În mod normal - dacă acest cuvînt are ce căuta în vecinătatea unei astfel de teme - Holocaustul e și va rămîne ilustrarea totală a dreptului la memorie și reparație istorică. După aproape 90 de ani de la declanșarea urgiei anti-evreiești, memoria Holocaustului e exemplar păstrată și transmisă generațiilor ce vin. Unicitatea acestei situații în care demnitatea morală primează e un temei de speranță pe care istoria îl urmează, însă, anevoios.
Putem discuta, din păcate, astăzi, după Holocaust și după recunoașterea tardivă a genocidului armean, despre o economie contradictorie a genocidului. Căci, oricine a citit știrea despre reparația morală în cazul genocidului armean se poate întreba ce anume face acleași lucru imposibil cînd e vorba de ororile istoriei comuniste.
Palmaresul acestei inconsecvențe e colosal. Nimic nu poate explica această deraiere în termeni acceptabili. Cu trecerea timpului, această formă de injustiție istorică trece din scandal în uitare și înghite, astfel, dreptul la cunoaștere și justiție al generațiilor ce vin. Primele semne ale marelui act de ne-recunoaștere a genocidului și a genocidelor comuniste e vechi și spune ceva despre originile problemei.
Episodul Katyn, locul de masacrare a 25000 de polonezi, crema societății atacate de sovietici și împărțită alături de naziști, spune că adevărul se naște greu sau deloc în lumea istoriei reale. După execuția colectivă a zecilor de mii de polonezi aduși de armata sovietică, în primăvara luii 1940, la Katyn, au urmat 50 de ani de negație și minciună sitematică. Liderii americani și britanici ai Alianței anti-naziste au acceptat versiunea lui Stalin, autorul politic al masacrului. Katyn a fost ascuns sau pus în seama trupelor germane. Abia prăbușirea Uniunii Sovietice a făcut posibilă, în 1990-91, recuperarea adevărului. Cel de-al doilea război mondial și alianțele lui forțate de cursul evenimentelor luau sfîrșit sau nu mai presau.
Dar Katyn e un episod multiplicat de mii de ori în vocația genocidală a comunsimului. Asasinarea a sute de milioane de est-europeni și chinezi, în statele comuniste a continuat după 1945. În urmă, a rămas noțiunea generică de Gulag dar recunoașterea istorică a acestei tragedii nu s-a produs și nu a fost preluată oficial, cu adevărat, la nivel de stat. Alianța cu Uniunea Sovietică și anii 1939-1945 nu explică tot.
China comunistă a întrecut tot ce se putea imagina în materie de crimă în masă. Ucraina foametei provocate de Stalin, cu cele 3-4 milioane de victime și sistemul concentraționar sovietic reprodus în toate celalate state comuniste, pălesc statistic în fața campaniilor lui Mao. Între 1958 și 1962, așa numita campanie a Marelui Salt Înainte, gîndită și pusă în acțiune de Mao, a ucis zeci de milioane de oameni. Istoricii continuă să calculeze, în plin secret oficial comunist chinez. Următoarele campanii maoiste, de pildă Revoluția Culturală, au adăogat alte milioane de cadavre. Memoria acestor acte de bestialitate cosmică e firavă. Istoricii chinezi și occidentali au dezgropat cifre și fapte. Nici un guvern nu a considerat, însă, că e oportun să preia memoria acestor crime și să o pună la dispoziția morlaei publice. Genocidul fundamental și genocidele naționale comuniste rămîn necunoscute și nu trec pragul programei școlare sau al comemorărilor publice. În cazul Chinei, lucrează, desigur, împrejurări diferite de alianța care a adus împreună figurile lui Roosevelt, Churchill și Stalin. De data asta e vorba, de dimensiunile militare și economice fabuloase ale statului comunist chinez. Nimeni nu își poate imagina că ar putea vexa în vreun fel confortul moral-istoric al Partidului Comunist Chinez și, odată cu el, piețele, bursele și nvelul de consum occidental sau echilbrul strategic ale Asia Extreme.
Pe deasupra sau pe dedesubtul acestor considerente pragmatic-raționale, plutește, însă, o bănuială. O supoziție în care se adună și întărește o istorie prelungită de separație nemărturisită. E vorba de observația după care, dincolo de argumentele politice și conjuncturile economice, istoria Estului rămîne, de la Viena la Pacific, o lume separată, populată de o umanitate separată și măsurată cu un standard separat de tot ce dă judecata morală în lumea occidentală.
Persistența acestui refuz de preluare și absența continuată a oricărei forme de judecată după căderea comunismului nu fac decît să confirme bănuielile. Integrarea statelor Est Europene în UE nu a schimbat această constantă. Economia, justiția civilă, comerțul, libera circulație a persoanelor și mărfurilor s-au unificat - istoria a rămas separată. Nici o declarație și nici un act fundamental vesteuropean sau american nu au pus capăt acestei situații, dealtfel nerecunoscute, și nu au pus capăt divorțului de adîncime. Nu există o interdicție morală definitivă care stabilește că istoria crimelor în masă nu admite excepții sau nuanțe speciale. Evident, toate aceste inconsecvențe par lipsite de importanță. Nimic nu oprește dezvoltarea spiritului european acolo unde el a fost ucis de nenumărate ori de extremismul ideologic al statului comunist. Dar asta numai pentru cine n-a înțeles că istoria nu dispare ci adună tiparele care vor face viitorul. Genocidul variabil nu va clădi nimic stabil.