Traian Ungureanu

După mai mult de un an, o nouă promisiune de eliberare surîde amatorilor de viață trăită neîngrădit. De luni, s-au ridicat cîteva restricții impuse de guverne anti-COVID, adică de echipe de administrat științific prudența. Tot științific, și anume lingvistic, eliberare nu înseamnă, în acest caz, chiar eliberare ci - așa cum glumesc unii observatori stradali - o lărgire de lesă. Autoritățile pot reveni oricînd și lesa se strînge iar. După care se lărgește iar autoritățile își informează supușii că așa arată libertatea. S-a mai întîmplat. Și s-ar putea întîmpla iar. În Marea Britanie, țara despre care se spune, științific și oficial, că a bătut virusul, autoritățile vorbesc deja complicat despre viitorul și natura eliberării. Complicat înseamnă în doi peri. Da, vom reveni la normal dar nu neapărat în iunie ci, potențial la altă dată, ceea ce nu înseamnă că nu vom elimina toate restricțiile ci doar că monitorizăm evoluția variantei virale indiene. În iunie, vom decide dacă putem decide eliminarea restricțiilor prvăzută pentru iunie.

### Vezi și... ###

Restricțiile „negândite” dăunează grav combaterii pandemiei

Un tipar ciclic pare să se așeze peste viața comună: restricții, relaxare, restricții și iar relaxare. Acest joc adminstrativ are, deja, detaliile unui ritual susținut de termeni și proceduri previzibile. Astfel, declinul statistic al epidemiei e urmat, imediat, de avertismentele experților care anunță pericolul reînoit de o variantă recentă a virusului. Am trecut deja prin variantele braziliană, sud-africană, engleză și nigeriană. Ultima variantă a variantelor e varianta indiană.

Într-un fel sau altul ne apropiem, însă, de sfîrșitul epideniei. Sau, măcar, asta e speranța publică încurajată de statistici. Presentmentul eliberării e, deja, activ. O parte consistentă a societății a încetat să mai mai urmeze sfaturile administrațiilor sau, dacă se poate spune așa, a încetat să mai răspundă la comenzi. Masca e purtată într-o doară sau deloc. Distanțarea e vagă sau absentă. E destul de limpede că pînă și această epidemie are un sfîrșit. Deși, aici, e de dus o discuție. Astfel, sfîșitul statistic al epidmiei ar putea să nu fie totuna cu sfîrșitul consecințelor epidemiei.

O serie însemantă de date și observații sugerează că efectele non-medicale ale epidmiei ne vor însoți, poate, pentru totdeauna. Iar asta înseamnă că lumea cu care am intrat în epidemie nu va reapărea teafără și intactă după epidemie. E punctul din care putem începe să comentăm principala consecință ne-medicală a epidemiei: deformarea.

E vorba de modificarea sau eliminarea tacită a unor trăsături de sistem pe care le credeam bine fixate și le numeam cu diferite etichete pozitive: democrație, autonomie, libertate, independență.

Putem discuta despre Deeformare pentru că, începînd cu martie 2020, am putut observa cît de ușor se pot schimba lucurile. Cît de ușor pot guverne, perfect alese și mandatate democratic, să preia controlul total asupra vieții și societății. Cît de ușor pot fi culpabilizate sau abrogate dreptul la protest, la liberă circulație, exprimare și, în alt registru, cît de ușor poate fi ocolită obligația controlului parlamentar. Ce au aratat aceste abateri admise sub presiunea protecției publice e că așa ceva e, încă posibil, că mecansiemele care permit această mutație există și că ele pot intra în acțiune perfect legal, fără ca vreun principiu fundamental să poată bloca astfel de mutații. Mărturisirile tîrzii ale lui Neil Ferguson unuia din cei mai cunoscuți experți și adminstratori ai restricțiilor vorbesc direct despre adoptarea modelului de izolare și restricție sub influență chineză.

Tot deformare e și schimbarea de mentalitate și comportament în sînul societății. Mai întîi, e de observat cît de ușor s-a conformat societatea, deși aici e de luat în seamă contribuția mesajelor oficiale. E indiscutabil că pericolul epidemic a fost masiv. Administratea lui informațională e, însă, o cu totul altă poveste. Știm, acum, că, de pildă, autoritățile britanice au discutat activ măsuri menite să ducă la creșterea ”nivelului perceput de pericol personal”. Autorii acestor inițiative și-au declarat, între timp, regretul dar e destul limpede că măcar o parte a barajului mediatic la care a fost uspus publicul general a fost premeditat. O altă consecință morală imprimată de episodul COVID a scos la suprafață o a doua epidemie: micile sau mai marile rcitaluri care au făcut gloria funcționari însărcinați cu aplicarea măsurilor de protecție dar și plăcerea denunțului, a șicanei și a resentimentului plasat sub pavăza binelui comun. Omul de rînd s-a transformat, uneori, rapid, într-un ”vigilante” spontan. Hărțuiala, abuzul, grosolănia și frica s-au amestecat de minune și au reformulat comportamente.

În fond, întreabă McMeekin, al cui a fost al doilea război mondial? Al lui Adolf Hitler, ajuns la putere în 1933, la doi ani după declanșarea conflictului (în Manciuria) și dispărut cu patru luni înainte de capitularea Japoniei? Sau al lui I.V. Stalin, la putere pe tot cuprinsul intervalului 1931-1945, comandant politic și militar pe toate fronturile războiului, victorios în fața ambelor supraputeri ale Axei (Germania și Japonia) și autor al unei enorme capturi teritoriale care a dat Imperiului Sovietic dimensiunea maximă? Răspunsul e evident dar McMeekin îl interpretează cu grijă.

A spune că războiul a fost al lui Stalin nu înseamnă doar că Stalin a cîștigat militar și că a fost principalul beneficiar teritorial. Bilanțul trebuie înțeles în toate componenetele lui. Stalin nu a fost eroul răsplătit de istorie, la capătul unui sacrificiu colosal, cu o victorie și trofee binemeritate. Mai curînd - continuă să argumenteze McMeekin - bilanțul războiului a fost, la rîndul lui, rezultatul unei opere subversive și cinice, de manipulare și complicitate perfidă, pe care Stalin le-a ilustrat - dacă se poate spune așa – genial, acoperit și perfect scos din cauză. Partea nevăzută a Războiului lui Stalin e mult mai largă și mai importantă decît ne lasă să o înețelegem varianta stabilită după 1941, de învingătorii aliați și îndatorați lui Stalin. Ce am trecut cu vederea?

Mai întîi, evident, problema alianței Hitler-Stalin a anilor 1939-1941. Chiar readus în prim plan, acest act istoric extraordinar n-a fost înțeles pînă la capăt. McMeekin ne amintește că împărțirea germano-sovietică a Poloniei fusese sugerată de Stalin încă din 1938. Apoi, că perfect contrar aștepătrilor germane, Stalin nu a procedat la invazia simultană a Poloniei ci a așteptat ca, mai întîi, invadatorul german să lichideze statul polonez. După două săptămîni, trupele sovietice au anexat partea de Est a Poloniei susținînd că nu au legătură cu invazia germană și că protejază ce a mai rămas din Polonia. Opinia publică occidentală a rămas cu impresia indusă după care Germania e singurul actor al afacerii.

Același joc de oglinzi și informații a dictat imaginea deformată a raporturilor strategice ale războiului, așa cum le-a impus Stalin. În fond - observă McMeekin - manevrele abile ale lui Stalin au făcut ca Germania să poarte un război cu inamicii pe care nu și-i dorea (Marea Britanie și Franța). În același timp, mari (și, curînd, foste mari) puteri ca Marea Britanie șți Franța au intrat într-un conflict care nu le-a slujit ci a provocat dispariția imperiilor lor coloniale. Simultan, Polonia - punctul de plecare al conficltului franco-britanic-german - a terminat războiul victorios al aliaților ei sub ocupație sovietică (pentru următorii 45 de ani).

Singurul combatant care a încheiat războiul obținînd cîștiguri extraordinare a fost Stalin. Deși, e de crezut că Stalin ar fi preferat un război prelung de uzură (attrition war) la nivelul cunoscut din primul război mondial. O fricițiune atroce și constantă ar fi dus la măcinarea reciprocă a combatanților occidentali și la fragilizarea extremă a Europei de Vest. În acest punct, ne apropiem de substratul esențial al viziunii puse în mișcare de Stalin.

E vorba de misionarismul vizionar al statului comunist, așa cum a fost el teoretizat de Lenin și, apoi, dezvoltat de politica externă expansionistă a lui Stalin. Această teză dogmatică formulată de Lenin încă din 1918 e inima și rațiunea de a fi a viziunii comuniste. Ea presupune revoluția mondială, suprimarea capitalismului și eliberarea umanității în interiorul unui stat-imepriu comunist unic. În mod necesar, comunismul urmărește răsturnarea violentă a ordinii anterioare și, ca orice filozofie milenaristă, proclamă idealul prizonieratului uman în limitele fără de limită ale egalității și fericirii colective.

Tactic, această răsturnare apocaliptică presupune - în termenii prescriși de Lenin și Stalin - stimularea conflictelor interne ale lumii capitaliste, subversiunea activă și încurajarea conflictelor militare capitaliste, urmată de lovitura finală, aplicată, la momentul potrivit de forțele progresiste, adică de URSS. Miezul doctrinar al comunismului a fost urmărit fidel de Stalin, în toate manevrele diplomatice și militare ale celui de-al doilea război mondial. În același timp, doctrina de adâncime a comunismului a fost ignorată de liderii occidentali care au fost puși în situația de a deveni aliați ai lui Stalin. Odată absorbită de efortul războiului comun, dus alături de Stalin, lumea occidentală a devenit elementul pasiv al noii istorii. Comunismul a fost legitimat sau, mai precis, a devenit imposibil de contestat și condamnat în termenii interdicției aplicate crimelor naziste. După război, logica și înțelesul conflictului au fost fixate în interiorul cadrului creat de Stalin și au produs istoria oficială în care au fost educate generațiile postbelice occidentale. Asta explică mai bine cum anume se face că, la aproape 100 de ani de izbucnirea războiului, lucrăm, în continuare, în termenii și limitele logicii generate de Stalin: fabula simplistă a unui război cu un singur protagonist-responsabil (Germania nazistă) și o victimă total inocentă (statul sovietic) ridicată, apoi, la luptă, eroic și salvator pentru libertatea și democrația tuturor.

Lecția etică a istoriei în sfârșit recuperate a războiului e amețitoare. Ea face posibil paradoxul tragic în care adevărul și binele imprimate în lumea occidentală pot coexista și alimenta suferința și dispariția libertății în statele Europei de Est înghițită de Stalin. Mai departe, etica finală a acestei tragedii cinice vorbește despre permanență victorioasă și înșelătoare a Răului. Departe de iconografia rigidă a reprezentărilor ortodoxe sau de imaginația laică a occidentului, Răul abisal definit cu strălucire de Stalin e activ și abil, neîntrecut în puterea de a creea credințe greșite. Marea operă a Răului născut de Lenin și întruchipat de Stalin nu s-a încheiat. Principala ei reușită e capacitatea inimaginabilă de a opri timpul și mersul istoriei. Amândouă rămân, și azi, în paza minciunilor și păcatelor desăvârșite de Stalin. Așa cum remarcă Sean McMeekin: ”Încă de la început, dezvăluirea publică a crimelor săvârșite de Hitler și Stalin după 1933 a fost marcată de un standard dublu care continuă să fie valabil și în istoria scrisă azi”.