Vladimir Tismăneanu

Nimeni n-a exprimat mai bine ca dramaturgul și activistul pentru drepturile omului ceh, Václav Havel (1936–2011), pasiunea pentru o politică a adevărului. În timpul Primăverii pragheze, Havel s-a numărat printre acei intelectuali independenți care i-au criticat pe reformatorii de partid pentru timiditatea arătată în despărțirea de sistemul de tip sovietic.

Ca tânăr născut într-o familie burgheză, lui Havel i s-a negat dreptul de a urma cursurile unei universități. A simțit, așadar, pe pielea lui, discriminările unei orânduiri care pretindea că apără interesele clasei muncitoare. A descoperit că nu exista nicio legătură între demagogia convenabilă regimului și realitatea socială a Cehoslovaciei. Piesele sale din epocă descriu corvoada ființei umane captivă a unui sistem care detestă adevărul și demnitatea.

După invazia sovietică a țării, Havel a refuzat să emigreze și a continuat să lupte pentru apărarea drepturilor civile. A fost unul din membrii fondatori și unul din purtătorii de cuvânt ai Cartei 77 și a fost închis de nenumărate ori pentru lupta sa intransigentă.

În 1979, un grup de disidenți cehoslovaci și polonezi au decis să organizeze și să publice o colecție de eseuri în samizdat intitulată Despre libertate și putere. Din pricina situației politice din cele două țări, volumul care a ieșit conținea doar contribuțiile cehoslovace, însă polonezii le citiseră și le apreciaseră calitatea.

Referindu-se la contribuția lui Havel la acest volum, Zbigniew Bujak, unul din liderii Solidarității, nota în 1981 că eseul Puterea celor fără de putere a oferit opoziției poloneze „osatura teoretică, o bază teoretică pentru acțiunile noastre”. Meritul lui Havel a fost să sintetizeze, într-un mod extrem de incisiv, idei, așteptări și chiar emoții care existau până atunci doar în forme spontane, dezarticulate și subliminale.

Noile mișcări ale Europei de Est aveau nevoie de o explicație teoretică persuasivă a propriei legitimități politice. Fiecare eseu al acestui volum deschizător de drumuri merită o atenție specială, însă doar Havel oferă o analiză concentrată și comprehensivă a naturii puterii, disidenței și opoziției în societățile post-totalitare.

Puterea celor fără de putere adresează marile dileme morale ale individului într-o societate în care teroarea a devenit mai insidioasă și aproape invizibilă, în care mecanismele represiunii au fost internalizate într-un grad fără precedent. Eseul lui Havel oferă o strategie a auto-emancipării pentru fiecare individ, o alternativă la filosofia abandonului și impotenței istorice. Teza lui: este perfect posibil să învingi această logică a conformismului, iar libertatea reprezintă o variabilă subiectivă care nu poate fi complet suprimată.

Trebuie să ne amintim că eseul lui Havel descrie situația politică și morală din Cehoslovacia „normalizată” a lui Gustáv Husák, o țară unde amnezia devenise politică oficială de stat. Să ne amintim, de asemenea, că într-o societate totalitară disidența este imposibilă.

### Vezi și... ###

Moștenirea lui 1989. După treizeci de ani, două revoluții față în față

Pentru ca ideile critice să iasă la suprafață și să aibă un impact social, sistemul trebuie să treacă printr-o minimă deschidere. Eseul lui Havel se ocupă tocmai de premisele sociologice și psihologice ale disidenței și captează trăsăturile caracteristice societății post-totalitare.

Comparat cu condițiile staliniste, când toate formele de critică reală ori potențială erau suprimate brutal, societatea post-totalitară permite forme incipiente de nesupunere. În țări precum Albania și România, asemenea eforturi colective întru eliberare erau imposibile și pentru că regimurile își păstraseră toate puterile coercitive. În Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, erodarea autorității comuniste a fost acompaniată de o anumită tolerare (limitată) a acțiunilor critice.

Congresul al IX-lea al PCR (19–24 iulie 1965) a fost rampa de lansare a lui Nicolae Ceaușescu spre puterea absolută. În mitologia comunismului românesc, conclavul era celebrat ca piatră de hotar, clipă astrală, renaștere a „marxismului creator”.

Peste nu mult timp, va fi uns secretar general al PCR, ales direct de Congres. Se vorbea intens despre „lupta dintre vechi și nou”, Ceaușescu juca rolul de promotor al rupturii cu dogmatismul epocii Dej.

Propaganda oficială lega acest Risorgimento de noul „Principe”, Nicolae Ceaușescu. Dacă în prima zi s-a menținut o anumită sobrietate, în final euforia legată de secretarul general culmina în „aplauze puternice, aclamații, toată asistența în picioare, ovații îndelungate, urale răsunând minute întregi”. Sicofantul de serviciu Dumitru Popescu avea să evoce atmosfera de „entuziasm fanatic”.

Cu o viteză amețitoare, Ceaușescu parcurgea calea de la primus inter pares la statutul de monarh absolut, beneficiar, împreună cu a sa consoartă, al unui desfrânat, delirant și dezgustător cult al personalității. Peste ani, Ion Gheorghe Maurer avea să găsească tot felul de justificări cinice pentru modul în care a regizat luarea puterii de către agramatul scorniceștean.

Adevărul este că hedonistul Maurer, cu aerele sale senioriale, nu dădea doi bani pe „N. Priceputu”. Pe Maurer îl interesau călătoriile în Occident, coniacul Courvoisier șapte stele și vânătorile. Îl disprețuia pe necioplitul Nicu, dar credea că-l poate manevra.

Dacă în ultimii ani de viață Dej se cizelase cumva ca om de stat, calfa de cizmar rămăsese același parvenit obraznic, un complexat fizic și psihic, înfometat de putere, glorie și onoruri. Partidul și statul erau pentru el doar instrumente menite să-l ridice în slăvi, să-i întărească imaginea de voievod providențial, urmașul lui Burebista și al lui Mihai Viteazul.

Peste alte câteva luni, „absolvea” ASE-ul. Totul în secret, pe sub masă. Totul patronat de mai marii epocii, stând la coadă pentru favorurile oferite de satrap. În ianuarie 1973, ministrul educației, Paul Niculescu-Mizil, îi înmâna diploma de Doctor Honoris Causa al Universității din București. Nerușinarea devenea religie de partid și de stat.

În superb documentata sa carte despre monopolizarea puterii de către „geniul din Scornicești”, regretatul istoric și politolog elvețian Pierre du Bois scria: „Într-o fotografie realizată în 24 iulie la recepția oferită de Comitetul Central cu ocazia Congresului, Ceaușescu apare radiind de fericire, înconjurat de un grup aproape la fel de radios ca și el”. Pe cei mai mulți avea să-i radă, adică să-i aneantizeze politic, în anii ce-au urmat. Națiunea înainta cu avânt „pe noi culmi de progres și civilizație”.

Narațiunea dominantă era impregnată cu mituri eroice și panegirice iraționale. Nu exista superlativ care să satisfacă narcisismul maladiv al „celui mai iubit fiu al poporului”. Ritualurile simbolice ale cultului erau acompaniate de ceea ce-am numit mai demult elefantiazisul servilismului.

Emil Bobu îl saluta cu maxim respect pe Tovarășu’ Corbu, dulăul prezidențial. Manea Mănescu se apleca umil, forțându-și corsetul, pentru a săruta mâna „savantei de renume mondial”. Acesta a fost comunismul dinastic din România, o grotescă mascaradă, ofensatoare, jignitoare, dezolantă.

Dictatorul Ubuescu și apropiații săi nu mai aveau limite în impostură. Când Mihail Gorbaciov a declanșat perestroika în 1985, Ceaușescu i-a dat lecții de leninism. A pretins că, de fapt, el fusese primul care pornise pe calea marilor reforme.

În același timp, impenitentul stalinist din Absurdistan înfiera noua „deviere de dreapta” din mișcarea comunistă internațională. De un anacronism strigător la cer, regimul totalitar din România pierduse orice resurse de supraviețuire. Condițiile externe favorizau, dar nu generau situația revoluționară. Aceasta avea cauze endogene, interne, sociale, economice, psihologice și morale.