Traian Ungureanu

Cupa Mondială a dat aproape zilnic mostre care anunță noua alcătuire emoțională a jocului de fotbal. Principala forță perturbatoare e VAR - sistemul de arbitraj asistat video. Tot ce se credea despre VAR a fost infirmat. Sistemul nu elimină carcaterul arbitrar al deciziilor, ci îl face mai vizibil. Arbitrii consultă înregistrările și iau, fără să clipească, decizii ridicole. Comportamentul jucătorilor s-a mulat imediat pe această realitate nouă. Echipele funcționează, adesea, ca instanțe de recurs care presează arbitrii cerînd analiza probei video. Nu mai puțin interesant, jucătorii au învățat cum anume pot simula incidente care pot fi supuse probei VAR.

N-ar fi fost de crezut, dar atacanții cad mai ușor, accidentările grave apar la tot pasul și dispar după ce fură un minut sau două. Pentru publicul larg, noua formula aduce o dimensiune nevrotică în plus. Lumea așteaptă minute în șir decizia și se roagă pentru un verdict favorabil. Spectacolul s-a complicat, a devenit mai greu de suportat nervos și mai labil. Nu e exclus ca proba video să vicieze mai multe meciuri decît ar fi făcut-o erorile arbitrajului clasic. Dar sistemul video nu e vinovat.

Problema vine din întrebuințarea anapoda a unui sistem care poate măsura exact chestiuni măsurabile, dar nu poate da interpretări. Decizia asupra unei mingii care a trecut sau nu linia porții sau asupra pasului care trimite în ofsaid e 100% ajudecabilă prin proba video. Faultul sau infracțiunea care cere un penalty nu sînt. În plus, sistemul nu are claritatea cu care e folosit, de pildă, în rugby. Publicul nu poate auzi discuțiile între arbitrul din teren și arbitrii din fața ecranului. De aici suspiciunile.

Cazul lui Ronaldo, în meciul cu Iranul, e strident. Ronaldo a încercat un cot la figură și nu a reușit complet. Însă importantă e intenția și Ronaldo trebuia eliminat. Arbitrul a urmărit de mai multe ori înregistrarea, a avut o discuție misterioasă cu asistenții video și a luat o decizie bizară: cartonaș galben. Logica spune că situația cerea fie roșu, fie nimic. Galbenul e un fel de a spune că Ronaldo a fost vinovat, dar arbitrul a evitat să îl elimine. Fără Ronaldo, Portugalia risca, evident, eșecul în meciul următor și, cu asta, eliminarea de la Mondiale. În lipsa unei conversații deschise, înainte de decizia arbitrului, publicul are dreptul să creadă că arbitrul a decis să nu aplice regulamentul și că, salvîndu-l pe Ronaldo, să salveze Portugalia.

În sfîrșit, cine vrea un supliment de contradicții, ar trebui să fie cu ochii pe Uruguay. Cea mai subestimată echipă a Mondialelor are cîteva atuuri formidabile: cea mai bună linie defensivă din lume cu doi stoperi extraordinari (Godin și Gimenez), un realism imposibil, cinism cît nu s-a mai văzut și două vîrfuri de clasă (Suarez și Cavani). Nimeni nu își dorește să joace împotriva acestei mașini de mîncat nervii și scos rezultate. Portugalia pornește meciul cu Uruguay înarmată doar cu Ronaldo. Cu două echipe teatrale pînă la abominabil, s-ar putea să fie cel mai urît meci al Mondialelor.

Cine vrea să vadă fotbal mare se uită, ca de obicei, la Messi și va afla, mai nou, de ce Argentina e un spectacol nevrotic. Ce s-a văzut în primele trei meciuri ale Argentinei e greu de descris pentru că așa ceva nu s-a mai pomenit la o Cupă Mondială. Mai rău, da, s-a văzut: prăbușirea Franței la Mondialele din 2002. Dar, Franța a fost, atunci, un faliment necomentabil. Acum, la Mondialele din Rusia, Argentina e principalul spectacol al competiției. Calificarea în optimi a fost un succes, dar scandalul și întrebările continuă. Povestea Argentinei oscilează între farsă și dramă. Totul se învîrte în jurul lui Lionel Messi, cel mai bun jucător al lumii și, după mulți, al tuturor timpurilor. Rezumînd, Argentina așteaptă totul de la Messi. Nu e vorba doar de echipa națională. Într-o țară în care fotbalul e ceva diferit de fotbal - o religie furioasă, un război aparent armonios care degenerează în nebunie - zeci de milioane de oameni trăiesc la picioarele lui Lionel Messi.

Dar Argentina suferă profund ducînd cu ea un paradox din ce în ce mai greu de rezolvat: țara continuă să livreze cîțiva din cei mai buni jucători ai lumii dar nu mai are o echipă stimabilă. Dependența de Messi devine, în acest fel, o durere continuă. În Rusia, Argentina a ratat penibil primele două meciuri și s-a calificat milimetric, în cel de-al treilea. Messi a fost de negăsit în primele două meciuri și a reapărut scurt, fulgerător și decisiv, în cel de-al treilea. În schimb, Argentina nu e, încă, la Mondiale. S-a spus că echipa de la această ediție e cea mai în vîrstă formulă adusă de Argentina la vreo Cupă Mondială. Dar asta nu poate explica prea mult. Alte echipe și-ar dori jumătate din experiența și un sfert din calitatea veteranilor argentinieni.

Problema cea mai vizibilă a echipei e lipsa de viață mentală. Avem în față o echipă care nu crede în ea. Jorge Valdano, fostul mare internațional argentinian și, azi, excelent comentator de sport, a publicat un articol remarcabil în care încearcă să dea de originile crizei. Multe din Argumentele lui Valdano stau în picioare și la fel de multe sînt discutabile. Dar analiza lui Valdano trimite la situația națională și globală, care dă contextul fotbalului contemporan și, aici, autorul nu greșește.

Cazul Argentinei e doar cel mai evident, într-o suită de suferințe similare. Fotbalul a devenit un joc atît de important, supralicitat și răspîndit încît își produce tot mai accelerat crizele. În cazul Argentinei, asta înseamnă că o națiune ultradotată pentru fotbal și-a redus baza de selecție sau și-a compromis-o în masă. Mai întîi, pentru că fotbalul de stradă care a dat mereu marile echipe ale Americii de Sud a devenit o excepție și nu o regulă.

Digitalizarea a înlocuit mingea bătută pe maidan sau la colțul străzii. Fotbaliștii pe care Argentina îi producea constant s-au împuținat. De mai bine de 10 ani, Argentina nu a mai cîștigat campionate mondiale sau continentale de tineret. La primul semn de calitate, adesea după mai puțin de trei sezoane acasă, orice jucător argentiniian e în pragul unui transfer în Europa. Foarte multe talente pleacă prea devreme și clachează, după un sezon sau două, în marile campionate ale Europei. În plus, accentul pe faimă, cîștig imediat și notorietate a transformat fotbalul argentinian, la fel ca în Europa, într-o ciocnire de egouri angajate pasager într-un război de club care nu cere performanță ci umilirea rivalilor. După cîteva astfel de cicluri, Argentina a ajuns o națională care se bizuie pe un jucător uluitor și pe nimic altceva. În majoritate, lotul naționalei argentiniene e fie prea obosit, fie insuficient dezvoltat. Linia defenisvă e un dezastru, iar vedetele ofenisve ca Di Maria și Aguero par complet depeizate. Antrenorul Jorge Sampaoli e, la rîndul lui, o figură bizară, un agitat exotic, pe locul ocupat, nu demult, de figuri ca Menotti și Billardo.

Rusia 2018 e, cu siguranță, ultima apariție a Argentinei în formula Messi sau nimic. Deocamdată nu sînt semne că argentinienii vor reuși să iasă din acest ciclu care produce echipe fragile mental și rezultate dezastruoase. E posibil ca, euforizată de calificarea dramatică în optimi, Argentina să joace un fotbal de elan și să urce încă o treaptă sau două. Franța pare favorită în meciul direct dar ar putea avea o surpriză de proporții tocmai pentru că francezii nu arată conectați la competiție, iar argentinienii sînt motivați, după ce le-a trecut glonțul pe la ureche. Însă, dincolo de ce va fi la această Cupă Mondială, argentinienii știu, cu siguranță, că sînt la capăt de drum.