Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Atunci când operăm cu dihotomia dintre comunismul național și stalinismul național, există riscul idealizării primului regim ca alternativă „benignă” la modelul impus de Iosif Vissarionovici. Și totuși, din punct de vedere istoric, tranziția la pluralism în societățile comuniste a fost stimulată de inițiativele reformiste din rândul elitelor conducătoare.

Să ne gândim, bunăoară, la luptele fracționiste dintre ultra-stalinistul și antisemitul grup al Natolinienilor și anti-stalinismul aerisit și mai liberal al grupului Puławska după fragmentarea ortodoxiei comuniste poloneze în 1956, sau la rolul jucat de Imre Nagy și asociații săi în catalizarea revoltei maghiare.

Opțiunile național-comuniste, deși fără tragere de inimă și adesea inconsistente, pot fi totuși considerate „progresiste” în contextul regimurilor cu partid unic. Respectând aceeași paradigmă politică, stalinismul național apare ca „reacționar”. Odată ce modelul este abolit și competiția liberă a forțelor politice câștigă teren, distincția dintre „socialismul cu față umană” și stalinismul național începe să prezinte doar un interes istoric. Acest lucru explică irelevanța poziției inițial eretică a lui Alexander Dubček odată ce cehii și slovacii au avut șansa de a se dezbăra de „cămașa de forță” care erau reformele autolimitate.

Nicolae Ceaușescu a fost un om de o imensă voință și ambiție, unul care și-a pus cu siguranță amprenta asupra tradiției comuniste din România, modificând-o în moduri cruciale. Însă ceea ce contează este faptul că principalele trăsături ale culturii politice staliniste a României n-au fost schimbat fundamental de către Ceaușescu.

Aparenta unicitate și scandaloasa excentricitate a experimentului comunist românesc până în momentul prăbușirii violente din decembrie 1989, alături de contrastul izbitor față de alte regimuri comuniste, n-ar trebui să ascundă privirii toate acele valori, atitudini și opțiuni îmbrățișate la congresul fondator al partidului din mai 1921: voluntarismul politic, sectarismul, radicalismul, cultul ierarhiei și autorității, disprețul pentru democrația parlamentară și constituționalism.

Să fim înțeleși, de-a lungul anilor, s-au dezvoltat numeroase alte atribute adiționale și chiar au existat clivaje la nivelul identității partidului și autodefinirii sale, după cum au existat și fracturi și alte momente de cotitură. Însă este convingerea mea fermă că în România, fie sub Gheorghiu-Dej, fie sub Nicolae Ceaușescu, moștenirea stalinismului radical n-a fost niciodată complet chestionată—și, prin urmare, n-a putut fi niciodată abandonată.

Este cu adevărat simptomatic faptul că deși intelighenția românească era una din cele mai sofisticate din Europa de Est, și, cu siguranță, una din cele mai intim influențate de standardele literare și academice franceze, ea a rămas practic neatinsă de pasiunea franceză pentru valorile stângismului. În absența unui grup social atașat crezului egalitar socialist și fără o tradiție puternică a activismului proletar, n-a existat nicio sursă serioasă pentru inițiativele revizioniste autonome. Chiar și mișcarea studențească aflată pe val în 1956 era fundamental atașată de sloganurile redeșteptării naționale, mai degrabă decât acelea destinate unei comunități politice libere și democratice.

Agitația intelectuală și studențească din România în vara și toamna anului 1956 era destul de diferită de asaltul umanisto-socialist împotriva stalinismului din Ungaria și Polonia. De fapt, în multe privințe, scopurile ei coincideau cu emergenta linie naționalistă: spre exemplu, eliminarea obligativității limbii ruse în școli, retragerea trupelor sovietice din România, renunțarea la unele din cele mai stridente investiții industriale, reabilitarea principalelor figuri culturale românești, reconsiderarea statutului minorității maghiare și adoptarea unei puternice strategii de „omogenizare”.

Însă liderii români nu erau pur și simplu naționaliști. Ei erau, în primul și-n primul rând, staliniști, după cum o demonstrau ostilitatea lor (de inspirație stalinistă) față de orice formă de proprietate privată și chiar decizia finalizării colectivizării în ciuda tuturor piedicilor. În această din urmă activitate, Ceaușescu însuși s-a distins prin cruzime, intransigență și lipsă de scrupule.

Compararea celor două rușini absolute ale secolului XX, gulagul și Holocaustul, duce adesea la neînțelegeri și sentimente ofensate în rândul victimelor uneia sau celeilalte dintre aceste monstruozități.

Este regretabil, pentru că, de fapt, niciunul din aceste experimente nu va fi vreodată reamintit îndeajuns. Așa cum arăta Alain Besançon, există un fel de amnezie în privința crimelor comuniste, la fel cum există o hipermnezie în legătură cu Shoah-ul (Le malheur du siècle). După cum explica același istoric francez, aceasta nu se întâmplă pentru că există o încercare a unui grup de a monopoliza memoria suferinței în secolul XX. Originile fenomenului sunt de căutat în faptul că acest comunism a fost adesea privit ca progresist, anti-imperialist și, încă și mai important, anti-fascist.

Comunismul a știut cum să pozeze în urmaș al Iluminismului și mulți au fost înșelați de pretenția sa raționalistă și umanistă. În opinia mea, agenda de cercetare sugerată inițial prin Cartea neagră a comunismului a presupus o regândire nu doar a comunismului și fascismului, ci și a opuselor lor, anti-fascismul și anti-comunismul.

Cu alte cuvinte, nu toți cei care i s-au opus lui Hitler au fost prieteni ai democrației și nu toți cei care s-au împotrivit lui Lenin, Stalin, Mao sau Castro, erau liberali bona fide. Cartea Neagră i-a obligat pe mulți în Franța, Germania, Statele Unite și, dacă mai trebuie menționat, Europa de Est și Centrală, să admită că cei „care au garantat minunile Uniunii Sovietice au servit la legitimarea masacrului a milioane. ...[Ei] și-au prostit propriile societăți în a vedea milioanele de cadavre ca pe o măreață promisiune a unui viitor mai bun” (Omer Bartov).

Rumoarea stârnită de Cartea Neagră a ajutat la aducerea în prim-plan a nevoii pentru pomenirea crimelor comuniste, cât și pentru reevaluarea distrugerii și crimelor fără precedent comise de atât de multe regimuri în numele acestei ideologii, cu girul celor care au preferat să-și țină ochii și urechile strâns închise.

În măsura în care există anamneza violenței leniniste, o problemă fundamentală este aceea că subiecții traumei aparțin în cea mai mare parte unor categorii sociale, și mai puțin unora naționale, etnice (precum în cazul Holocaustului). Această chestiune este direct legată de diferența discutată anterior: comunismul s-a aflat în război cu propria societate. Și chiar și sub cele mai moderate avataruri (Ungaria lui Kádár, URSS-ul lui Gorbaciov sau China contemporană), atunci când o parte a societății a amenințat existența însăși a sistemului, pârghiile represive (cvasi-teroriste) au fost activate spre a izola și înlătura „focarul de infecție”.

În aceste condiții, încadrarea istoricului Dan Diner a dilemei este remarcabilă: „Memoria «sociocidului», crimei de clasă, este arhivată, nu transmisă generațional precum în cazul genocidului. ...Cum pot fi păstrate vii în amintirea colectivă crimele care eludează componenta etnică și astfel o memorie de lungă durată? Pot fi memorializate într-o formă adecvată crimele comise nu în numele unei colectivități, precum este națiunea, ci în numele unei construcții sociale, precum clasa?” (vezi contribuția sa în volumul The Lesser Evil)

S-a întâmplat adesea ca o asemenea interogație să fi fost rezolvată prin intermediul creării artificiale a unei „componente etnice”. În fostul Bloc Sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau „elementelor străine față de națiune”.

A mai fost doar un pas de la această invenție și până la reînnoirea vechii fantome a Żydokomunei (iudeo-bolșevismul). Dar esența problemei este aceea că, în pofida eforturilor lui Stéphane Courtois și ale celorlalți autori ai Cărții Negre, o unealtă comună a morții poate fi imaginată, dar o memorie colectivă, transnațională a crimelor comunismului nu există.

La începutul secolului XXI, prin intermediul variilor documente pan-europene care au fost adoptate de către Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, au fost făcuți primii pași în această direcție. Experimentul leninist (anume, mișcarea comunistă mondială) s-a dizolvat în narațiuni naționale ale traumei și vinovăției înainte de dispariția ideologiei. Totodată, rămân provocări considerabile în integrarea imensei traume produse de regimurile comuniste în ceea ce numim astăzi istorie europeană.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG