Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Traian-Ungureanu-blog-2016
Traian-Ungureanu-blog-2016

Dacă există cu adevărat, bursa războaielor n-are nimic volatil. Speculațiile ei rezistă și se soldează cu epoci unitare care fixează convingeri greu, dacă nu imposibil, de reevaluat sau de completat. A trebuit, de pildă, să treacă aproape un secol de la complexul uriaș de evenimente pe care îl numim al doilea război mondial pentru ca înțelesul acelor timpuri să fie pus la îndoială și reformulat.

O carte recentă, cu totul extraordinară, a istoricului american Sean McMeekin a reușit ce n-au încercat, s-au ferit sau n-au putut să facă generațiile succesive de istorici care au creat una din cele mai mari biblioteci ale lumii: istoriografia celui de-al doilea război mondial. Asta nu însemană că McMeekin e primul cercetător care găsește o istorie necunoscută în interiorul istoriei ”oficiale” a celui de-al doilea război monidal. Intuiții și argumente revelatoare dar izolate au fost desfășurate de istorici mai vechi. Cartea lui McMeekin, Stalin’s War (Războiul lui Stalin) e, însă, prima reinterpretare integrală a istoriei celui de-al doilea război mondial.

Cu cîteva excepții izolate, cartea lui McMeekin a fost întîmpinată cu stupoare mergînd pînă la contestație de istorici vest-europeni. Istoricii est-europeni au primit-o favorabil, ba chiar cu o senzație distinctă de ușurare. Nu e nimic surprinzător în această diferență de tratament. În fond, investigația lui McMeekin răstoarnă versiunea standard creeată și acreditată de istorici occidentali în și pentru nevoile Occidentului și legitmează un punct de vedere îndelung ignorat dar întotdeauna afirmat sau subînțeles în Est.

Teza fundamentală sprijinită de McMeekin cu un formidabil efort de documentare arhivistică internațională e exact ce se poate citi încă din titlu: războiul a fost gîndit, stimulat, dominat și cîștigat pe toate planurile de I.V. Stalin. Războiul a fost al lui Stalin, în sensul în care o forță deține controlul asupra unui cîmp pe care îl determină și rearanjază cu un preț enorm dar în mod decisiv. Demonstrația susținută de cartea lui McMeekin e, practic, echivalentul unei revoluții coperniciene în istorie. Așa cum o declară încă din primele pagini, McMeekin pune capăt ”perspectivei Hitlero-centrice” în istoria celui de-al doilea război mondial. Reflex permanent al istoriei standard, această viziune face din lierul nazist german un astru central, unic și sinistru care impune o nouă mecanică a istoriei și e, în cele din urmă, stins de contrareacția ei.

Estul reintră, astfel, în istorie iar această recuperare face din al doilea război mondial o dramă încă mai vastă

Singurătatea demiurgică care făcea din Hitler unicul generator responsabil de catastrofă era de multă vreme o teză istorică neobișnuită. Acum, odată cu reinterpretarea propusă de McMeekin, ea trece între imaginile pasagere și insuficiente ale istoriei. Cu alte cuvinte, devine ea însăși istorie. Tot ce știam pînă acum despre orginile și consecinețele celui de-al doilea război mondial rămîne în picioare. Mcmeekin nu e un revizionist pus pe negație resentimentară ci un descoperitor al universului apocaliptic al războiului în coordonatele lui complete. Cartea lui McMeekin decoperă o geografie istorică în care războiul din manualele standard e o imagine parțială, o experiență care nu corespunde cu realitatea trăită de spațiul enorm ce începe la Viena și se termină la Beijing. Estul reintră, astfel, în istorie iar această recuperare face din al doilea război mondial o dramă încă mai vastă și un izvor de consecințe în continuare activ. Războiul descoperit de McMeekin e diferit fără să fie altul. Dacă pierde ceva, atunci drama istorică descrisă în ”Stalin’s War” se curăță de reziduuri legendare și constrîngeri propagandistice.

Sean McMeekin
Sean McMeekin

Primul lucru pe care McMeekin îl stabilește sau, de fapt, îl restabilește e definiția completă a războiului. Obișnuința repetitivă a versiunii stndard spune că războiul a fost un conflict mondial declanșat pe 1 septembrie 1939 și încheiat prin capitulăriule germană și japoneză, în mai și septembrie 1945. Această definiție e exactă pentru segementiul pe care îl cuprinde dar - observă McMeekin - conflictul e un ciclu mai larg de acte diplomatico-politice și fronturi miliatre care începe încă din 1931, cînd Japonia ocupă Manciuria. De aici, încolo, argumentația lui Mcmeekin urmărește rețeaua extrem de complexă a mutărilor vizibile și secrete, cunoscute sau uitate care dau istoria anilor 1931-1945, îmntr-un conflict cu adevărat global pe care îl numim al doilea război mondial - uitîndu-i adesea întinderea și articulațiile.

”Stalin’s War”, cartea în care istoricul american Sean McMeekin reface istoria celui de-al doilea război mondial dintr-o perspectivă întregită, pornește cu o sumă de observații elementare. Toate lărgesc înțelesul războiului și în aceeași măsură aduc în prim plan figura extraordinară, voit obscurizată dar determinantă a lui I.V. Stalin, ca lider total (Vozhd) al Statului Cumunist Imperial Sovietic și regizor demonic al istoriei. Figura lui Stalin își regăsește dimenisunile monumental- tragice și lasă în urmă caricatura sentimentală a severului dar dreptului Uncle Joe, zugrăvit de propaganda occidentală a anilor 1940-50.

În mod normal - dacă acest cuvînt are ce căuta în vecinătatea unei astfel de teme - Holocaustul e și va rămîne ilustrarea totală a dreptului la memorie și reparație istorică. După aproape 90 de ani de la declanșarea urgiei anti-evreiești, memoria Holocaustului e exemplar păstrată și transmisă generațiilor ce vin. Unicitatea acestei situații în care demnitatea morală primează e un temei de speranță pe care istoria îl urmează, însă, anevoios.

Putem discuta, din păcate, astăzi, după Holocaust și după recunoașterea tardivă a genocidului armean, despre o economie contradictorie a genocidului. Căci, oricine a citit știrea despre reparația morală în cazul genocidului armean se poate întreba ce anume face acleași lucru imposibil cînd e vorba de ororile istoriei comuniste.

Palmaresul acestei inconsecvențe e colosal. Nimic nu poate explica această deraiere în termeni acceptabili. Cu trecerea timpului, această formă de injustiție istorică trece din scandal în uitare și înghite, astfel, dreptul la cunoaștere și justiție al generațiilor ce vin. Primele semne ale marelui act de ne-recunoaștere a genocidului și a genocidelor comuniste e vechi și spune ceva despre originile problemei.

Trupurile militarilor polonezi uciși la Katin, în 1940
Trupurile militarilor polonezi uciși la Katin, în 1940

Episodul Katyn, locul de masacrare a 25000 de polonezi, crema societății atacate de sovietici și împărțită alături de naziști, spune că adevărul se naște greu sau deloc în lumea istoriei reale. După execuția colectivă a zecilor de mii de polonezi aduși de armata sovietică, în primăvara luii 1940, la Katyn, au urmat 50 de ani de negație și minciună sitematică. Liderii americani și britanici ai Alianței anti-naziste au acceptat versiunea lui Stalin, autorul politic al masacrului. Katyn a fost ascuns sau pus în seama trupelor germane. Abia prăbușirea Uniunii Sovietice a făcut posibilă, în 1990-91, recuperarea adevărului. Cel de-al doilea război mondial și alianțele lui forțate de cursul evenimentelor luau sfîrșit sau nu mai presau.

Dar Katyn e un episod multiplicat de mii de ori în vocația genocidală a comunsimului. Asasinarea a sute de milioane de est-europeni și chinezi, în statele comuniste a continuat după 1945. În urmă, a rămas noțiunea generică de Gulag dar recunoașterea istorică a acestei tragedii nu s-a produs și nu a fost preluată oficial, cu adevărat, la nivel de stat. Alianța cu Uniunea Sovietică și anii 1939-1945 nu explică tot.

China comunistă a întrecut tot ce se putea imagina în materie de crimă în masă. Ucraina foametei provocate de Stalin, cu cele 3-4 milioane de victime și sistemul concentraționar sovietic reprodus în toate celalate state comuniste, pălesc statistic în fața campaniilor lui Mao. Între 1958 și 1962, așa numita campanie a Marelui Salt Înainte, gîndită și pusă în acțiune de Mao, a ucis zeci de milioane de oameni. Istoricii continuă să calculeze, în plin secret oficial comunist chinez. Următoarele campanii maoiste, de pildă Revoluția Culturală, au adăogat alte milioane de cadavre. Memoria acestor acte de bestialitate cosmică e firavă. Istoricii chinezi și occidentali au dezgropat cifre și fapte. Nici un guvern nu a considerat, însă, că e oportun să preia memoria acestor crime și să o pună la dispoziția morlaei publice. Genocidul fundamental și genocidele naționale comuniste rămîn necunoscute și nu trec pragul programei școlare sau al comemorărilor publice. În cazul Chinei, lucrează, desigur, împrejurări diferite de alianța care a adus împreună figurile lui Roosevelt, Churchill și Stalin. De data asta e vorba, de dimensiunile militare și economice fabuloase ale statului comunist chinez. Nimeni nu își poate imagina că ar putea vexa în vreun fel confortul moral-istoric al Partidului Comunist Chinez și, odată cu el, piețele, bursele și nvelul de consum occidental sau echilbrul strategic ale Asia Extreme.

Pe deasupra sau pe dedesubtul acestor considerente pragmatic-raționale, plutește, însă, o bănuială. O supoziție în care se adună și întărește o istorie prelungită de separație nemărturisită. E vorba de observația după care, dincolo de argumentele politice și conjuncturile economice, istoria Estului rămîne, de la Viena la Pacific, o lume separată, populată de o umanitate separată și măsurată cu un standard separat de tot ce dă judecata morală în lumea occidentală.

Persistența acestui refuz de preluare și absența continuată a oricărei forme de judecată după căderea comunismului nu fac decît să confirme bănuielile. Integrarea statelor Est Europene în UE nu a schimbat această constantă. Economia, justiția civilă, comerțul, libera circulație a persoanelor și mărfurilor s-au unificat - istoria a rămas separată. Nici o declarație și nici un act fundamental vesteuropean sau american nu au pus capăt acestei situații, dealtfel nerecunoscute, și nu au pus capăt divorțului de adîncime. Nu există o interdicție morală definitivă care stabilește că istoria crimelor în masă nu admite excepții sau nuanțe speciale. Evident, toate aceste inconsecvențe par lipsite de importanță. Nimic nu oprește dezvoltarea spiritului european acolo unde el a fost ucis de nenumărate ori de extremismul ideologic al statului comunist. Dar asta numai pentru cine n-a înțeles că istoria nu dispare ci adună tiparele care vor face viitorul. Genocidul variabil nu va clădi nimic stabil.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG