Vladimir Tismăneanu

Demagogia „inovației politice”, îmbrăcată în jargonul dialectic al „luptei dintre vechi și nou în dezvoltarea socială”, a marcat prima intervenție publică importantă a lui Nicolae Ceaușescu: raportul său politic, livrat la Congresul al IX-lea al partidului (19–24 iulie 1965).

Pregătirile pentru acest congres începuseră încă din vara anului 1964, atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej le-a încredințat lui Ceaușescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu și Leonte Răutu întocmirea celor mai importante documente. La momentul ’64, restructurarea conducerii nu era pe agenda partidului, cu atât mai puțin redenumirea acestuia. Deteriorarea stării de sănătate a lui Dej în primele luni ale anului următor a schimbat în mod dramatic lucrurile.

Ceaușescu le-a promis atunci baronilor dejiști că-i va lăsa să-și păstreze pozițiile în partid și, așa cum îmi spunea în 1994 un important membru al fostului Comitet Executiv, se poate spune că s-a ținut de cuvânt: Emil Bodnăraș a murit în funcție, iar Ion Gheorghe Maurer s-a retras în 1974, la cererea și în condițiile sale. Maurer este, de altfel, și cel care spunea în câteva interviuri date după 1990 că îl susținuse pe noul lider fără rezerve datorită atitudinii sale respectuoase și a „pasiunii pentru lectură” (sic).

Imediat după funeraliile lui Dej, Ceaușescu a început o campanie pentru supremație în partid. Întâlnirile din cadrul variilor ministere, vizitele de lucru în fabrici și ferme colective, precum și contactele cu delegațiile comuniste străine au sugerat toate, încă de pe atunci, o energie care îl separa clar pe noul conducător de predecesorul său.

Din această serie de întâlniri, cele cu conducerea Securității și a Uniunii Scriitorilor (deci cu poliția secretă și ideologii) au fost extrem de importante. În mai și iunie 1965, Ceaușescu vorbea deja despre necesitatea de a întări legalitatea socialistă și de a permite o mai mare diversitate a creației artistice (iar Scînteia chiar îi publica o parte din aceste remarci).

Neutralizarea a două din cele mai proeminente persoane asociate cu represiunea politică și dogmatismul cultural din epoca lui Dej, Alexandru Drăghici, de la Securitate, și Leonte Răutu, țarul propagandei, era previzibilă. De fapt, imediat după decesul lui Gheorghiu-Dej, poziția lui Răutu era serios șubrezită: fusese numit secretar al Comitetului Central, iar acum împărțea destinele propagandei și culturii cu fostul său adjunct, Paul Niculescu-Mizil (care avea și el să devină secretar).

Chiar înainte de Congresul al IX-lea, o plenară a Comitetului Central anunța că foștii membri ai Partidului Social-Democrat care se alăturaseră comuniștilor vor avea statut de veterani ai partidului. Nu mai puțin important, propunerea lui Ceaușescu de schimbare a numelui partidului din „PMR” în „PCR” era acceptată.

Și aceasta era mai mult decât o simplă schimbare a denumirii: Ceaușescu dorea să afirme continuitatea mișcării revoluționare din România, precum și rolul PCR în sinteza tuturor tradițiilor anticapitaliste locale. În mod logic, modificarea numelui partidului presupunea, de asemenea, și o renumărare a congreselor precedente: Congresul al IV-lea, spre exemplu, a devenit Congresul al IX-lea al PCR.

Până la conferința națională din octombrie 1945, atunci când Ceaușescu a fost ales în Comitetul Central pentru prima oară, numele partidului fusese cel de „Partidul Comunist din România”, iar obiectivul lui central era îndeplinirea sarcinilor primite prin Comintern și agențiile sovietice care i-au succedat.

Ceea ce vreau să spun aici este că mitul lui Ceaușescu s-a bazat de la bun început pe o prezumată continuitate a unui eroic și foarte autonom nucleu de partid. Momentele jenante din istoria partidului au fost ignorate în mod convenabil. Doar în 1966, cu ocazia celei de-a patruzeci și cincea aniversări a Partidului Comunist din România, au fost atinse aceste chestiuni, însă chiar și atunci, Ceaușescu a pus erorile strategiei comuniste din perioada ilegalității pe seama unor indivizi din conducerea partidului care aveau altă etnie.

Declarația din aprilie 1964 a fost menționată de Ceaușescu și în raportul prezentat la Congresul al IX-lea. Ideea centrală era că odată cu moartea lui Dej începea o nouă eră pentru partid și pentru țară. Prezența la Congres a unora din cei mai importanți lideri ai partidelor „sistemului socialist global”, precum Leonid Brejnev, Deng Xiaoping sau Zhou Enlai, a întărit legitimitatea internațională a relativ tânărului lider român.

În deschiderea lucrărilor Congresului al IX-lea, Nicolae Ceaușescu propunea și un moment de reculegere în memoria lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „tovarășul nostru de luptă și muncă, fiu credincios și conducător de seamă al partidului și poporului român, militant eminent al mișcării comuniste și muncitorești internaționale”.

Disidența în țări precum România și Bulgaria a trebuit să se limiteze la forme individuale de protest. Cazul matematicianului și activistului pentru drepturile omului Mihai Botez (1940–1995) este ilustrativ în acest sens.

În perioada 1977–1987, Botez s-a angajat într-o critică fără echivoc la adresa regimului Ceaușescu. A acordat interviuri pentru presa străină și a adresat guvernului comunist nenumărate memorii în care arăta că țara se îndreaptă spre catastrofă. Mihai Botez nu a contestat ordinea socială existentă, dar a semnalat eșecul regimului în a se ține de propriile promisiuni demagogice.

În 1987, ca urmare a numeroase amenințări și a deciziei guvernului de la București de a-l trimite în exil intern într-un oraș de provincie, Botez a părăsit România pentru Statele Unite. Nu mult după plecarea sa, chiar și în România, sub impactul schimbărilor care aveau loc în întregul Bloc și al vizibilei deteriorări a structurii de putere reprezentată de clanul Ceaușescu, disidența a luat un avânt.

În pofida ascensiunii formelor individuale și colective de disidență în România și în toate țările Pactului de la Varșovia, în pofida corupției, demoralizării și chiar disperării endemice, nomenclaturile, sau grupurile conducătoare, erau însă hotărâte să se agațe de putere cu orice preț. Liderii statelor Pactului de la Varșovia au încercat pentru o vreme să minimalizeze formele născânde de activism politic.

În acele circumstanțe, nașterea Solidarității în Polonia a reprezentat o adevărată cumpănă. Crearea ei, precedată de activitățile KOR, a arătat că încremenirea și paralizia regimurilor brejneviste nu este inevitabilă, și că există încă metode de a slăbi presiunea sistemului asupra vieții sociale. Ca să înțelegem dezvoltarea inițiativelor societății civile, ar trebui să conștientizăm rolul instituțiilor independente din Polonia, în special al Bisericii Catolice și al cercurilor intelectuale catolice.

Alte lucruri care au contat au fost legăturile din ce în ce mai strânse între activiștii civici polonezi și sursele americane și vest-europene de susținere și informare (inclusiv revista Kultura apărută la Paris, care asigura legătura între intelectualii din și din afara Poloniei).

Solidaritatea a deschis un nou capitol în istoria Europei de Est, arătând că există posibilitatea redeșteptării unor mult timp adormite trenduri sociale și că acele „crăpături” în aparent monoliticul edificiu totalitar pot fi exploatate într-un fel imaginativ spre a restaura societatea civilă. În Polonia, precondiția resurecției societății civile a fost declinul, sau mai bine zis pierderea autorității partidului conducător, combinat cu din ce în ce mai multă nesiguranță printre elite.

La toate acestea trebuie să adăugăm, desigur, și factorul internațional, care a jucat un rol proeminent în dezvoltarea mișcărilor cetățenești în Europa Est-Centrală: semnarea Acordurilor de la Helsinki în 1975 de către reprezentanții Pactului de la Varșovia, precum și recunoașterea acordurilor internaționale privind drepturile omului.

Nu a contat dacă Brejnev, Gierek, Husák sau Kádár chiar au crezut în drepturile omului sau dacă erau ei într-adevăr pregătiți să-și respecte învoielile internaționale. Ceea ce-a contat cu adevărat pentru activiștii civici a fost că acei lideri recunoscuseră în mod oficial principii care transcend dogmele pietrificate de partid și confirmaseră disponibilitatea guvernelor lor (chiar dacă acesta era doar un gest ipocrit) de a se purta în acord cu documentele internaționale privind drepturile omului și ale cetățeanului.

De atunci încolo, având aceste regimuri care au recunoscut principiile, s-a născut posibilitatea unor grupuri informale, în țările comuniste, care să sară în apărarea unor indivizi pe nedrept persecutați. În disperarea lor de a fi acceptați ca membri respectabili ai comunității internaționale, liderii comuniști le-au oferit criticilor lor interni foarte multă „muniție”: oportunitatea de a le pune la îndoială politicile și chiar promisiunile.

Noua strategie adoptată de grupurile civile ale Europei de Est a fost combaterea comuniștilor cu propriile lor cuvinte și făgăduieli neonorate. Mai mult, solidarizarea cu victimele abuzurilor la adresa drepturilor omului a devenit unul din principalele puncte de întâlnire pentru opoziție.