Traian Ungureanu

Cea mai mare eroare în cazul artistic Dylan e supoziția - de fapt, acuzația - de cameleonism. Capacitatea de re-generare a lui Dylan are un singur rival, în fabrica de identități David Bowie, deși Bowie a fost incomparabil mai teatral și a lucrat, mereu, cu trusa la vedere. Dylan a reușit același lucru fără efort li decor. Căci Dylan nu și-a copiat epocile ci le-a ajutat să înțeleagă că împart același libmbaj. Din acest motiv continuitatea lui Dylan e credibilă și acceptată de generații care nu mai împart, în rest, nimic altceva. Abia când limbajul de bază al culturii muzicale populare occidentale cade, la mijlocul anilor 2000, Dylan nu mai are sens și audiență. El devine irecognoscibil într-o cultură care s-a auto-dizolvat și a păstrat doar automatismul supremației comerciale.

Însumînd, Dylan și nu altcineva e cultura populară modernă clasică, așa cum a condus ea mersul trăirilor și canoanelor colective între 1960 și 2000. Talentul lui Dylan e uriaș dar asta nu înseamnă că trebuie supradimensionat. Și nici restrîns. În materie de creativitate, Dylan are un singur egal: cuplul Lennon-McCartney. Aceste două centre de fertilitate scandaloasă au compus tot s-a putut produce, imita și prelungi în muzica populară modernă. E greu de spus cine a scris mai multă muzică fără cusur dar e ușor de spus că Dylan a făcut poezie stimabilă și autonomă, acolo unde multă lirică Beatles e auxiliarul formal al refrenelor. Beatles nu au avut niciodată pretenția poeticii textuale. Dylan a scris multe versuri notabile și asta l-a împiedicat să fie vreodată un artist pop. Însă premiul Nobel pentru literatură acordat lui Dylan în 2016 e o eroare și un abuz. O eroare pentru că Dylan e un mare muzician care scrie poezie inventivă , are umor și surpriză. Dar nu un mare poet care fredonează în fundal. Un abuz pentru că lirica lui Dylan e o formă de imaginație abilă și nu literatură propri-zisă. De altfel, Dylan însuși a evitat ceremonia care urma să îl facă scriitor de canon și nu s-a prezentat pentru a primi Nobelul.

În acest punct, e cazul să vorbim de capacitatea rece și manipulativă cu care Dylan și-a dominat epoca, publicul și colegii. Niciodată un emoțional, Dylan a înțeles cu o claritate aproape cinică mersul lumii artistice, al faimei și timpurilor. Dylan n-a zăbovit niciodată prea mult sau periculos de mult în indolența vreunei etichete sau în sânul vreunei ideologii. Dylan a schimbat repertorii și grupuri, a făcut vânt colegilor, iubitelor și producătorilor, a ironizat criticii, s-a lepădat lejer de angajamente politice inițiale și și-a sfidat publicul cu ”nesimțirea” unui zeu care se face astfel mai bine slujit.

Dylan a practicat o distanță aproape disprețuitoare care i-a dat perspectivă și control, într-o lume dependentă pînă la adicție de propriile pasiuni. Asta explică de ce anume Dylan n-a aterizat în nici o epocă și nu s-a predat decît odată cu diminuarea fizică a propriei persoane. Manipulator? Indiscutabil. Dar nu farseur. Dylan a creat enorm într-o cultură muzicală obișnuită, mai degrabă, să repete unul și același standard al rebeliunii transformată în postură fixă. Fără Dylan am fi avut o muzică populară modernă plină de zgomot și instincte. Un zid sonic fără altă istorie decît propriul volum. Prezent și complice la nașterea ei, Dylan a făcut din muzica ultimilor 60 de ani un fel de trăi popular și personal, o tradiție nouă clădită pe toate tradițiile dinaintea ei. Dylan istoricul a plasat muzica populară modernă în cultură.

Evident, nici un idol al culturii moderne de masă nu poate împlini 80 de ani. Bob Dylan a făcut-o și, cu asta, a infirmat, încă odată, tot ce se credea despre el. Dylan, născut Robert Zimmerman, acum 80 de ani într-un oraș prăfuit din Minesotta e, încă, în viață, a produs, de curînd, al 39-lea album (un deșeu aplaudat) și are statut de zeu tutelar al muzicii și culturii populare americane.

Dylan a fost în sala de naștere a noii muzici americane și a continuat să-i determine mersul deși a dat mereu impresia că e produsul sau supusul ei. Bob Dar Dylan n-a fost niciodată numai muzică și versuri. Dylan e monstruos și intangibil în dimensiuni și respect iar asta se datorează, în mare măsură, geniului psihologic-teatral al unui artist de abilitate socială fără seamăn. Dylan a refuzat, de la bun început, un destin cultural precomandat. Mai întîi și-a schimbat numele. Zimmerman, fiul și nepotul unei familii de evrei din Rusia și Lituania, a devenit Dylan, după numele marelui poet galez de limbă engleză Dylan Thomas. Apoi, a respins traiectoria tragică a unui rock-star. Dylan a ținut departe arta autodistrugerii, obligatorii care controlează scurta biografie a zeilor pop și rock. În 1966, pe cînd era deja faimos, Dylan a supraviețuit unui accident grav de motocicletă și asta pare să-i fi întîrit aplecarea spre calculul exact al vieții și gloriei de artist.

În 1961, Dylan a intrat pe scena mare cu primul album și cu prima identiate dintr-un șir de posturi artistice diverse și credibile. Pînă în 1965, după încă trei albume superbe, Dylan era adulat și inspira, deja, o atitudine colectivă nouă: rebeliunea superior articulată într-un limbaj imediat accesibil omului instruit și anonimului neinstruit. Ccontestatarul Dylan n-a fost, însă, un exaltat, neatent la propria imagine și la calitatea limbajului, Geniul lui Dylan e complicat. Nici un acces de posedat romantic, nici un recital de abilitate tehnică și nici o ruptură demonstrativă cu trecutul nu sînt de găsit în miile de compoziții ale lui Dylan. Ghitarist decent și vocalist inconfundabil dar nu inovator, niciodată om de concert ci dimpotrivă un participant placid la propriile spectacole, Dylan a construit cu o inteligență sclipitoare un limbaj nou. Pe care l-a schimbat mereu fără să îl abandoneze vreodată.

Paradoxul e posibil tocmai pentru că Dylan e cel mai mare regizor de percepții și cel mai profund cuboscător al epocilor pe care le-a trăit. În primii ani, pînă în preajma lui 1965, Dylan a remorcat marea tradiție a muzicii americane country și blues, a scos-o din statutul rapsodic impersonal și i-a dat autor: Bob Dylan. Tot ce era standard, pînă la Dylan, a devenit produsul, stilul și semnătura unei persoane, odată cu Dylan. Legendarii Robert Johnson și Woody Guthrie au fost artiști cunoscuți și semi-anonimi într-o tradiție muzicală care nu inventase încă persoana, eul schimbător și capriciul bine orirentat. Dylan a luat patrimoniul country-blues american și l-a parafrazat cu un talent enorm și o o semnătură cît orizontul.

Cu Dylan, idolul devenea un tînăr independent și nervos, departe de armătura de sistem pe care o purtaseră după ei Bing Crosby sau Frank Sinatra. Dar Dylan nu s-a oprit niciodată. Brusc, într-un concert memorabil la festivalul de muzică folk Newport 1965, Dylan a virat radical și a îmbrățișat sunetul electric. Dylan știa că vremurile sînt în schimbare, că sunetul acustic era prea inocent pentru ele și că viitorul e electric. Fanii l-au huiduit și au sfîrșit prin a i se întoarce la picioare, după un an sau doi. Anii ’60 se încheiau în vreme ce Dzlan dădea deja direcția anilor ’70. Faimoasa figură de protestatar cu care Dylan a asigurat banda sonoră a mișcărilor pacifiste în anii ’60 era retrasă fără regret și ezitare de autor.

După 1965. muzica lui Dylan a rămas legată de country și blues dar transmis impresia că amîndouă au fost, din naștere, limbaje electrice. Situația era complet neobișnuită, dacă nu ilegală: unul din monștrii anilor ’60 evita muzeul și cimitirul care înghițiseră, de la Henrix, Morrison și Joplin la Baez și Cihen, ideolii generației Vietnam-hippy-beat și dechidea viitorul muzicii post-revoluționare. În următorul deceniu, Dylan a inventat un alt Dylan și a s-a apropiat de gospel, soul și rhythm&blues. Dylan juca o nouă identiate. Convertit la creștinism, el scrie în continuare o muzică în mod inexplicabil identică și nouă. Generația post- beat a anilor ’80 nu are probleme să îl recunoască și să îi reconfirme coroana. Era evident că Dylan e un corp geometric- muzical cu un nunăr necunoscut de laturi dar totul părea să ducă spre sfîrșit în al patrulea deceniu de carieră.

Anii ’90, cu laxitatea și comercialismul lor comod nu mai aveau loc pentru Dylan. Cele 5 albume scrise de Dylan între 1989 și 1997 sînt ale altcuiva: ale unui muzician care pare să fi crscut în anii ’90. Dylan era intact. Doar declinul fizic al vocii pune capăt, după 2005, suitei de personaje cu care Zimmerman-Dylan-Proteicul a acoperit lumea de după 1960.