înțelegerea fascismului și pasiunii revoluționare a comunismului devine esențială.

Acest spirit al transformării radicale și înnoirii este cel care a mobilizat masele ce au dus înainte ambele mișcări de-a lungul existenței lor. Fascismul și comunismul au fost incarnații sau materializări ale unei „experiențe revoluționare a situării pe marginea istoriei și a schimbării cursului ei în mod proactiv, eliberată de constrângerile timpului «normal» și moralității «convenționale»” (Roger Griffin, Modernism and Fascism). Ambele s-au născut printre ruinele Primului Război Mondial, într-o Europă care părea să fi intrat într-o nouă eră în care politicul trebuia să fie radical redefinit înspre zorii glorioși ai noilor civilizații de stânga sau de dreapta.

În realitate, catastrofa a început anterior, în viziunea bolșevică apocaliptică a unei rupturi fără precedent cu toate valorile și tradițiile liberale, incluzând aici etosul pluralist al social-democrației internaționale. Mergând dincolo de comparațiile consacrate dintre Hitler și Stalin, istoricul Robert Gellately l-a readus pe Lenin în istoria mișcărilor politice totalitare în postura de adevărat arhitect al dictaturii bolșevice, adevăratul fondator al sistemului de gulag, un ideolog înflăcărat și convins că partidul său de avangardă (o invenție politică revoluționară care a dinamitat praxisul social-democrației internaționale) a fost încredințat, de către o istorie definită aproape mistic, să-și atingă obiectivele și să fericească pentru totdeauna omenirea, indiferent de costurile umane. Iar costurile au fost într-adevăr înfricoșătoare, sfidând capacitatea noastră de reprezentare.

Amestecul de fanatism ideologic și resentiment covârșitor explică în mare parte ambițiile distructive ale lui Lenin. Acesta nu a fost doar fondatorul propagandei politice, preotul suprem al unei noi ecleziologii a partidului omniscient, infailibil, ci și demiurgul sistemului de lagăre de concentrare și apostolul terorii universale. Un veritabil bolșevic și unul dintre liderii Ceka, Martin Latsis, spunea în 1918: „Noi nu purtăm război cu persoane izolate. Noi exterminăm burghezia ca clasă. În timpul anchetei, nu căutăm dovezi cum că acuzatul a acționat prin faptă sau cuvânt împotriva puterii sovietice. Primele întrebări pe care trebuie să le pui sunt: cărei clase îi aparține acesta? Ce origine are? Ce educație și ce profesie? Și tocmai aceste întrebări trebuie să determine soarta celui acuzat” (Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe).

În mod similar, Hitler a privit războiul cu Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale ca pe o cruciadă ideologică menită să distrugă în întregime dușmanul dezumanizat pe această cale. Gellately citează, de altfel, memoriile unuia dintre secretarii lui Hitler: „Vom câștiga acest război deoarece luptăm pentru o idee și nu pentru capitalismul iudaic, cel care îi animă pe soldații dușmanilor noștri. Doar Rusia este periculoasă pentru că Rusia luptă pentru viziunea ei asupra lumii cu același fanatism cu care o facem și noi. Dar binele va învinge, nu există nimic altceva”.