Traian Ungureanu

Evident, nici un idol al culturii moderne de masă nu poate împlini 80 de ani. Bob Dylan a făcut-o și, cu asta, a infirmat, încă odată, tot ce se credea despre el. Dylan, născut Robert Zimmerman, acum 80 de ani într-un oraș prăfuit din Minesotta e, încă, în viață, a produs, de curînd, al 39-lea album (un deșeu aplaudat) și are statut de zeu tutelar al muzicii și culturii populare americane.

Dylan a fost în sala de naștere a noii muzici americane și a continuat să-i determine mersul deși a dat mereu impresia că e produsul sau supusul ei. Bob Dar Dylan n-a fost niciodată numai muzică și versuri. Dylan e monstruos și intangibil în dimensiuni și respect iar asta se datorează, în mare măsură, geniului psihologic-teatral al unui artist de abilitate socială fără seamăn. Dylan a refuzat, de la bun început, un destin cultural precomandat. Mai întîi și-a schimbat numele. Zimmerman, fiul și nepotul unei familii de evrei din Rusia și Lituania, a devenit Dylan, după numele marelui poet galez de limbă engleză Dylan Thomas. Apoi, a respins traiectoria tragică a unui rock-star. Dylan a ținut departe arta autodistrugerii, obligatorii care controlează scurta biografie a zeilor pop și rock. În 1966, pe cînd era deja faimos, Dylan a supraviețuit unui accident grav de motocicletă și asta pare să-i fi întîrit aplecarea spre calculul exact al vieții și gloriei de artist.

În 1961, Dylan a intrat pe scena mare cu primul album și cu prima identiate dintr-un șir de posturi artistice diverse și credibile. Pînă în 1965, după încă trei albume superbe, Dylan era adulat și inspira, deja, o atitudine colectivă nouă: rebeliunea superior articulată într-un limbaj imediat accesibil omului instruit și anonimului neinstruit. Ccontestatarul Dylan n-a fost, însă, un exaltat, neatent la propria imagine și la calitatea limbajului, Geniul lui Dylan e complicat. Nici un acces de posedat romantic, nici un recital de abilitate tehnică și nici o ruptură demonstrativă cu trecutul nu sînt de găsit în miile de compoziții ale lui Dylan. Ghitarist decent și vocalist inconfundabil dar nu inovator, niciodată om de concert ci dimpotrivă un participant placid la propriile spectacole, Dylan a construit cu o inteligență sclipitoare un limbaj nou. Pe care l-a schimbat mereu fără să îl abandoneze vreodată.

Paradoxul e posibil tocmai pentru că Dylan e cel mai mare regizor de percepții și cel mai profund cuboscător al epocilor pe care le-a trăit. În primii ani, pînă în preajma lui 1965, Dylan a remorcat marea tradiție a muzicii americane country și blues, a scos-o din statutul rapsodic impersonal și i-a dat autor: Bob Dylan. Tot ce era standard, pînă la Dylan, a devenit produsul, stilul și semnătura unei persoane, odată cu Dylan. Legendarii Robert Johnson și Woody Guthrie au fost artiști cunoscuți și semi-anonimi într-o tradiție muzicală care nu inventase încă persoana, eul schimbător și capriciul bine orirentat. Dylan a luat patrimoniul country-blues american și l-a parafrazat cu un talent enorm și o o semnătură cît orizontul.

Cu Dylan, idolul devenea un tînăr independent și nervos, departe de armătura de sistem pe care o purtaseră după ei Bing Crosby sau Frank Sinatra. Dar Dylan nu s-a oprit niciodată. Brusc, într-un concert memorabil la festivalul de muzică folk Newport 1965, Dylan a virat radical și a îmbrățișat sunetul electric. Dylan știa că vremurile sînt în schimbare, că sunetul acustic era prea inocent pentru ele și că viitorul e electric. Fanii l-au huiduit și au sfîrșit prin a i se întoarce la picioare, după un an sau doi. Anii ’60 se încheiau în vreme ce Dzlan dădea deja direcția anilor ’70. Faimoasa figură de protestatar cu care Dylan a asigurat banda sonoră a mișcărilor pacifiste în anii ’60 era retrasă fără regret și ezitare de autor.

După 1965. muzica lui Dylan a rămas legată de country și blues dar transmis impresia că amîndouă au fost, din naștere, limbaje electrice. Situația era complet neobișnuită, dacă nu ilegală: unul din monștrii anilor ’60 evita muzeul și cimitirul care înghițiseră, de la Henrix, Morrison și Joplin la Baez și Cihen, ideolii generației Vietnam-hippy-beat și dechidea viitorul muzicii post-revoluționare. În următorul deceniu, Dylan a inventat un alt Dylan și a s-a apropiat de gospel, soul și rhythm&blues. Dylan juca o nouă identiate. Convertit la creștinism, el scrie în continuare o muzică în mod inexplicabil identică și nouă. Generația post- beat a anilor ’80 nu are probleme să îl recunoască și să îi reconfirme coroana. Era evident că Dylan e un corp geometric- muzical cu un nunăr necunoscut de laturi dar totul părea să ducă spre sfîrșit în al patrulea deceniu de carieră.

Anii ’90, cu laxitatea și comercialismul lor comod nu mai aveau loc pentru Dylan. Cele 5 albume scrise de Dylan între 1989 și 1997 sînt ale altcuiva: ale unui muzician care pare să fi crscut în anii ’90. Dylan era intact. Doar declinul fizic al vocii pune capăt, după 2005, suitei de personaje cu care Zimmerman-Dylan-Proteicul a acoperit lumea de după 1960.

Deformare e și infantilizarea. Mai precis, regresia spre acte și limbaje care presupun imaturitatea și țin de universul pueril al primei copilării. Anunțuri, diagrame, desene, simboluri, animații și devize de o simplitate aproape pre-rațională au preluat comunicarea: în Anglia, Hands, Face, Space - deviza care stă pe toate ecranele de un an și mai bine. În Italia, Franța și Spania - curcubeul adus din imagistica grădinițelor și instalat ca simbol al optimsimului. Peste tot, discuții enrome și savante despre ce de fapt a atinge și cum anume se execută o îmbrățișare corectă și legală.

Deformare subtilă și aproape insesizabilă e și refexul moral încurajat de baia de recomandări și măsuri prescrisă oficial. Căci toată această reașezare presupune o societate care adoptă criterii de performanță, adică devine, involuntar, parte a unei corporații ce dă rezultate de vîrf. Într-un fel, această cooptare la supremația performanței cere individului să învețe să mintă sau să își închipuie că spune adevărul. Impulsul indus cere cetățenilor să spună sau să își spună că au fost ireproșabili și că acest tip de conformare fără cusur e validarea civică și morală supremă. Din această clipă, toată lumea devine parte, complice sau co-autor al ideologiei „pericolului zero” la care aparatul de stat pare să fi aderat demult și fără excepții. Așa numitul „cautionary principle” devine astfel o doctrină de stat cu acoperire publică.

Cele de mai sus vorbesc despre deformări detectabile în sfera morală a societății. Un alt tip de deformare imprimat tot sub presiune COVD ar putea transforma ce știm despre economia de bază a societăților. Lucrurile sunt, aici, ceva mai clare și mai palpabile. Asta, pentru că viața economiilor lumii a fost supusă unui tratament șocant: perfuzia permanentă. Fie că e vorba de așa numita Quantitative Easing (imprimarea sau emisia virtuală permanentă de monedă) de comprimarea ratei dobânzilor sau de programe de asistență financiară nelimitată, viața economiilor nu mai e aceeași. Principiile de bază cu care vorbim sau gândim despre economie au fost puternic zdruncinate sau, chiar, anulate.

Marea invazie a banilor ieftini și scenariile de cheltuire a trilioane de dolari au creeat inmpresia difuză că, de fapt, banii nu există sau nu au greutate. Că sînt imateriali și iau forma dorințelor noastre puse în practică de autorități care, într-un joc încă nelămurit, ne înțeleg cel mai bine dorințele. În această nouă percepție, banii nu mai reprezintă ceva clar sau reprezintă cel mult un instrument creeat pentru a da mînă liberă guvernelor. La fel de inexistentă și imaterială a devenit și ideaa de datorie. Acumularea de datorii nu mai e o problemă și nu mai presupune limite. Individul social și guvernele naționale se pot îndatora dincolo de orice limită financiar-rațională. Căci pericolul tradițional al inflației a devenit, la rîndul lui, o impresie depășită. Poți tipări bani la nesfîrșit, fără frica inflației, din simplul motiv că pericolul mega-inflaționist e o amintire trecută legată de crize și state demult încheiate sau exotice: Republica de la Weimar sau Zimbabwe. În această percepție, statele dezvoltate, democratice și responsabile ale prezentului sînt scutite de risc.

Deformarea economiei întîlnește în acest pinct deformarea mentalităților și amîndouă dau tonul nou al unei vieți în care gravitația nu mai pare să acționeze. Nelimitatul și aboslutul sînt posibile. Cu o condiție: regia completă și infailibilă a autorității politico-administartive.