Traian Ungureanu

În ziua de 24 aprilie 2021, Joe Biden a devenit primul președinte american care a recunoscut oficial existența genocidului armean. Ce înseamnă, de fapt, ”a recunoaște” existența genocidului armean? Înainte de orice, o cotitură simbolică dar și o schimbare concretă în materie de educație și percepție. Odată ”recunoscut” genocidul armean va putea fi prezentat și discutat fără rețineri în școli și în intervențiile care angajează personaje oficiale. Evident, situația va irita Turcia, dar nimic nu mai poate opri deschiderea provocată de „recunoașterea” oficială a genocidului.

O declarație oficială a Casei Albe rememorează evenimentele oribile care au dus, cu începere din 24 aprilie 1915, la persecuția, deportarea sau asasinarea a un milion și jumătate de armeni, supuși ai statului imperial otoman. Declarația nu menționează explicit Turcia și se referă la Constantionopol, vechiul nume romano-creștin al Istanbulului. Dincolo de retorica oficială, realitatea istorică a ororilor din 1915, suferința poporului armean și vinovăția statului otoman sunt, astăzi, în afara oricărui dubiu. Ceea ce nu înseamnă că aceleași evenimente au pierdut ceva din complexitatea lor derutantă sau că au încetat să aibă consecințe politice încă active.

Istoria generală a genocidului armean e legată de epoca declinului politico-militaral Imperiului otoman și începe, de fapt, cu problema numeroaselor minorități religioase și etnice ale spațiului turc. După 1890, aspirațiile religioase și naționale ale minorităților încep să se facă simțite iar statul imperial otoman, tot mai nesigur pe propriile puteri, reacționează rapid și brutal. Primul război mondial aduce Imperiul în pragul disoluției și administrația otomană se grăbește să identifice sau să inventeze surse de subversiune, să alimenteze psihoza trădării și să suprime orice posibilă agitație internă.

Represiunea a fost, în mare, anti-creștină și, în această logică, a țintit preponderent armenii, un popor profund creștin și o națiune fondată în jurul bisericii creștine. Ostilitatea otomană nu a fost, deci, strict etnică și nici exclusiv naționalistă. Tensiunile au fost complicate și înteținute de conflictele naționale care compun primul război mondial dar substratul e religios. De altfel, pozițiile moderne, inclusiv recenta declarație de stat americană, denunță perfect argumentat genocidul armean dar suferă de o inconsistență de bază: discreția sau tăcerea în fața persecuției neîncetate a creștinismului în Orient. Milioanele de armeni deportați cu începere din 1915 din Turcia spre Siria și masacrele uriașe ce au urmat izgonirii nu sunt un episod accidental sau neașteptat în Orientul secolului XX. Complicitățile, interesele, naționalismele și religiile comasate în ceea ce se s-a chemat multă vreme ”chestiunea orientală” au explodat în 1915 și au distrus, aproape în întregime, viața lumii creștin-armene dintre frontierele imperiale otomane. E de știut că vinovățiile și implicările discutabile dau un tablou mult mai complicat decît o lasă să se înțeleagă istoria simplificată a genocidului armean. Diverse episoade și faze ale masacrului au surprins în culpă grupuri care aveau să sufere, la rîndul lor, o persecuție masivă. În primul rînd kurzii complici activi la masacru. În cazul lor, răspunderea istorică a fost recunoscută, tîrziu dar explicit, deși politica relațiilor dure cu statul turc pare să fi jucat un rol aici.

În genere, aproape toată posteritatea genocidului armean e politică și scrie, în continuare, o lecție esențială despre condiționările și limitele adevărului istoric. Astfel, persistența problemei genocidului armean nu poate fi dezlipită de politica generală a Orientului Mijlociu. Ambiguitățile și ezitările în fața acestei chestiuni au avut mereu motivații politico-strategice și au ilustrat o realitate incomodă: moralitatea politică e fluctuantă și citește, foarte des, un discurs scris de jocul de putere al zilei.

După 100 de ani de la genocidul armean, Turcia e un stat cheie între Europa și Orientul Mijlociu, un regizor principal în războaiele politico-religioase ale zonei, un membru de bază și imprevizibil al Alianței NATO și o putere de neignorat pentru oricine încearcă să formuleze o linie politică în relațiile cu Rusia. În mare parte, aceste considerente presante au influențat sau au luat locul memoriei istorice a genocidului armean. Nimeni, nici un stat sau organizație multi-statală. nu a refuzat sau acceptat să își declare poziția în problema genocidului armean fără să țină cont de aceste considerente.

Așa de pildă trebuie înțeleasă poziția aparent contradictorie a statului Israelian care nu are o atitudine oficială față de genocidul armean și nici nu pare grăbit să adopte noua linie americană. Turcia e o putere militară mult prea importantă în zonă. Relațiile bune ale Israelului cu Turcia contează și nu pot fi abandonate în favoarea declarațiilor moral-istorice. Chestiunea a rămas în seama istoricilor și a altor intelectuali care dau opinia și liniile morale ale vieții publice. De altfel, e, probabil, mai util să discutăm, în general, de politica genocidului și nu de drepturile neîngrădite ale memoriei istorice. Aproape fără excepție, memoria istorică e problematică și a cedat mereu în fața urgențelor politice sau a intereselor strategice. Cel mai flagrant și dureros caz ne privește direct.

În genere, un discurs încărcat de nostalgie marxistă și patos justițiar domină, în fiecare zi, știrile și analizele dedicate nașterii Monstrului Ultracapitalist. Recent anunțata Super Ligă Europeană face figură de Anti-Crist insinuat în fotbal și e, fără încetare, denunțat ca dușman satanic al bunei ordini generale. În acest punct e, totuși, de întrebat: care ordine? Și, mai departe: cine și pe ce bază denunță marea fărădelege? Răspunsurile nu par să preocupe prea multă lume, deși detaliile lor neconvenabile sînt foarte ușor de găsit și descris.

Dacă noua Super ligă Europeană răstoarnă fotbalul, tradiția și obișnunințele umane creeate în jurul lui, atunci revoluția nu e o surpriză și nici o schimbare de regim. Dimpotrivă, noul aranjament întrupat de Super Liga Europeană e desăvîrșirea și nu abolirea ordinii actuale. Adevărul nemărturisit și bine camuflat în comentariile de presă sau în declarațiile oficiale e că fotbalul a fost cedat demult busniess-ului și e, de aproape 30 de ani, o afacere gigantică. Ordinea idilică invocată de criticii americanismului adus de Super Liga Europeană nu mai există demult. Nici ”originile muncitorești” ale fotbalului descris de fostul inernațional englez Gary Neville nu au mai multă realitate. În fond, Neville vorbește de la capătul unei cariere în care salariile și primele de meci i-au adus mai mulți bani decât au văzut, la un loc, toți muncitorii din Manchester, în secolul XIX.

În declarațiile lor demne și revoltate, liderii politici pretind că apără fotbalul pur, clădit pe competiție deschisă și fair play, așa cum l-au îngrijit generații de oameni simpli, de mai bine de 100 de ani încoace. Toate aceste imagini sînt amintiri convocate în grabă. Fotbalul omagiat de aceste declarații nu mai există de mult. Tot ce a fost direct, onest și la vedere în fotbal a fost distrus de exact instituțiile care umplu, acum, zările de nostalgie și umanism. Dacă apără ceva, toate aceste discursuri apără un fotbal deja captiv și deformat. Fotbalul în care un jucător se poate vinde cu 200 de milioane de euro iar salariul al unui jucător notabil pleacă de la 100000 de euro pe săptămînă. Fotbalul ferit de ”lăcomia” capitalistă a noii Super ligi Europene e fotbalul în care drepturile de televizare ale unui campionat intern urcă pînă la 2 miliarde de euro. Fotbalul în care UEFA a făcut din Liga Campionilor o competiție pentru echipe mari și un aparat de suprimat cluburile din ”țările mici”. Un fotbal în care FIFA a dilatat Cupa Modială pînă la irelevanță, doar pentru a înmulți numărul participanților (de la 16 la 48), al rețetelor de meci și televizare. Un fotbal zguduit periodic de scandaluri de corupție la vîrf și licitat, o dată la patru ani, cînd clienții bine plasați politic și darnici financiar obțin dreptul de organizare a Cupei Momndiale. Cu un turneu înconjurat de scandal și organizat iarna, prin sacrificarea calendarului normal, cazul Cupei Mondiale 2022 din Qatar a dat peste cap tot ce se știa în materie de norme. Unde afacerea Qatar n-a fost decît parte a dublei dubioase Russia 2018 – Qaatar 2022. Apărat în numele purității bucolice e și fotbalul în care datoriile și subvențiile indirecte au fost îndelung trecute cu vederea, dacă era vorbade cluburi sacre (Real Madrid și Barcelona). Și tot în numele corectitudinii principiale e apărat fotbalul în care marii evazioniști fiscali, de la Lionel Messi la Cristiano Ronaldo, scapă cu amenzi.

Fotbalul descris cu atît respect și apărat de coruperea prin ”americansim” e aproape o ficțiune. Furia și indignarea cu care a fost întîmpinată Super Liga Europeană își au izvorul cu totul altundeva. În frustrarea unor instituții, lideri și grupuri de interese care dețineau deja fotbalul și făcuseră din el un business fabulos. Acum, Super liga Europeană amenință acest monopol. O face urmînd logica implacabilă a afacerilor și comerțului, în care o nouă formă de business o perfecționează și,pe parcurs, distruge o formă veche.

Establishmentul politic și fotbalistic nu are nici motive, nici dreptul să se plîngă. Comercializarea totală a fotbalului nu a venit acum, odată cu Super Liga Europeană și cu JP Morgan. Bazele ei au fost puse exact acum 30 de ani, cînd regula Bosman a impus principiul pieței libere în fotbal și orice transfer a devenit posibil. Atunci, nimeni nu a protestat în numele purității originare a fotbalului, deși regula Bosman a distrus rapid fotbalul local, al comunităților care își recunosc fiii pe terenul de joc. În 30 de ani astfel reglementați, am ajuns la spectacolul pur comercial al fotbalului jucat de echipe de club englezești sau italienești sau spaniole compuse sută la sută din străini sau cel mult pigmentate de 2-3 jucători locali. Ce vedem azi, odată cu apariția Super Ligii Europene, nu e decît continuarea logică a sistemului inaugurat acum 30 de ani.

Problema denunțată azi trebuie, deci, bine înțeleasă. Ea nu vine din de-naturarea bruscă a fotbalului ci de înlocuirea unui deținător de business cu un altul. Iată de ce unainmitatea mediatică și politică a protestelor sugerează că actualul deținător de business e în relații excelente cu media și cu structurile adminstrativ-politice. Disputa e prezentată publicului în termeni nu tocmai corecți. În fond cluburile zilelor noastre sînt companii private (așa cum le-au permis aceleași autorități care protestează azi) și au dreptul legal să își vadă de treabă așa cum cred de cuviință. Că fotbalul e un bun prin excelență public e altceva dar primii care au nesocotit această realitate sînt cei ce se plîngă azi de nesocotirea ei suplimentară.

Fotbalul nu mai e ce a fost și asta e o realitate de neschimbat. Restul e poză și interes, amîndouă duse pînă la demagogia populist-lacrimogenă. Nimic moral în barajul anti-Super Liga Europeană. Cel mult o nouă arie pusă în seama publicului ajutat să creadă că a pierdut ceva ce i s-a luat de mult.