Traian Ungureanu

În fond, întreabă McMeekin, al cui a fost al doilea război mondial? Al lui Adolf Hitler, ajuns la putere în 1933, la doi ani după declanșarea conflictului (în Manciuria) și dispărut cu patru luni înainte de capitularea Japoniei? Sau al lui I.V. Stalin, la putere pe tot cuprinsul intervalului 1931-1945, comandant politic și militar pe toate fronturile războiului, victorios în fața ambelor supraputeri ale Axei (Germania și Japonia) și autor al unei enorme capturi teritoriale care a dat Imperiului Sovietic dimensiunea maximă? Răspunsul e evident dar McMeekin îl interpretează cu grijă.

A spune că războiul a fost al lui Stalin nu înseamnă doar că Stalin a cîștigat militar și că a fost principalul beneficiar teritorial. Bilanțul trebuie înțeles în toate componenetele lui. Stalin nu a fost eroul răsplătit de istorie, la capătul unui sacrificiu colosal, cu o victorie și trofee binemeritate. Mai curînd - continuă să argumenteze McMeekin - bilanțul războiului a fost, la rîndul lui, rezultatul unei opere subversive și cinice, de manipulare și complicitate perfidă, pe care Stalin le-a ilustrat - dacă se poate spune așa – genial, acoperit și perfect scos din cauză. Partea nevăzută a Războiului lui Stalin e mult mai largă și mai importantă decît ne lasă să o înețelegem varianta stabilită după 1941, de învingătorii aliați și îndatorați lui Stalin. Ce am trecut cu vederea?

Mai întîi, evident, problema alianței Hitler-Stalin a anilor 1939-1941. Chiar readus în prim plan, acest act istoric extraordinar n-a fost înțeles pînă la capăt. McMeekin ne amintește că împărțirea germano-sovietică a Poloniei fusese sugerată de Stalin încă din 1938. Apoi, că perfect contrar aștepătrilor germane, Stalin nu a procedat la invazia simultană a Poloniei ci a așteptat ca, mai întîi, invadatorul german să lichideze statul polonez. După două săptămîni, trupele sovietice au anexat partea de Est a Poloniei susținînd că nu au legătură cu invazia germană și că protejază ce a mai rămas din Polonia. Opinia publică occidentală a rămas cu impresia indusă după care Germania e singurul actor al afacerii.

Același joc de oglinzi și informații a dictat imaginea deformată a raporturilor strategice ale războiului, așa cum le-a impus Stalin. În fond - observă McMeekin - manevrele abile ale lui Stalin au făcut ca Germania să poarte un război cu inamicii pe care nu și-i dorea (Marea Britanie și Franța). În același timp, mari (și, curînd, foste mari) puteri ca Marea Britanie șți Franța au intrat într-un conflict care nu le-a slujit ci a provocat dispariția imperiilor lor coloniale. Simultan, Polonia - punctul de plecare al conficltului franco-britanic-german - a terminat războiul victorios al aliaților ei sub ocupație sovietică (pentru următorii 45 de ani).

Singurul combatant care a încheiat războiul obținînd cîștiguri extraordinare a fost Stalin. Deși, e de crezut că Stalin ar fi preferat un război prelung de uzură (attrition war) la nivelul cunoscut din primul război mondial. O fricițiune atroce și constantă ar fi dus la măcinarea reciprocă a combatanților occidentali și la fragilizarea extremă a Europei de Vest. În acest punct, ne apropiem de substratul esențial al viziunii puse în mișcare de Stalin.

E vorba de misionarismul vizionar al statului comunist, așa cum a fost el teoretizat de Lenin și, apoi, dezvoltat de politica externă expansionistă a lui Stalin. Această teză dogmatică formulată de Lenin încă din 1918 e inima și rațiunea de a fi a viziunii comuniste. Ea presupune revoluția mondială, suprimarea capitalismului și eliberarea umanității în interiorul unui stat-imepriu comunist unic. În mod necesar, comunismul urmărește răsturnarea violentă a ordinii anterioare și, ca orice filozofie milenaristă, proclamă idealul prizonieratului uman în limitele fără de limită ale egalității și fericirii colective.

Tactic, această răsturnare apocaliptică presupune - în termenii prescriși de Lenin și Stalin - stimularea conflictelor interne ale lumii capitaliste, subversiunea activă și încurajarea conflictelor militare capitaliste, urmată de lovitura finală, aplicată, la momentul potrivit de forțele progresiste, adică de URSS. Miezul doctrinar al comunismului a fost urmărit fidel de Stalin, în toate manevrele diplomatice și militare ale celui de-al doilea război mondial. În același timp, doctrina de adâncime a comunismului a fost ignorată de liderii occidentali care au fost puși în situația de a deveni aliați ai lui Stalin. Odată absorbită de efortul războiului comun, dus alături de Stalin, lumea occidentală a devenit elementul pasiv al noii istorii. Comunismul a fost legitimat sau, mai precis, a devenit imposibil de contestat și condamnat în termenii interdicției aplicate crimelor naziste. După război, logica și înțelesul conflictului au fost fixate în interiorul cadrului creat de Stalin și au produs istoria oficială în care au fost educate generațiile postbelice occidentale. Asta explică mai bine cum anume se face că, la aproape 100 de ani de izbucnirea războiului, lucrăm, în continuare, în termenii și limitele logicii generate de Stalin: fabula simplistă a unui război cu un singur protagonist-responsabil (Germania nazistă) și o victimă total inocentă (statul sovietic) ridicată, apoi, la luptă, eroic și salvator pentru libertatea și democrația tuturor.

Lecția etică a istoriei în sfârșit recuperate a războiului e amețitoare. Ea face posibil paradoxul tragic în care adevărul și binele imprimate în lumea occidentală pot coexista și alimenta suferința și dispariția libertății în statele Europei de Est înghițită de Stalin. Mai departe, etica finală a acestei tragedii cinice vorbește despre permanență victorioasă și înșelătoare a Răului. Departe de iconografia rigidă a reprezentărilor ortodoxe sau de imaginația laică a occidentului, Răul abisal definit cu strălucire de Stalin e activ și abil, neîntrecut în puterea de a creea credințe greșite. Marea operă a Răului născut de Lenin și întruchipat de Stalin nu s-a încheiat. Principala ei reușită e capacitatea inimaginabilă de a opri timpul și mersul istoriei. Amândouă rămân, și azi, în paza minciunilor și păcatelor desăvârșite de Stalin. Așa cum remarcă Sean McMeekin: ”Încă de la început, dezvăluirea publică a crimelor săvârșite de Hitler și Stalin după 1933 a fost marcată de un standard dublu care continuă să fie valabil și în istoria scrisă azi”.

Dacă există cu adevărat, bursa războaielor n-are nimic volatil. Speculațiile ei rezistă și se soldează cu epoci unitare care fixează convingeri greu, dacă nu imposibil, de reevaluat sau de completat. A trebuit, de pildă, să treacă aproape un secol de la complexul uriaș de evenimente pe care îl numim al doilea război mondial pentru ca înțelesul acelor timpuri să fie pus la îndoială și reformulat.

O carte recentă, cu totul extraordinară, a istoricului american Sean McMeekin a reușit ce n-au încercat, s-au ferit sau n-au putut să facă generațiile succesive de istorici care au creat una din cele mai mari biblioteci ale lumii: istoriografia celui de-al doilea război mondial. Asta nu însemană că McMeekin e primul cercetător care găsește o istorie necunoscută în interiorul istoriei ”oficiale” a celui de-al doilea război monidal. Intuiții și argumente revelatoare dar izolate au fost desfășurate de istorici mai vechi. Cartea lui McMeekin, Stalin’s War (Războiul lui Stalin) e, însă, prima reinterpretare integrală a istoriei celui de-al doilea război mondial.

Cu cîteva excepții izolate, cartea lui McMeekin a fost întîmpinată cu stupoare mergînd pînă la contestație de istorici vest-europeni. Istoricii est-europeni au primit-o favorabil, ba chiar cu o senzație distinctă de ușurare. Nu e nimic surprinzător în această diferență de tratament. În fond, investigația lui McMeekin răstoarnă versiunea standard creeată și acreditată de istorici occidentali în și pentru nevoile Occidentului și legitmează un punct de vedere îndelung ignorat dar întotdeauna afirmat sau subînțeles în Est.

Teza fundamentală sprijinită de McMeekin cu un formidabil efort de documentare arhivistică internațională e exact ce se poate citi încă din titlu: războiul a fost gîndit, stimulat, dominat și cîștigat pe toate planurile de I.V. Stalin. Războiul a fost al lui Stalin, în sensul în care o forță deține controlul asupra unui cîmp pe care îl determină și rearanjază cu un preț enorm dar în mod decisiv. Demonstrația susținută de cartea lui McMeekin e, practic, echivalentul unei revoluții coperniciene în istorie. Așa cum o declară încă din primele pagini, McMeekin pune capăt ”perspectivei Hitlero-centrice” în istoria celui de-al doilea război mondial. Reflex permanent al istoriei standard, această viziune face din lierul nazist german un astru central, unic și sinistru care impune o nouă mecanică a istoriei și e, în cele din urmă, stins de contrareacția ei.

Singurătatea demiurgică care făcea din Hitler unicul generator responsabil de catastrofă era de multă vreme o teză istorică neobișnuită. Acum, odată cu reinterpretarea propusă de McMeekin, ea trece între imaginile pasagere și insuficiente ale istoriei. Cu alte cuvinte, devine ea însăși istorie. Tot ce știam pînă acum despre orginile și consecinețele celui de-al doilea război mondial rămîne în picioare. Mcmeekin nu e un revizionist pus pe negație resentimentară ci un descoperitor al universului apocaliptic al războiului în coordonatele lui complete. Cartea lui McMeekin decoperă o geografie istorică în care războiul din manualele standard e o imagine parțială, o experiență care nu corespunde cu realitatea trăită de spațiul enorm ce începe la Viena și se termină la Beijing. Estul reintră, astfel, în istorie iar această recuperare face din al doilea război mondial o dramă încă mai vastă și un izvor de consecințe în continuare activ. Războiul descoperit de McMeekin e diferit fără să fie altul. Dacă pierde ceva, atunci drama istorică descrisă în ”Stalin’s War” se curăță de reziduuri legendare și constrîngeri propagandistice.

Primul lucru pe care McMeekin îl stabilește sau, de fapt, îl restabilește e definiția completă a războiului. Obișnuința repetitivă a versiunii stndard spune că războiul a fost un conflict mondial declanșat pe 1 septembrie 1939 și încheiat prin capitulăriule germană și japoneză, în mai și septembrie 1945. Această definiție e exactă pentru segementiul pe care îl cuprinde dar - observă McMeekin - conflictul e un ciclu mai larg de acte diplomatico-politice și fronturi miliatre care începe încă din 1931, cînd Japonia ocupă Manciuria. De aici, încolo, argumentația lui Mcmeekin urmărește rețeaua extrem de complexă a mutărilor vizibile și secrete, cunoscute sau uitate care dau istoria anilor 1931-1945, îmntr-un conflict cu adevărat global pe care îl numim al doilea război mondial - uitîndu-i adesea întinderea și articulațiile.

”Stalin’s War”, cartea în care istoricul american Sean McMeekin reface istoria celui de-al doilea război mondial dintr-o perspectivă întregită, pornește cu o sumă de observații elementare. Toate lărgesc înțelesul războiului și în aceeași măsură aduc în prim plan figura extraordinară, voit obscurizată dar determinantă a lui I.V. Stalin, ca lider total (Vozhd) al Statului Cumunist Imperial Sovietic și regizor demonic al istoriei. Figura lui Stalin își regăsește dimenisunile monumental- tragice și lasă în urmă caricatura sentimentală a severului dar dreptului Uncle Joe, zugrăvit de propaganda occidentală a anilor 1940-50.