Două sunt trăsăturile care simbolizează natura regimurilor post-totalitare.
Mai întâi, aceasta este o ordine autoritară care se reproduce în virtutea unui automatism, și mai puțin prin forme mobilizante, de integrare și control tradiționale.
În al doilea rând, principalul aliat al sistemului—convingerea individului că nimic nu se poate schimba în circumstanțele date, că o anumită cooperare cu puterile lumești este singura cale spre liniște—și-a pierdut forța intimidantă și paralizantă.
Toată lumea—cei puternici și cei fără de putere, deopotrivă—este conștientă de extincția vechilor mituri, însă puțini sunt cei care îndrăznesc s-o afirme deschis. Hărțuita minoritate a „rostitorilor de adevăr”, o altă trăsătură post-totalitară, devine o alternativă la ordinea existentă.
Spectrul care bântuia Europa acelor timpuri era numit în Occident „disidență”. Ea nu apăruse din nimic. Era o consecință „naturală și inevitabilă” a fazei istorice în care se afla sistemul. Principala caracteristică a sa a fost alterarea funcției și influenței ideologiei dominante.
Sub stalinismul dezlănțuit, ideologia umplea toate compartimentele vieții de o manieră monopolistă, forțând individul să participe la ritualuri colective de „excitație revoluționară, eroism, dedicare și violență dezlănțuită”. În ordinea post-totalitară, există deja un sentiment de oboseală și inerție în funcționarea tuturor instituțiilor.
Desigur, ideologia este încă acolo într-o societate post-totalitară, însă este mai degrabă un construct rezidual, fără nicio șansă reală de a atinge vreo coardă în populație sau de a genera puternice atașamente emoționale. Tocmai din acest motiv, pentru a ilustra situația în care ideologia este în același timp omnipotentă și irelevantă, Václav Havel a apelat la puterea parabolelor.
El a fost cel care a descris comportamentul unui vânzător de aprozar care-și țintuiește în vitrină, printre cepe și morcovi, sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Să fim înțeleși, zarzavagiului puțin îi pasă dacă proletarii de pretutindeni strâng rândurile sau nu. El își dă seama că plasând acel slogan în vitrină nu susține defel cauza internaționalismului proletar. Nimic nu este mai departe de preocupările sale zilnice decât apelul marxist la solidaritate muncitorească globală.
Întrebarea care s-a pus și se pune mereu este de ce anume se comportă așa zarzavagiul dacă nu-i pasă câtuși de puțin de conținutul sloganului? Răspunsul lui Havel este tranșant: performând acest ritual, omul nostru transmite un semnal autorităților, cele care i-au și oferit, de altfel, bannerul, și care se așteaptă ca el să se comporte precum un fragment disciplinat al corpului social.
Altfel spus, dacă refuză să afișeze mesajul, zarzavagiul distruge o anumită coeziune, încalcă regulile conformismului obedient și își periclitează statutul. Până la urmă, acesta s-ar putea întreba, ce anume este în neregulă cu unirea proletarilor lumii? Sau ce anume e-n neregulă cu afișarea sloganului printre mere și cartofi?
Dramaturgul ceh ne deslușește sensul tainic din spatele acțiunii zarzavagiului atunci când spune că gestul său este direct legat de conformismul ideologic. Dacă ar refuza să îndeplinească ritualul, el ar viola formele de normalitate agreate social.
Într-un sistem post-totalitar, individul nu este așadar așteptat să fie un adulator entuziast al liderului suprem. Este suficient pentru el sau ea să susțină, practicându-le, regulile autoreproducerii sistemice. Sistemul sporește șansa la supraviețuire a fiecărui zarzavagiu care respiră după acele reguli...