Atunci când operăm cu dihotomia dintre comunismul național și stalinismul național, există riscul idealizării primului regim ca alternativă „benignă” la modelul impus de Iosif Vissarionovici. Și totuși, din punct de vedere istoric, tranziția la pluralism în societățile comuniste a fost stimulată de inițiativele reformiste din rândul elitelor conducătoare.
Să ne gândim, bunăoară, la luptele fracționiste dintre ultra-stalinistul și antisemitul grup al Natolinienilor și anti-stalinismul aerisit și mai liberal al grupului Puławska după fragmentarea ortodoxiei comuniste poloneze în 1956, sau la rolul jucat de Imre Nagy și asociații săi în catalizarea revoltei maghiare.
Opțiunile național-comuniste, deși fără tragere de inimă și adesea inconsistente, pot fi totuși considerate „progresiste” în contextul regimurilor cu partid unic. Respectând aceeași paradigmă politică, stalinismul național apare ca „reacționar”. Odată ce modelul este abolit și competiția liberă a forțelor politice câștigă teren, distincția dintre „socialismul cu față umană” și stalinismul național începe să prezinte doar un interes istoric. Acest lucru explică irelevanța poziției inițial eretică a lui Alexander Dubček odată ce cehii și slovacii au avut șansa de a se dezbăra de „cămașa de forță” care erau reformele autolimitate.
Nicolae Ceaușescu a fost un om de o imensă voință și ambiție, unul care și-a pus cu siguranță amprenta asupra tradiției comuniste din România, modificând-o în moduri cruciale. Însă ceea ce contează este faptul că principalele trăsături ale culturii politice staliniste a României n-au fost schimbat fundamental de către Ceaușescu.
Aparenta unicitate și scandaloasa excentricitate a experimentului comunist românesc până în momentul prăbușirii violente din decembrie 1989, alături de contrastul izbitor față de alte regimuri comuniste, n-ar trebui să ascundă privirii toate acele valori, atitudini și opțiuni îmbrățișate la congresul fondator al partidului din mai 1921: voluntarismul politic, sectarismul, radicalismul, cultul ierarhiei și autorității, disprețul pentru democrația parlamentară și constituționalism.
Să fim înțeleși, de-a lungul anilor, s-au dezvoltat numeroase alte atribute adiționale și chiar au existat clivaje la nivelul identității partidului și autodefinirii sale, după cum au existat și fracturi și alte momente de cotitură. Însă este convingerea mea fermă că în România, fie sub Gheorghiu-Dej, fie sub Nicolae Ceaușescu, moștenirea stalinismului radical n-a fost niciodată complet chestionată—și, prin urmare, n-a putut fi niciodată abandonată.
Este cu adevărat simptomatic faptul că deși intelighenția românească era una din cele mai sofisticate din Europa de Est, și, cu siguranță, una din cele mai intim influențate de standardele literare și academice franceze, ea a rămas practic neatinsă de pasiunea franceză pentru valorile stângismului. În absența unui grup social atașat crezului egalitar socialist și fără o tradiție puternică a activismului proletar, n-a existat nicio sursă serioasă pentru inițiativele revizioniste autonome. Chiar și mișcarea studențească aflată pe val în 1956 era fundamental atașată de sloganurile redeșteptării naționale, mai degrabă decât acelea destinate unei comunități politice libere și democratice.
Agitația intelectuală și studențească din România în vara și toamna anului 1956 era destul de diferită de asaltul umanisto-socialist împotriva stalinismului din Ungaria și Polonia. De fapt, în multe privințe, scopurile ei coincideau cu emergenta linie naționalistă: spre exemplu, eliminarea obligativității limbii ruse în școli, retragerea trupelor sovietice din România, renunțarea la unele din cele mai stridente investiții industriale, reabilitarea principalelor figuri culturale românești, reconsiderarea statutului minorității maghiare și adoptarea unei puternice strategii de „omogenizare”.
Însă liderii români nu erau pur și simplu naționaliști. Ei erau, în primul și-n primul rând, staliniști, după cum o demonstrau ostilitatea lor (de inspirație stalinistă) față de orice formă de proprietate privată și chiar decizia finalizării colectivizării în ciuda tuturor piedicilor. În această din urmă activitate, Ceaușescu însuși s-a distins prin cruzime, intransigență și lipsă de scrupule.